Iar a plecat mama…

Sunt la poarta de îmbarcare spre Luxemburg. Mama e în avionul spre SUA, a decolat de cinci minute. Am așteptat să decoleze înainte să public, pentru că știu că o să plângă când o să găsească textul ăsta. Pentru că știe că l-am scris plângând.

Suntem acordate. Nu se poate să plângă una și cealaltă să aibă ochii uscați.

Aseară plângeam citind mesajul unei prietene care trece printr-o situație dificilă. Mama era lângă mine. Nici n-am apucat să îi răspund de ce plâng, că se boțise și fața ei frumoasă.

A plecat mama departe și n-o mai văd jumătate de an.

Sigur că mă bucur că e sănătoasă și mobilă, că-i place să călătorească, că e liberă și curajoasă, dar tot plâng. Îmi e greu să mă despart de mama.

Doar pe ea o mai am din viața mea de dinainte. Tata s-a dus, toți bunicii s-au dus, s-a dus și Ciocolata anul ăsta. Mai e doar mama. Bucata din mine care e mai mult departe decât aproape.

Așa îmi dau seama că n-am crescut. Plâng după mama ca un copil mic când e lăsat la grădiniță și nu știe când o mai vede pe ființa asta cea mai iubită din lume. Am nevoie de vocea ei, de mirosul ei atât de familiar, de mâinile ei moi, care seamănă tot mai mult cu mâinile bunicii.

Decolez și eu curând. O să împărțim cerul pentru o oră, apoi eu mă duc la ale mele, cu gândul la ea, care o să zboare până la noapte. Mă gândesc și la copiii mei, care-or să mă caute astă seară prin casă. Dar eu mă întorc la ei mâine, nu lipsesc niciodată mai mult de două nopți. Îmi place să fac lucruri în alte țări, să vizitez, să mănânc, să cunosc familii, să le citesc, să ne jucăm, să decolez și să aterizez și să vin repede acasă la ei.

În fine, asta e, a plecat mama, iar eu stau la poarta de îmbarcare cu rimelul curs pe gulerul de lână al bluzei. Nu mă feresc, nu-i nicio rușine că plâng după mama. Cred că toți suntem copii până murim.