Copiii pun întotdeauna mai mult preț pe fericirea părinților decât pe propria lor fericire

Lucrez la o nouă carte pentru colecția Educație cu blândețe, scrisă de Jesper Juul. De fapt, e o colecție de prelegeri pe tema celor mai importante cinci lucruri în orice familie. Cooperare vs. integritate personală este primul concept dintre cele cinci. Cum îmbini nevoia ta de a fi tu însuți cu nevoia de a coopera cu cei din jur? Cum ne învățăm copiii să facă asta, respectându-și totuși limitele personale?

Vă las un fragment, până apare cartea.

Ca ființe umane, suntem tot timpul conștienți de conflictul fundamental dintre individualitatea noastră și viața în comunitate. Îl resimțim în familie, în cuplu, în societate, la nivel național sau chiar global. Și de fiecare dată suntem nevoiți să alegem între împlinirea propriilor noastre așteptări sau pe ale semenilor noștri. E mai bine să mă gândesc doar la mine, sau să pun pe primul loc interesul celorlalți? De multe ori e foarte greu să găsești un echilibru între aceste două extreme.

Mult timp nu ne-am gândit deloc la capacitatea de-a coopera a copiilor. Despre cooperare știam, ce-i drept, că e un factor esențial în viața adulților, dar nu ne-a interesat să cercetăm dacă ar putea juca un rol important și în ceea ce privește copiii. Până nu demult se credea că cei mici sunt necooperanți prin firea lucrurilor. Se credea că, pentru a-i face cât de cât cooperanți, trebuie să muncești mult cu ei, vreo șaisprezece, șaptesprezece ani.

Pediatra maghiară Emilie „Emmi” Pikler (1902-1984) a fost printre primii cercetători care au investigat condițiile necesare unei dezvoltări armonioase a copiilor, subliniind mereu cât de important este pentru copii să aibă inițiativă. Experiența terapiei de familie confirmă și ea că cei mici știu să coopereze, și nu doar fără chef, ci de-a dreptul „compulsiv”. La fel, din rezultatele cercetărilor întreprinse de Daniel Stern (1934-2012), teoretician psihanalist specializat în dezvoltarea copilului, și de alți colegi ai săi, care și-au înregistrat observațiile pe film, se poate vedea că sugarii cooperează chiar de la începutul vieții, că le place să se adapteze și să se conformeze. Cea mai simplă formă de cooperare a copilului este faptul că el copiază tot ce observă în jur. Mulți dintre noi am avut ocazia să urmărim câte un bebeluș cum se străduiește să imite diverse lucruri, nu-i așa? Există o sumedenie de dovezi că acest comportament reprezintă o formă instinctivă de copiere.

Faptul că cei mici sunt preocupați și de limitele acestei cooperări mi-a fost arătat într-o bună zi chiar de nepoțelul meu. Eram doar noi doi și i-am spus că mi-e foame și că vreau să-mi fac ceva de mâncare, la care băiatul mi-a răspuns că el nu vrea să mănânce. Când a ajuns și mama lui mai târziu, nepotul meu a ținut să-i explice că el n-a trebuit să mănânce doar pentru că i s-a făcut foame bunicului.

Cazul copilului care se întreabă dacă trebuie să mănânce și el doar pentru că îi este foame adultului mi s-a părut un exemplu minunat de ilustrare a lumii interioare a copiilor. Iar acesta este doar începutul unei mari dileme care ne chinuie pe toți. Cât din integritatea mea să sacrific pentru a fi iubit? Cât să accept? În ce măsură să joc teatru și să mă prefac pentru a nu pierde iubirea semenilor? Mama mea ar fi spus, de exemplu, că „nouă ne este foame”, iar un copil își face tot felul de gânduri pe marginea acestui ciudat „noi”, neștiind cum să se poarte sau ce fel de comportament se așteaptă de la el și simțindu-se, în tot acest timp, foarte vulnerabil.

Ceea ce nu luăm noi aproape niciodată în calcul este că suntem, de fapt, mult prea cooperanți. 

Noi, oamenii, suntem prea mult și prea des cooperanți, sacrificându-ne astfel integritatea.

Din vasta mea experiență ca terapeut de familie, pot să spun că n-am întâlnit niciodată un cuplu care, de principiu, să nu fie dispus să coopereze. Toți oamenii sunt cooperanți, de cele mai multe ori chiar prea mult, ceea ce aduce cu sine o întreagă serie de probleme. La fel stau lucrurile și cu copiii. Nu-și doresc nimic mai mult decât să-și facă părinții fericiți sau măcar să-i mulțumească – cel puțin până la vârsta de șase, șapte ani.

De multe ori am fost contactat de părinți îngrijorați că fiul sau fiica lor se gândește să-și ia viața. Când lucrez apoi cu copiii aceștia, constat că toți consideră că părinților lor le-ar fi mai ușor fără ei. Sigur că părinții sunt de-a dreptul șocați când află asta, pentru că n-au spus și nici măcar n-au gândit vreodată o asemenea grozăvie și nu pot să-și explice cum de-au ajuns copiii la o astfel de concluzie. Asemenea exemple ne ilustrează cu dureroasă claritate că n-ar trebui să subestimăm niciodată cât de profund și de intens gândesc și simt copiii.

Copiii pun întotdeauna mai mult preț pe fericirea părinților decât pe propria lor fericire.

În această privință va trebui să ne schimbăm rapid perspectiva căpătată încă de la Sigmund Freud, conform căreia copiii vin pe lume ca ființe egocentrice, ceea ce nu corespunde deloc realității. Copiii se nasc mai degrabă ultraresponsabili, ultrasociali și ultracooperanți. Iar la sacrificarea propriei noastre integrități apelăm tot timpul și de regulă suntem cât se poate de conștienți de asta. Sigur că mai întâlnim și persoane care merg pe drumul lor, își văd doar de interesul lor și nu sunt dispuse să facă nici cel mai mic compromis. Dar acest comportament este caracteristic celor care în trecutul lor au cooperat peste măsură și care au sacrificat prea mult.

Contradicția dintre integritate și cooperare este, prin urmare, importantă fie și numai pentru că o resimțim cu toții de mici. Din fericire, oamenii sunt capabili să recunoască și dezechilibrele dintre cele două, astfel încât să poată să-și modifice comportamentul sau să-i ajute pe semenii lor s-o facă. Primele semne de dezechilibru ar fi o oboseală cronică și pierderea energiei.

Cunoaștem cu toții senzația de extenuare pe care o avem când am muncit prea mult. Tragi tare cu munca, apoi începi să resimți oboseala și, dacă continui să ignori starea de stres, e posibil să ajungi chiar și la burnout, care te scoate din circuit pentru o vreme. E dovada că am fost excesiv de cooperanți prea mult timp, fără să mai acordăm suficientă atenție propriilor noastre nevoi, limite, valori și sentimente.

La acest conflict de cooperare se ajunge în orice grup, oriunde se adună mai mult de o singură persoană într-un loc. E vorba de lucruri mărunte, cum ar fi dacă în cameră e prea cald sau prea frig, prea liniște sau prea mult zgomot. Încontinuu trebuie să facem alegeri, să decidem dacă acceptăm starea actuală sau dorim o schimbare și, eventual, dacă suntem dispuși să luptăm pentru ea. Așadar, când lupți pentru o cauză, nu o faci neapărat pentru că ești egocentric sau necooperant, ci pentru că uneori te simți nevoit să aperi ce-a mai rămas din integritatea ta. Există, desigur, și oameni pur egocentrici, dar îi recunoști repede, pentru că sunt mereu nefericiți, solitari și singuri. Au devenit egocentrici de nevoie.

Cei mai mulți dintre noi resimțim ca pe o provocare momentul când copiii mici încep să se lupte pentru păstrarea integrității lor și insistă să nu se culce, să nu mănânce, să ceară sau să respingă diverse lucruri. Noi, adulții, avem fiecare programul nostru și propriul desfășurător în minte și ne dorim ca și copiii să se adapteze acestora. Iar când un copil spune că-i pare rău, dar nu poate îndeplini dorința adultului, de regulă este vorba de faptul că a cooperat prea mult și că acum nu mai poate. Atâta vreme cât cooperarea decurge firesc, nici nu-i acordăm atenție. Abia când ceva nu mai funcționează începem să ne enervăm. În plus, majoritatea am învățat încă de mici – sau ni s-a inoculat ideea – că dorințele și nevoile noastre nu contează, că e mai importantă familia și că individul trebuie să facă un pas în spate. Pentru mulți dintre părinții de azi, experiențele trăite în copilărie sunt atât de dureroase, încât ar face orice pentru a-și scuti copiii de ele – dar e imposibil.

De circa cincisprezece ani încoace există în Europa un nou tip de părinte, pe care eu l-aș numi „neoromantic”. Sunt acei părinți care încearcă să-și transforme familia într-un soi de mic rai în care nu există nici urmă de certuri și conflicte. Însă un asemenea „rai” e o greșeală atât pentru copii, cât și pentru adulți, fiindcă nu-i poți feri pe copii de conflicte. Iar dacă încerci totuși s-o faci, nu obții decât niște copii nepregătiți pentru viața reală. Copiii au nevoie de experiențe conflictuale pentru a face față mai târziu provocărilor vieții. Fără acest „antrenament” nu se vor dezvolta sănătos și nici personalitatea nu li se va manifesta la adevărata ei capacitate.

Nu ne putem feri copiii de conflicte!

Mai mult decât atât, părinții nu pot izola experiența copiilor de cea a adulților. Experiența copiilor este influențată atât de comportamentul părinților între ei, cât și de atitudinea pe care aleg s-o adopte. Într-o relație de cuplu, partenerii își formează fiecare propria perspectivă și fiecare trebuie să-și răspundă singur în ce măsură e dispus să accepte sau nu posibilitățile și provocările tipice pe care o relație de cuplu sau de parenting i le oferă spre dezvoltarea personală și socială.

Din deosebirile dintre parteneri – unuia îi place să vorbească mult, celălalt preferă liniștea – se naște dilema interioară dacă e mai bine să fii cooperant, renunțând mai degrabă la ceea ce-ți dorești, sau e mai bine să-ți aperi integritatea și să-ți impui voința. Varianta a doua va duce în mod sigur la un conflict, dar, înainte de a fi cooperanți doar de dragul liniștii, trebuie să conștientizăm faptul că alegerile noastre sunt un exemplu pentru copii. Și, de principiu, copiii se simt bine atunci când și părinții lor se simt bine.