„Ai depresie? gândește-te la ceva frumos și-ți trece” – ep. 1

Pentru că avem nevoie să înțelegem ce este de fapt depresia și cum se simte, ce este anxietatea, cum e pentru cei care trăiesc cu ele și pentru cei din jurul lor, ca să învățăm cum să ajutăm sau măcar să nu facem rău, deschid o nouă serie aici pe blog cu articole de la voi. Vor fi, desigur, anonime. Știu cât de greu e să vorbești despre asta. Dar cred că e nevoie, ca să nu mai citim că „depresia e o stare de lene” sau „eu n-am avut timp să fac depresie, doar cei care se plictisesc fac așa ceva”. Dacă doriți să contribuiți anonim la această serie, îmi puteți scrie la ionouka@gmail.com.
Acesta e primul articol #cumsesimtedepresia.

Bună, Ioana,
Am crescut într-o familie dezorganizată. Cel puțin așa m-am simțit eu toată viața. Părerea mamei este că s-a străduit să facă totul perfect pentru mine, pentru noi. Zilele astea, când stăm de vorbă, aduce în discuție tot felul de evenimente sau momente de “familie fericită” care nu s-au întâmplat niciodată. Probabil că mintea ei refuză să accepte realitatea, altă explicație nu am.

Din afară am părut o familie înstărită, ai mei au fost foarte preocupați de cum suntem văzuți în lume. Casă curată bec și mobilată corespunzător, grătare și distracții ocazionale cu prietenii, cu mici “evenimente” neplăcute, care o făceau pe mama să fugă de acasă în miezul nopții și să plănuiască cum o să fim doar noi două în lume. Momente de speranță pentru mine.

Laude despre ce bine ne merge.

În spatele acestor laude eram eu cu sufletul gol, cu lipsuri. Mi-a lipsit o familie caldă, apropiată, grijă părinților pentru bunăstarea mea. Un sendviș la școală sau o pereche nouă de încălțări când cea veche ceda și îmi ieșeau degetele prin tălpi. Înțelegere și poate puțină protecție când în liceu am început să mă plâng că sunt urmărită de prieteni “bețivi” ai tatei, până aproape de etajul la care locuiam.

O singură dată m-am plâns la o prietenă de-a mamei de lipsuri și de bătăi. Nu m-a crezut și m-a pârât mamei. Nu era credibil pentru ea că nu am haine sau încălțări, că vin de la școală și nu am ce mânca, că întorceam pâinea pe toate părțile până găseam un loc fără mucegai sau că eram snopită în bătaie de mama. A fost rău, am fost certată și m-am simțit îngrozitor. Nimeni nu trebuia să știe ce avem noi acasă. Oamenii bârfesc și rad de noi.

Dar știau. Mi-am pierdut prieteni când părinții lor le-au interzis să petreacă timpul cu mine. Nimeni nu voia să își vădă copiii sfârșind “ca mine”, deși am fost un copil cuminte și ascultător. Mi-era frică de mama și de bătăile pe care le încasam din motive inventate ca să își descarce frustrările. Evitam să o supăr, trebuia să fac totul perfect.

Mama ocupată cu munca tot timpul, tata alcoolic cu tulburări bipolare și de personalitate. Treaz, îmi era uneori cel mai mișto prieten, cu care petreceam timp în vacanțele de vară jucând remi, urmărind filme “cu bătăi” etc. Beat însă, era cu totul altă persoană. Am crescut cu teama că viața mi se poate lua oricând, că nu îmi aparține. Că mama poate fi omorâtă în bătaie, că scandalurile sunt la câteva ore sau minute distanță.

Mama a stat lângă el toți anii, în ciuda rugăminților mele de a divorța, deși la un moment dat a început să se răzvrătească și să îi răspundă cu ură sau lovituri.

Adolescența mi-a fost plină de vizite la spital, la dezalcoolizare, de adunat tată de prin șanțurile în care adormea beat în mijlocul orașului, în văzul lumii, și ocazional de grija pe care trebuia să o avem pentru el după fiecare încercare de sinucidere eșuată. Îmi amintesc de toate, de la spânzurat, la înghițit flacoane întregi de pastile cu alcool sau substanțe de curățat.

Eram în școala generală când am început să mă rog la Dumnezeu ca el să moară. Mă rugam și plângeam, ce fel de copil face asta față de părinți? Uneori mă simțeam atât vinovată că o luăm de la capăt cu rugăciunile, ca el să fie bine să și mor eu în locul lui.

Mă trezeau în miezul nopții urlete câinilor dintre blocuri – știam că vine spre casă, beat din nou, cu chef de scandal, iar eu aveam să ajung la poliție cerând ajutor.

Tata nu a fost un om rău. Era atent și grijuliu, glumeț și cu o fire plăcută. Avea o mulțime de prieteni, oriunde mergea. Suferea, iar eu nu am văzut asta, nu am știut să văd. Nu am înțeles.

Tata beat era alt om, diabolic și criminal. Ne urmarea în întunericul nopții cu cuțite și ne amenința cu moartea. Mă plesnea peste picioare, în glumă, de-mi lăsa vânătăi, iar când am crescut a început să-mi vorbească urat.

A murit în 2015, spânzurat.

Aveam în jur de 11 ani când am încercat prima oară să mă sinucid, cum văzusem la tata. Am înghițit un flacon întreg de pastile și mi-am petrecut toată ziua într-o stare de rău teribilă, cu vărsături, singură acasă. Ai mei nu au știut, mama m-a certat pentru lipsa de hărnicie evidentă din ziua respectivă, iar eu am suferit în gând. Îi reproșam lipsa de atenție și grijă.

A două oară eram în liceu, tată era iar beat, mama cu chef de ceartă. Am înghițit o folie întreagă de pastile de la tata și m-am pus la somn. Am dormit aproape 3 zile cu foarte mici pauze. Îmi aduc aminte de mama, care încerca să mă trezească și să mă țină în picioare, iar eu nu puteam vorbi și abia mă puteam mișca.

A treia oară a fost când a murit tata. Aveam o perioada grea de tot și un copil de 2 ani. Probleme în cuplu. În fiecare noapte mă spânzuram în vise și scăpam, apoi a sunat telefonul și am aflat de el. În capul meu a rămas ideea că dacă nu era el, eram eu. Unul dintre noi trebuia să plece.

Am înțeles multe după ce el nu a mai fost. Cum familia are impact asupra noastră și cât de mult contează sprijinul sau respingerea cuiva în momentele de criză, cum a cerut ajutor în nenumărate rânduri și i-a fost refuzat, cum a avut momente de cumpănă, când se străduia să se schimbe în bine, iar familia îl trăgea în mrejele acoolului din nou.

M-am simțit vinovată și am fost învinuită. Vinovată pentru că nu l-am înțeles, pentru că aș fi putut să îl ajut, să fiu mai bună cu el și mai înțelegătoare când am știut că avea nevoie de noi, mai atentă la nevoile lui de tată și de om, să fie respectat.

Mama și o grămadă de oameni m-au învinut pentru că nu am fost acolo. Aveam “un fel” de a-i face să se înțeleagă, să se oprească din certuri. Prezența mea acolo ar fi prevenit asta, dar eu eram ocupată cu viață și familia mea.

Oamenii apropiați, care l-au cunoscut nu mi-au înțeles suferința.

Vestea a venit ca o ușurare pentru o mare parte dintre ei, iar eu am continuat să plâng de mila lui.

M-am refugiat în muncă să pot scăpa de gânduri și o perioadă am reușit.

Înconjurată de oameni, gândurile au fugit o vreme, apoi a venit pandemia.

M-am trezit închisă într-o cameră, muncind din zorii zilei până noaptea târziu când m-a lovit depresia de care am fugit ani de-a rândul și de care m-am ascuns în toate activitățile posibile.

Zile în șir m-am trezit și am plâns fără să mă pot mișca sau motiva să fac ceva în jurul meu.

Primul gând a fost că sunt că el și m-am speriat.

M-am apucat de terapie, vizite la psihiatru și tratament. În lipsa contactului cu oamenii din jur, mi-am creat o comunitate de oameni online, apropiați, cu care încă mă mai aud să povestim despre viață.

Înainte să-mi fie bine, mi-a fost rău. Rău de tot. Medicamentele m-au pus la pământ în primele săptămâni. Am slăbit mult și brusc, nu am putut mânca zile întregi, am adormit în timpul ședințelor online. Am mers prin casă ținându-mă de pereți, străduindu-mă să apar bine în fața copilului. Am plâns ore în șir și am suferit pentru tot ce nu mi-am dat voie să simt o viață întreagă.

M-am iertat pe mine copil, și i-am iertat pe ei, părinții. Atât au putut, s-au străduit. Mă gândesc că în străduința lor, ce mi-au oferit mie a fost puțin mai bun decât ce au avut ei. La problemele de cuplu încă lucrez. La reacțiile mele, să nu fiu “ca mama”  sau “ca tata” încă lucrez.

Doi ani de muncă în terapie și sunt mai bine. Sunt fragilă cu emoțiile și încă am stări de anxietate. Mă simt aspru criticată de cei din jur pentru cea mai mică greșeală și accept cu greu laudele sau dovezile de afecțiune ale celorlalți. Muncesc la mine să mă înțeleg și să văd realitatea.

Nu mi-a fost niciodată teamă sau rușine de terapie. Am știut dintotdeauna că am nevoie, dar în momentul în care m-am apucat și am fost deschisă cu oamenii din jur mi-am dat seama că nu avem aceeași înțelegere cu toții.

Am avut suport, dar am avut și o avalanșă de întrebări sau recomandări de genul “OK, depresie, depresie, dar când te faci bine? Cât durează până trece și poți să mă ajuți cu x lucru?!” sau “Și eu am avut depresie, dar am văzut o comedie mișto și mi-a trecut, gândește-te la ceva frumos, nu e așa greu”.

Oamenii care nu știu compară o depresie cronică cu tendințe de suicid cu o senzație de plictiseală sau tristețe. Mă iau în derâdere, îmi ironizează eforturile și spun că nu mă străduiesc suficient.

Mă străduiesc. Mă străduiesc de când mă știu să fiu bine pentru mine, pentru cei din jur, pentru fetița mea, care are nevoie de o mama caldă și iubitoare.

Și orice rău trece, ca orice bine de altfel. Nici o stare nu este veșnică, permanentă.

Este ce îmi repet mereu, să trec peste momentele de disperare în care mă afund singură din când în când și din care mă scot tot singură.

Este atât de mult de povestit și greu de pus în cuvinte o viață de om.

Dar uneori îmi este și bine.

Photo by Lucas Pezeta: https://www.pexels.com/photo/woman-in-white-clothes-on-a-corner-2967156/