Am 42 de ani și sunt pe picioarele mele de la 18.
Am rămas singură acasă de la opt ani și am mers la școală cu cheia de la gât de la șapte.
Prima oară când a plecat mama din țară, eram studentă în anul doi. Ea s-a dus într-o delegație în Germania și eu am făcut pneumonie în cămin. Asistenta de la dispensar n-a vrut să vină, a zis că sigur am făcut un avort în patul de cămin și de-aia am febră. Deliram și nu mă puteam ține pe picioare. Abia când mama a pornit spre casă cu autocarul, la sfârșitul delegației, am început să fiu mai bine.
A doua oară, când mama s-a dus la New York la sora ei, am făcut o formă oribilă de gripă, am crezut că și mor.
N-am avut, până de curând, cea mai bună relație, deși amândouă ne-am străduit. Am vorbim limbi străine. Dar ne-am avut una pe alta. Eu la București, ea la Piatra Neamț, fiecare cu serviciul ei, cu prietenii ei. Mereu acolo eu, mereu acolo ea.
Acum iată, m-am mutat și mai departe. A trebuit să ne recalibrăm rutina, relația.
În seara dinaintea despărțirii, am plâns amândouă, lipite una de alta.
-O să găsim o cale, i-am spus, ne găsim noi drumul chiar și așa, la distanță.
Mi se părea că n-o să supraviețuiesc fără ea, că o să mă usuc de dor.
Îmi imaginam și dorul ei, tristețea, mă gândeam cum ar fi să am copiii mei la 2.500 de KM de mine. Insuportabil.
Apoi ne-am despărțit și am reușit, cu fiecare zi, să respirăm așa, la și mai mare distanță. Cu telefonul zilnic, cu poze, cu planuri de revedere.
Acum, ea a plecat și mai departe. Peste ocean. În SUA.
N-o mai pot suna dimineața în drum spre Universitate, la ea e noapte. Când e dimineață la ea, eu sunt cu copiii cine știe pe unde.
Mă simt tare departe de ea și mi-e greu. Nu e pentru totdeauna, e pentru trei luni, dar mi se par atât de lungi, de nesuferite.
Mă iau cu treabă, cu scrisul, cu cărțile, cu excursiile noastre, cu gătitul și strânsul, dar of, ce dor îmi e de mama. 🙁
Cred că toată viața o să fiu fetița de cinci are care așteaptă să vină mama de la serviciu.
Cred totusi ca ai o relatie buna daca iti e asa dor. Eu am o relatie ok. Uneori ma emotionez si imi e draga mama mea, dar alte ori pur si simplu in cursul vietii mele nu ma gandesc la ea. M-am operat si nu i-am spus. Frate meu a fost sub clear instructions sa nu-i spuna. O percep ca pe un copil , si cand sunt bolnava nu vreau sa mai linistesc si fricile ei, iar ingrijorarea nu ma incalzeste de loc. O sun fix cand simt, cand traiesc ceva ce cred ca ar fi interesant si pentru ea( i ar produce bucurie) . Asta se intampla uneori saptamanal , alteori la doua luni. Ea ma suna mai des, dar am stabilit cu ea ca zilnic practic e nefezabil .
Mi-ar fi plăcut sa simt o parte din acest dor care sa vina din ambele părți.. însă am crescut fără mama (și nu ca s-ar fi dus, ci ca s-au despărțit ai mei când eram de câteva lunile, iar eu am rămas la bunica din partea tatalui) si mi-a fost „bine” asa, sa zicem.. însă de când sunt mama la rândul meu îmi este tot mai dor… dor, nu știu de ce, dar măcar de a știi cum este sa ai o mama, de a simți ca măcar o persoana în lumea asta mare îți poarta dorul, de a știi ca ești iubita necondiționat, de a… nu știu, de a arata copiilor ce înseamnă o relație între mama și fiica… dar, nu am avut parte de asta și… încă doare..
Aceasta „asteptare” e draguta si copilareasca pana cand nu mai e. Pana sa fac terapie nu am realizat cate aspecte din viata mea erau „intr-o sala de asteptare” de genul. Cu multa reparinteala catre copilul din mine am reusit sa-mi satisfac o mare parte din nevoile „materne”. culmea e ca si relatia cu mama s-a imbunatatit odata ce am eliberat-o si pe ea de acesta fisa a postului pe care i-am desemnat-o asa..din..nu stiu ce fantezii. iar practica asta ma ajuta sa nu schitez nicio „fisa a postului” fantezista nici catre copilul meu. Cateodata e complicat sa traiesti in prezent.
Hm, eu nu simt nevoia sa ma desprind asa cum zici. Cred ca e normal in iubire sa simti si dor. Daca amortim si asta, ce ne ramane?
Asta mi-a sugerat si mie terapeutul. Momentul de parinteala se cam termina ( nu se termina iubirea) si poti apoi sa ii apreciezi doar ca pe oamenii care sunt parintii, nu prin prisma a ceea ce au putut / pot sa ofere din pozitia de parinte. Este un proces, dar ma bucur sa aud ca la capat poate fi o relatie mai buna ca la inceput
Eu nu mai am pe cine astepta, pentru ca mama a plecat pentru totdeauna pe drumul fara intoarcere, maine se implineste 1 an. Am zile cand ma zdrobeste dorul, mai ales cele aniversare, zile cand imi amintesc franturi de conversatii, imagini, sunete…suna ciudat daca spun ca am avut uneori o relatie complicata si cancerul i-a luat viata, dar in acelasi timp a vindecat orice durere dintre noi, tot ce era neclar si plin de dubii? Pentru ca diagnosticul ei a coincis cu inceputul pandemiei si munca de acasa a mea si am putut fi zi si noapte langa ea, munceam printre picaturi, intre chimioterapie, analize, spitalizari si vizite la medici, dormit pe jos langa patul ei pentru ca era mai usor asa, o puteam schimba si puteam schimba cersafurile. Ii era teama, nu stiu de ce, ca va fi abandonata, a plecat stiind cat de mult a fost iubita, cu fricile vindecate.
Ce frumos ai scris! Imi pare rau ca a trebuit sa apara o boala atat de cumplita pentru ca relatia voastra sa se clarifice, sa dispara neclaritatile si dubiile. Esti puternica!
Ioana, faceti-va un plan cand sa vorbiti o data pe saptamina si programeaza lucrurile in jur de asta. Acum 25 de ani, la 25 de ani am ajuns in Florida, ai mei erau in Bucuresti. 7 ore diferenta, prima data plecata de acasa ‘pe termen nedeterminat’. Ne facusem obiceiul sa scriem mesaje email aproape zilnic (ai mei aveau acces la email unde lucrau, inca nu era comun) si sa ii sun pe telefonul fix (aproape $3 minutul la vremea aceea!) vinerea la 23:30 la mine, la 6:30 la ei . In ani am schimbat ora si modul de comunicare, dar intotdeauna a fost asa – o ora/zi negociata pe termen mai lung care este in orarele fiecaruia+ mesaje spontane care nu asteapta raspuns imediat. Nu e usor, dar se poate.
Cum spunea si Alexandra mai sus, pe langa relatia ta cu mama ta, cum va organizati acum sa tineti legatura cu mamele voastre, modeleaza pt copiii tai cum ai/ati vrea sa tina ei legatura cu tine si cu familiile lor prin casatorie. Bonne Courage!
Noi suntem invers, Ioana, si tot ne-am gasit o cale: eu sunt mutata de 10 ani in zona New York, mama e acasa, in Bistrita, cu treburile ei, casuta ei, caini, rosii, o poarta de facut, etc.
Eu o sun cand pot de aici: dimineata am lasat copilul la gradinita, am 25 min naveta catre job, o sun. Sambata la ora 10:00 are copilul inot si de obicei merge cu sotul, o sun si cu video, de pe Wifi, ca sa ne si vedem. Stiu ca daca ajunge sa fie ora 3-4-5 pm aici in America, nu mai am cu cine vorbi, pt ca e deja noapte in Romania. Dar folosim WhatsApp, (am putea folosi Facetime daca ar avea Iphone, dar nu are), ii trimit text message ca sa ii dau semn ca sunt disponibila sa vorbesc pe WhatsApp…..adica ne-am creat un mod al nostru de a ajunge una la cealalta. 🙂
Sti vorba aceea: parintii muta muntii din loc ca sa le fie bine la copii? Noah asa e si invers: copiii munta muntii din loc ca sa tina inca legatura cu parintii, cu mama, cu tata (ai mei sunt divortati), cu sora mea din UK, cu cei de suflet.
O sa va gasiti si voi un mod de a fi pe „aceeasi lungime de unda” , o sa vezi.
O imbratisare calda,
Madalina din New York :-*