Uneori nu sunt puternică și asta e OK

Mă supără tare să aud: ”Ești puternică, treci tu și peste asta!”

Știu că e un lucru pe care oamenii îl spun din grijă și iubire, dar ce ajunge la mine când cineva-mi spune asta este că am o obligație față de lume să nu fiu slabă (“Vai, e rușine, păi tu să te lași bătută…”), când adevărul e că uneori SUNT slabă, iar asta nu e vina mea! Sunt om și uneori oamenii nu mai pot, iar asta e normal, uman. Nu toată lumea mai poate când nu mai poate.

Am crescut auzind că trebuie să fiu puternică.

M-am luptat să fiu, și uite-așa am ajuns să trag de mine până la epuizare și să mă învinovățesc când sunt slabă.

De multe ori în terapie în ultimii ani a ieșit la suprafață felul în care mă face să mă simt neputința. A ieșit fără să-mi dau seama, ca spuma printre degete când încerci s-o strângi în pumn.

Neputința doare. Doare ca o rană. Neputința mă face să simt frustrare, furie și vină.

Abia de curând am reușit să învăț să stau cu neputința mea, să am compasiune față de mine, să accept că nu le pot face pe toate.

Copilul cu febră 40,5, care mă implora să-l ajut, iar eu făcusem deja tot ce știam să fac, inclusiv să-l duc la spital. Suferința de a-i spune “Nu știu cum să te mai ajut, îmi pare rău, hai să mai așteptăm puțin, să avem încredere în medici, te rog, nu mai știu, nu pot…”

Neputința de a aduce înapoi un om care s-a stins.

Incapacitatea de a schimba lumea la viteza pe care mi-o doresc, sau măcar semnificativ…

Pentru mine, noua definiție a puterii este asta: sunt puternică pentru că pot să-mi dau voie să nu mai pot uneori. Am tăria de a sta cu felul în care propria mea neputință mă face să mă simt și am învățat să mă opresc din a mai încerca, pentru a lua o pauza, a sta cu ce simt și a încerca mai târziu din nou sau a renunța definitiv.

Nimeni nu poate totul și orice, nimeni nu e PUTERNIC tot timpul.

Alergatul a contribuit mult la această revelație, pentru că uneori când pare că nu mai pot, mai pot puțin, și mai alerg, alteori când simt că nu mai pot, chiar nu mai pot, și e atât de bine să mă pot opri fără să mă biciuiesc pentru asta! E o formă de putere atât de valoroasă!

E un proces interesant acesta, de a trece de la o putere fantastică, nerealistă (și maternitatea ne face deseori să simțim că putem orice pentru copiii noștri), la una mai pământeană, realistă. Pot de aici până aici, iar mai departe cer ajutorul, aștept sau renunț.