16 ani și jumătate de trăit și câteva minute de murit

Au trecut cinci luni din ziua în care am rămas fără ea. 27 mai.

Nu mă pot gândi la ziua aceea fără să mi se facă greață.

Încă mă gândesc la ea în fiecare zi. Doare, arde lipsa ei.

Acum câteva zile veneam de la înot cu Ivan în mașină. Ascultam muzică. El ronțăia niște pufuleți.

La un moment dat, zice:

-Mami, mă simt ciudat…

M-am întors spre el convinsă că o să vomite.

Dar plângea.

-Ce e, puiule?

-Mi s-a făcut dor de Cioco…

-Of, știu… e greu fără ea.

Am plâns amândoi în tăcere, fiecare în jumătatea lui de mașină.

Mângâi toate pisicile din cartier care vin pe la noi. Mă uit cu drag la pozele altora. Nu mi-e greu, mie mi-e greu cu ea, nu cu alte animale. Nu sunt pregătită pentru alt pui. Încă sufăr după ea, o vreau pe ea.

Atunci, în ziua aceea, am scris cum a fost. Ca să nu uit niciodată clipele noastre de final. Rămas-bun-ul.

Textul e mai jos, dacă ați pierdut de curând un animal, poate o să vă ajute, poate o să vă facă rău, nu știu.

Am decis să facem totul acasă. Era tristă Cioco, stătea cu capul în jos, nu mai mânca de trei zile, doar dormita și mă căuta cu privirea.

Copiii au știut la fiecare pas ce se va întâmpla. Am făcut poze cu ea de dimineață, i-am vorbit, ne-am ținut în brațe, am plâns.

Apoi a venit Delphine, doctorul veterinat, și totul a curs foarte repede. 16 ani și jumătate de trăit și câteva minute de murit.

Ne-am așezat pe pat, ea s-a întins ca de obicei, lipită cu spatele de coapsa mea. Stătea într-o rază de soare și se uita la mine fix cu singurul ochi pe care-l mai putea deschide.

Începem? m-a întrebat Delphine.

Începem, i-am zis.

Începem sfârșitul.

Momentul de care mă tem de ani de zile.

Despărțirea de ea. Lipsa ei. Oribila ei lipsă.

A durat doar câteva minute.

Prima injecție, narcoticul. A devenit rapid confuză, i s-a făcut greață. I-am vorbit și am mângâiat-o la soare.

A adormit cu ochiul deschis. I-am mai vorbit un pic, nu mai știu ce am zis. Am mângâiat-o întruna.

Ești pregătită? m-a întrebat Delphine.

Nu, nu sunt, n-o să fiu nici peste cinci minute, dar pentru ea, e bine așa.

Am încuviințat din cap și i-a făcut și a doua injecție.

Am închis ochii și am simțit cum o iau la vale pe un tobogan alunecos și rece, care-mi pornea din piept și se ducea undeva sub pământ.

Gata. Nu mai e cale de întors. Se duce departe de mine și eu departe de ea. Pentru prima oară, am rămas doar eu. Fără ea. Și ea fără mne.

În câteva minute, Delphine mi-a spus: She is gone. S-a dus.

A plecat fără mine.

Așa cum e firesc să fie.

Mă scurg în brațele lui Delphine și plâng pe tăcute. Copiii sunt jos, își fac de lucru în tăcere. Țin o mână pe ea, e încă toată caldă de la soare.

Știu, îmi spune mângâindu-mă pe spate. Doare tare. Știu. Ea e bine acum. Pentru ea e mai bine așa.

Știu, dar urăsc că e mai bine așa pentru ea acum. Atâta vreme a fost mai bine pentru noi împreună, orice a fost.

Să-i închidem ochiul? m-a mai întrebat Delphine.

I l-am închis cu degetul mare. A încetat să mă mai privească. De data asta pentru totdeauna.

Am pus-o în geanta ei de transport și am coborât împleticindu-mă.

Am mers până-n orașul vecin, la crematoriu. Am semnat niște formulare.

Am pus-o pe un pătuț special, să ne luăm rămas bun.

Îmi părea brusc atât de mică și de singură….

Am stat mult timp acolo, în picioare, plângând peste ea, atângându-i fiecare centimetru de blană cu ochii închiși, ca să-mi intre în memoria degetelor.

Apoi am plecat.
Peste câteva zile m-au chemat să-i iau cenușa.
Am ales o urnă care-mi aduce aminte de ea. Am primit și o sticluță cu câteva smocuri de blană. Culoarea ei specială, maronie, perfectă.

Când o mai caut cu privirea prin casă, imediat mă uit în bibliotecă și o văd. Acolo e. Acolo și în palmele mele, când închid ochii. Doarme pe o carte, cum făcea mereu.