Aglomeratie mare

Am atitea de scris, de spus, de intrebat, de ascultat de la voi… Dar nu prea apuc sa ma asez linistita citeva minute cu degetele peste taste. Sint mereu pe drumuri, prin autobuze, cu nasul in cefele meltenilor si cu fundul in palmele mitocanilor care se prefac inghesuiti in mine cind jumatate din tramvai e gol. Cunosc oameni noi, ma imprietenesc cu oameni vechi, semnez, parafez, modific, beau fresh cu multa gheata ca sa-mi fac curaj pentru urmatorul autobuz, probez rochii si voaluri, molfai pe apucate cite-o cireasa intre o intilnire si urmatoarea. N-am mai stat la masa, cu o farfurie in fata, o furculita in mina stinga si un servetel in poala de mai bine de o saptamina. Nu m-am vazut cu prietena mea cea mai buna de doua saptamini.
Dar uite ca azi e vineri, diseara dansam, iar miine ma duc la restaurant sa-mi aduc aminte ce inseamna un papanas bun, apoi ma vad cu oameni pe care ii aleg eu, nu-i las sa ma aleaga ei pe mine, iar duminica imi fac vint catre munte, unde o sa fac poze la cer de jos in sus si o sa maninc cel mai bun snitel de pui pe un virf de munte unde odata nu de mult m-a speriat de moarte o vaca. Nu-mi plac vacile, mi se par perfide sub privirea aia umeda si sticloasa. Ca daca au coarne, clar stiu (si vor) sa-mi provoace chestii dureroase cu ele. Dar si ce daca, nu mi-e frica de vaca aia, ca intre timp am crescut mare si n-o s-o mai iau la sanatoasa pe creasta muntelui numai pentru ca ea a ridicat o sprinceana catre mine. Ea are coarne, eu am strategie. Las’ ca vedem noi care-i mai tare.
Acum ma duc sa-mi pun pantofii cu toc, ma asteapta un 104 sa ma duca in centru sa cunosc un blogger international, sa las o factura, sa predau o invitatie, sa vad un sediu de firma si poate, daca am noroc, sa iau un prinz organizat. Si-apoi sa vin fugutza acasa, sa scriu, sa modific, sa postez, sa editez, sa adun si sa scad, sa citesc contoarele, sa schimb nisipul pisicilor, sa intind cuvertura pe patul din dormitor…
Hai ca nu-i asa rau cum suna. Mi-ar trebui un aparat d-ala de dilatat timpul, second hand evident, ca n-am bani de unul nou.
Ce ma enerveaza cel mai tare e ca nu apuc sa maninc suficiente cirese. Si ca nu reusesc sa traiesc suficienta viata.