Cum își alină durerea mamele cu brațele goale?

Am primit acest mesaj pentru voi de la o cititoare anomimă care și-a pierdut copilul nenăscut, ca atât de multe dintre noi. A găsit o cale sa-i fie pierderea mai ușoară și vrea să împărtășească povestea cu noi toți.

Dragă Ioana,

Am ales să nu mai am conversații doar în mintea mea și să îți scriu. Îmi place să cred că toate lucrurile care se întâmplă au un sens, dar acest sens nu vine niciodată când vrem noi.

Îmi doream să îl aflu în urmă cu 1 an și 5 luni, după ce am pierdut sarcina mult așteptată. Eram la al doilea control, în plină pandemie, și încercam să filmez ecograful pentru soțul meu care nu putea să fie prezent din cauza restricțiilor. L-am auzit pe doctor spunându-mi să închid camera, apoi, după câteva secunde de liniște, mi-a spus că nu mai vede nicio mișcare. Sarcina se oprise din evoluție. Mi-a spus că poate așa a fost să fie și că, de cele mai multe ori, nu există o explicație.

Mult timp m-am învinuit, eram sigură că am făcut eu ceva greșit; încercam să îmi amintesc dacă am băut suficientă apă, dacă am ridicat vreo plasă prea grea, dacă am spălat bine fructele înainte să le mănânc. Îmi doream să înțeleg. Luni întregi nu am vrut să vorbesc despre asta, nu puteam să aud întrebarea „Cum ești?”. Simțeam o mare presiune de a fi bine sau mai degrabă de a-i asigura pe ceilalți că sunt bine, că am trecut peste ce s-a întamplat. 

Dar știam că nu sunt bine și simțeam că nimeni nu mă înțelege.

Am avut sprijinul familiei și al prietenilor apropiați, dar nu reușeam să vorbesc cu ei despre asta.

Simțeam că dacă aș face-o nu m-ar înțelege sau ar crede că mă plâng prea mult. Urmăream pe Instagram pagini ale femeilor care au trecut prin asta și, chiar dacă plângeam la fiecare postare, mă simțeam mai întreagă, eram mai blândă cu mine și cu ce simțeam.

Toate paginile erau ale femeilor din alte țări, nu găsisem pe nimeni din România. Undeva în acea perioadă am aflat de povestea ta și mi-au rămas în minte cuvintele tale: „pe cele care trec acum prin asta le îmbrățișez și le rog să vorbească sau să scrie despe asta”. Am început să țin un jurnal și să fac terapie, dar simțeam că e nevoie de mai mult.

Au mai trecut luni și o urmă de sens a apărut când am aflat de „Mame cu brațele goale”, un proiect artistic și de conștientizare pe tema pierderii de sarcină.

Mi-a apărut în newsfeed-ul Facebook și (poate sună clișeic, dar așa a fost) s-a aprins în mine nevoia de a da glas durerii, de a-mi spune povestea oricui ar fi dispus să o citească. Știam că nu o să fie ușor, mă gândeam că nu am niuciun talent la scris, că nu s-ar înțelege cu adevărat tot ce vreau să transmit, dar simțeam că nu despre asta e vorba și că de asta am nevoie.

Nu a fost ușor, am plâns cât nu am mai plâns de luni bune, dar, pentru prima dată, am simțit că am spațiul unde să spun povestea mea, fără să mă gândesc la ceilalți, la durerea lor. Era vorba despre mine, despre durerea mea. Nu poate să înțeleagă cineva cum m-am simțit după ce am trimis povestea. O să înțeleagă cine o să o facă.

M-am simțit puternică, m-am simțit curajoasă, iar când s-a publicat și au apărut primele comentarii m-am simțit înțeleasă într-un fel nemaiîntâlnit până atunci. Am simțit cu adevărat că nu sunt singură, că nu e nimic greșit cu mine. Știam că proiectul e inițiat de o femeie din același oraș și mi-am propus să mă întâlnesc cu ea. La întâlnire am fost două mame care și-au spus poveștile, trăirile și of-urile. De fel sunt o persoană timidă, cu unele rețineri, dar m-am simțit foarte apropiată de ea și îmi venea ușor să vorbesc.

Vreau să știe cât de mult m-a ajutat acea întâlnire și îmi place să cred că la fel a fost și pentru ea. E atât de necesar că mult mai multe femei să aibă parte de asta; e o apropiere și o legătură pe care eu nu am simțit-o în altă parte.

În special pentru asta îmi doresc să fie cunoscut acest proiect, un proiect de suflet al unei femei pe care o admir foarte mult. Nu știu să fie altul de genul acesta, dar știu că e mare nevoie de el în viețile noastre. Îmi doresc că mai multe mame cu brațele goale să își găsească curajul de a-și spune povestea, să vorbească sau să scrie despre asta.

Poveștile vindecă, ajută. Pe mine m-a ajutat, iar dacă acest mesaj ajută o persoană care, la rândul ei, ajută o altă persoană e mai mult decât intenționez.

Începând cu luna iulie au avut loc întâlniri de sprijin pentru noi, mame cu brațele goale, iar eu am ales să fiu acolo. După prima întâlnire am simțit că nu îmi mai țîn respirația. Era de parcă până atunci am fost sub apă și din când în când ieșeam la suprafață pentru câte o gură de aer. Știu că nu se schimbă lucrurile peste noapte, că nu se schimbă dacă le spunem, dar mai știu că nu suntem singure și că fiecare dintre noi avem puterea de a ne face mai bine și de a face bine.

Încă mai doare, încă mai am întrebări la care nu o să primesc niciodată răspuns, dar durerea și pierderea încep să capete un sens. 

Vreau să publici mesajul meu, vreau și să fie cunoscut faptul că proiectul „Mame cu brațele goale” e mult mai complex – e unul de conștientizare, e unul educațional, e unul artistic și e unul de sprijin. Acest proiect nu îmi aparține, dar l-aș pune pe un afiș. Cei care doresc găsesc pe pagină de facebook toate detaliile despre proiect  https://www.facebook.com/mamecubratelegoale