În afară de moarte, dar nu despre ea vreau să scriu azi, dimpotrivă. E despre viață și cum atât de multe lucruri în ea sunt doar etape.
Îmi amintesc când ne căutam casă în sau pe lângă București, acum 12 ani. Cum acest Ne luăm casă pentru toată viața punea atât de multă presiune pe noi că nu reușeam să găsim nimic care ne place. O casă care să fie bună pentru un cuplu tânăr, dar să fie sigură și pentru unul, doi, trei copii, să meargă și pentru doi bătrânei care nu mai merg bine, dar ar vrea să aibă flori în grădină.
Normal că n-am găsit casa aceea, să ne-o mai și permitem din două salarii.
Apoi am găsit apartamentul pe care l-am și cumpărat și acolo am simțit că ar putea fi pentru totdeauna. Doar că au fost probleme cu infiltrații și mucegai și a trebuit să desfacem tavanul și terasele, iar asta ne-a afectat rău, pentru că deh, era casa noastră pentru totdeauna. Am plâns și ne-am făcut griji, n-am dormit și n-am mâncat. Între timp lucrurile în apartament s-au reparat, dar a mai trecut ceva timp și am simțit că nu mai putem trăi în orașul și în țara noastră, așa că ne-am făcut bagajele și am plecat să încercăm să trăim în altă parte.
Brusc, pentru totdeauna acasă nu mai însemna nimic.
Acum stăm din nou în chirie și ne uităm după case de cumpărat.
Diferența e că acum căutăm o casă pentru o vreme. Cam 10 ani, ne-am gândit, cât copiii vor mai sta cu noi încă. Acum avem nevoie de multe dormitoare, copiii sunt mari, mereu ne vin oaspeți, dar mai târziu, ne vor fi de ajuns două, plus o canapea extensibilă în living, pentru când avem musafiri. Atunci ne vom muta într-o casă mai mică, care să ni se potrivească mai bine. Acum ne priesc scările spiralate, pe care copiii se dau de-a dura la vale, peste 15 ani poate o să vrem o casă cu un singur nivel.
Am scăpat de pentru totdeauna. Acum ne bucurăm de pentru acum.
M-a întrebat cineva zilele trecute ce planuri avem și cum ne vedem peste un an.
Am stat să mă gândesc un pic.
Mi-am dat seama că pentru prima oară în multă vreme, de fapt, pentru prima oară dintotdeauna, nu am niciun plan.
Nu mă văd nicăieri anume peste un an. Nu mai proiectez nimic.
Sigur că îmi doresc lucruri. Îmi doresc să fim tot împreună, sănătoși, să termin cursul de limbă, să scriu mult, să lansez cărți bune, îmi doresc copii adaptați la școala de aici, cu prieteni și activități care să-i facă fericiți, îmi doresc ca omul să fie bucuros de jobul lui și de tot ce-l înconjoară aici, îmi doresc să dezvolt proiecte faine aici în diaspora, dar și în România, să călătorim, să ne vedem cu familia.
Dar toate astea se pot întâmpla aici, în casa asta, sau în alta, în orașul acesta sau în altul, în țara asta sau în alta.
Pentru prima oară mă uit în față cu încredere în orice va fi să fie și cu curiozitate. Nu știu dacă e ceva ce vine cu vârsta, cu terapia, cu dezdrădăcinarea. Dar e ceva adevărat acum pentru mine.
Mă simt de parcă am scăpat de o presiune. Planul pe 1 an, pe 5 ani.
Acum suntem aici și este cum este, cu bune și cu grele.
Peste un an sper să fim tot împreună, așa cum vom fi.
Acum mulți, mulți ani, am scris aici pe blog despre un vis al meu. Despre o casă pe pământ cu grădină și despre cinci biciclete la gard.
Apoi a venit viața și am uitat, ne-am luat apartament pentru totdeauna și nu aveam nici gard, nici grădină.
Uite că acum avem și una, și alta, iar cele cinci biciclete sunt și ele aici (doar că una e de rezervă, căci noi suntem doar patru).
Cumva, planul acela s-a împlinit, complet altfel decât îmi imaginam eu.
În continuare cred că e bine ca atunci când ne e greu să ne concentrăm pe imagini din viitor pe care le vedem pline de lumină.
Dar acum mi-e cumva mai clar că lumina vine nu din locuri, case, orașe, joburi, cât din clipe cu oameni care te iubesc și pe care-i iubești.
Doar asta ar trebui să fie pentru totdeauna.
Restul sunt etape. Și cred că odată ce le vezi așa, te simți mai liber să te răzgândești, să încerci altceva, să ieși dintr-un loc toxic, să îți schimbi jobul, locul, ce simți tu că nu merge, să faci să meargă.
Pentru copii totuși mi se pare foarte importantă stabilitatea, casa copilăriei, prietenii din copilărie, care sunt greu de păstrat în cazul unei peregrinări intre diverse orașe și țări, școala, cu doamna învățătoare si prietenii de acolo, etc. Fata mea are o prietena la școală al căreia tată face parte din personalul diplomatic al altei țări. Înainte de România au mai locuit prin alte țări, unele mai faine, altele mai puțin, inițial când i-am cunoscut mi s-a părut superbă o astfel de experiență nomada, și eu fiind fan călătorii si experiențe noi. Însă vorbind mai mult cu ei mi-am dat seama că fata lor (8 ani) nu prea are noțiunea de acasă, de spațiul său personal, de a-și pune amprenta proprie asupra acestui spațiu (stau in chirie). Are, in schimb, o teama destul de mare de a se atașa de oameni, combinată însă cu o nevoie de reasigurare a atașamentului lor față de ea (a întrebat-o, de exemplu, pe a mea dacă o să îi scrie dacă pleacă din România, pentru ca prietena ei din Cipru, unde au stat anterior, i-a scris o vreme apoi a uitat-o). Momentan nu au niciun plan de plecare, e posibil sa mai stea mult și bine aici, sunt colege de aproape 2 ani la școală, dar totuși copilul ăsta îmi da impresia ca trăiește cumva „cu bagajele făcute si la ușă”. Posibil ca o astfel de copilărie să formeze un om foarte adaptabil, ceea ce nu e rău, dar posibil si sa provoace serioase tulburări de atașament.
Tiparul de atasament se construieste in primii trei ani de viata cu figura principala de atasament (de obicei mama, dar poate fi si tatal). Daca in legatura aceea, atasamentul e securizant, copilul creste sanatos din punct de vedere emotional si acela va fi modelul lui pentru relatiile de la maturitate. Conteaza mult si personalitatea lui, si experientele ulterioare (daca apar alte evenimente traumatice, sa zicem), dar daca pe tot parcursul acestor mutari, relatia copilului mic cu mama a fost calda, sigura, reasiguratoare, chiar daca nu exista stabilitate de resedinta, sunt sanse bune sa poata avea relatii sanatoase la maturitate.
Nu știu, mi se pare destul de exagerată teoria asta conform căreia doar mama si doar primii 3 ani sunt definitorii, după putem face cam orice ca nu mai contează, să nu se răzgândească psihologii si să spună ca, de fapt, sunt primii 10 ani si ambii părinți. Sau tot „tribul”. Poate privesc eu subiectiv problema asta pentru ca sunt foarte atașată de ideea de casă părintească, nu mi-ar fi plăcut ca in loc de camera mea, pe care o mai vizitez si acum (mama nu a schimbat prea multe acolo) să am un album de poze si niciun loc in care sa intru, să il ating, sa respir aerul de acolo, din copilărie.
Era un documentar despre familiile militarilor din SUA exact despre chestia asta, impactul mutărilor repetate asupra copiilor, nu era deloc încurajator, m-a pus serios pe gânduri, deși noi ne-am mutat doar in alt apartament tot in București, copiii păstrându-și toți prietenii.
Eu am observat un lucru interesant legat de mutari, schimbari in viata copiilor. Noi ne-am mutat in alta tara pe cand fetita era spre clasa a 2-a și baietelul la grădiniță. In noua tara adoptiva, la scoala aveau alte reguli. Copiii din clasa 1-a și a 2-a fac cursuri împreună cu o invatatoare de mate și una de limba materna, din clasa a 3-a și a 4- a au o alta invatatoare. Și nu înțelegeam de ce nu pot avea ca la noi, o invatatoare din clasele 1-4. Și am realizat ulterior ca tocmai asta doresc, ca scolarii sa nu se atașeze atat, sa învețe de mici sa se adapteze în situații. E ca un pui de om care sta numai și numai lângă mami, nu o sa se simtă confortabil sa plece de acasa, sa facă lucruri de unul singur.. cred eu. Schimbările sunt bune, dacă sunt făcute cu grija, iubire, înțelegere.
@ Lia Eu zic ca privești lucrurile foarte subiectiv, eu am crescut la tara și mereu am visat la o curte frumoasa cu flori nu cu găini peste tot care scurma și ultimul fir de iarba. Eram totuși atasata de ea, dar după ce a murit tatăl meu, am decis sa o vindem ca să poată fi mama mai aproape de noi ca era capătul lumii acolo. Si ghici ce, s-a întâmplat sa cumpere exact o casă cum mi-am dorit mereu, cu multa verdeață și flori și pomi. Poate schimbările repetate și dese nu sunt bune, dar unii copii își doresc sa se mute și sunt fericiți când găsesc un loc care sa fie mai aproape de nevoile și dorințele lor. Eu as fi fost fericita sa facem mutarea asta în copilărie. Daca deja ai toate astea da, atunci poate e mai greu sa te muti. Iar de bloc nu mai zic, e mult mai greu sa te atașezi de un apartament asa cum o faci de o casă.
Eu sunt plecata de 5 ani din România. Băieții mei de 4. Cel mai greu a fost anul când am fost departe unii de alții. Asta regret și făcutul ca am crezut ca pot schimba ceva în tara și nu am plecat mai devreme. Noi nu am avut casa nici în România, nici aici. Aici plătim chirie și ne e bine. Nu imi fac planuri de viitor ca viata e prea scurta și are prea multe de oferit. Trăim fiecare zi cum vine. Ne bucuram de normalitate, respect, verde, noi.
În 5 ani aici am realizat cât nu am realizat într-o viata în România. Pornit de jos, muncind la fel de mult ca acasă.
Aici am avut șansa să rămân eu, sa fac ce îmi place si sa visez. E asa fain sa te trezesti dimineața și sa nu te îngrijorezi! Sanatate vouă!
Scuze ca ma bag dar ati facut calculele pentru ce inseamna o casa pentru 10 ani in Olanda? adica pe aici creditele la case sunt pe 35 de ani, nu prea se renteaza sa cumperi cand chiria pe luna este cat o rata la un credit pe 35 de ani. cel putin asta a fost calculul nostru pana acum (si noi vrem casa aia). am ajuns la concluzia ca stam f bine in chirie si am cumparat doua apartamente mici, de investitie (avem doi copii) care vor fi inchiriate si platite complet peste vreo 30 de ani…
Buna. Poti sa detaliezi putin, ca nu prea inteleg. Daca chiria este cat rata de ce spui ca nu renteaza sa cumperi? Practic platesti chirie si dupa 10 ani ramai cu nimic, pe cand daca platesti aceiasi bani la rata banii sunt investiti in casa. In plus, chiria va creste, ca e inflatie, si am in contract ca chiria se mareste anual cu inflatia + 2%.
După 10 ani dacă nu-ți mai permiți chiria te muți la mai ieftin, dacă nu-ți mai permiți rata îți ia banca casa si te executa silit mult și bine pentru restul de credit, asta ar fi diferența.
pai poti sa vinzi casa si sa te muti la mai ieftin, nu?
in plus, e mai probabil sa nu iti permiti chiria decat rata, pentru ca ea creste in timp ce rata e fixa (cel putin in NL cel mai comun credit este cel cu dobanda fixa pe 10/20 ani).
Specificul pieței din Olanda e, cel mai probabil, mult diferit față de România. Aici, in România, văd zilnic, prin natura profesiei, cazuri disperate ca urmare a executării silite a creanțelor rezultate din diverse credite luate. Vânzarea in astfel de vremuri nu e atât de ușoară (din nou, vorbesc despre România) si, in unele cazuri, prețul obținut nu acoperă creditul.
Piata din Olanda este f diferita de cea din Romania. Iar banca nu iti ia casa imediat, poti s-o vinzi, poti sa reorganizezi creditul sau sa-l ingheti pe perioada in care crezi ca nu vei putea plati. Aici este foarte greu sa iti cumperi o casa, se supra liciteaza uneori si 20-40 mii euro peste pretul cerut. Sora mea a reusit sa cumpere un papartament dupa 3 ani de cautari si oferte in diverse orase, si a licitat 30 mii euro peste, aducand jumate din bani cash. Olandezi, ca si cultura, nu stau mai mult de 10-15 ani in acceasi casa, cand sunt tineri inchiriaza sau isi cumpara un apartament mai ieftin, apoi o casa cand au copii, iar dupa ce copii pleaca majoritatea se muta iar la aprtament. De data asta la apartamente mai mari in locatii mai bune deoarece isi permit sa achite cash cu banii obtinuti din vanzarea casei. Ce este bine de stiut cand cumperi o casa/apartament in Olanda este ca ai sanse mai mari sa-ti cumperi o casa decat un apartament daca nu ai cash. Pe de alta parte, ca regula daca aduci o parte din bani cash (din savings) data viitoare cand vrei sa-ti cumperi o casa vei primit deducere de taxe la dobanda doar daca suma initiala cu cash o reinvestesti in urmatoarea casa. Guvernul doreste sa reduca treptat in cativa ani deductibilitatea dobanzii asa ca probabil in citava ani asta nu va mai conta.
O alta particularitate, olandezi prefera sa cumpere case in stare mai proasta (mai ieftin) si sa renoveze ei pe stilul lor (uneori impreuna cu familia si prietenii), decat sa cumpere o casa perfecta dar care nu este pe stilul lor.
Succes la cumparat casa care vi se potriveste in Olanda.
Si eu mi-am dorit echipa de handbal si cu greu am reusit 3. Casa cu curte si inca in mijlocul orasului poluat, intr-un apartament insuficient pentru toti.
Important este cum ne raportam la fiecare zi, cum trecem de fiecare saptamana si cum ne bucuram de noi, unii cu altii si unii de altii. Ca vise putem avea multe si viata ne poate purta in multe locuri. Nu cred ca ne defineste o casa, un oras sau o tara.
Bafta in toate si zile frumoase impreuna, indiferent de locatia prezenta sau viitoare
Lia eu tind sa cred ca cercetările au dat un rezultat valid. Cel puțin eu , de când a dispărut mama mea, nu mai am nici o atracție pt locurile natale sau pt casa părintească. Sunt doar lucruri.
Minunat, Ioana, mulțumesc pentru tot ce faci, pentru evoluția ta care ne inspiră!
Dna Ioana,
Aveti dreptate cu multe din cele scrise mai sus.
O casa nu va fi niciodata “pentru totdeauna”. Prima casa luata este mereu cel mai greu si anevoios pas pe care un sot-sotie il face. Este esential ca un cuplu sa faca asta din urmatoarele motive: un legamant impreuna pt ceva ani, un loc de devine “acasa”, un colt de rai pt primul copil, acel loc unde impacarea si deagostea sunt la ele acasa, un sfant aer de siguranta, incredere mutual, dragoste, normalitate si naturalete.
Din pacate, toate cele de mai sus devin mai putin importante sau isi schimba forma peste ani si ani … ajungem sa avem alte prioritati si sa privim cu simplitate spre ceea este necesar si nu esential.
Consider ca este un drum facut de orice familie.
Apoi sa nu uitam, ca orice loc poate sfinti omul … si reciproc.
Ganduri bune ! Never give up! Life is amazing as a family!
Poate ca nu exista reguli universal valabile care sa se potriveasca fiecaruia dintre noi: sunt plecata din Romania de 8 ani, aici este ‘acasa’ pentru mine, desi nu am in proprietate o casa a mea, locuiesc cu chirie, dar aici ma simt acasa. Cumnata mea venita in vizita, dupa 3 zile vrea acasa la ea. Eu ma bucur de momente, de trairi mai mult decat de lucruri, proprietati, chestii palpabile. E bine asa cum ne este noua bine, ce functioneaza pentru unii, nu se potriveste altora. Noi oamenii suntem diferiti.
Ăsta e un articol pe care aș fi putut și aș fi vrut să-l scriu eu. 🙂 Rezonez foarte mult cu tot ce ai scris!
Proiectăm atât de multe pentru viitorul nostru și, odată cu asta, punem atât de multă presiune!
E o chestie culturala asta cu „pentru totdeauna”…din mosi stramosi ai nostrii isi cladeau casa cu mana lor, daca se putea sa locuiasca acolo si generatiile viitoare. dintr-o perspectiva mai psihologica, as zice ca fiecare generatie a mostenit aceasta trauma intergenerationala – traitul dintr-un loc de supravietuire, iar scopul suprem era sa faci tot ce poti sa ai casa ta, peretii tai – pentru totdeauna. Faptul ca iti asumi riscuri, esti curios, devii comfortabil cu necunoscutul denota o viata traiata dintr-un loc de creatie. O vorba inteleapta de la psiholoaga mea: elibereaza-te de ceea ce s-a eliberat deja de tine. Succes in toate!
Subscriu! Total de acord cu tine! ??
Salut. Și eu sunt de acord cu ce ai scris. M-am mutat de 3 ori in ultimul an și în fiecare loc nou în care am stat m-am simțit ca acasă, fie că am stat pentru 2 sau pentru 6 luni. Iar mutările astea dese m-au făcut să îmi dau seama că aveam tone de lucruri inutile strânse de-a lungul anilor, de care uitasem și la care am renunțat fără remușcări. Însă tine și de adaptabilitatea fiecăruia, așa este.