Băiatul din Milano care mi-a redat speranța în umanitate

Eu știu, ȘTIU că oamenii sunt buni, chiar dacă uneori se poartă rău pentru că le e greu, știu, dar momentele ca cel de mai devreme mă fac să plâng de bucurie că m-a făcut Dumnezeu om și pot contempla frumusețea vieții!

Să vedeți.

Eu merg întotdeauna la aeroport târziu, cât de târziu se poate.

Nu am pierdut niciodată vreun avion.

Nu îmi place să stau pe jos așteptând, nu fac shopping în duty free, prefer să stau cu oameni dragi acasă sau la terasă sau pe oriunde, și să plec spre aeroport cât de târziu se poate, cu rezerva de rigoare, ca să nu pierd avionul.

Ei, nu știu exact ce n-a fost bine acum, la Milano (ba da, știu, trenul a plecat cu șase minute întârziere din gară, liftul către terminal era stricat și a trebuit să ocolim, alte opt minute), cert e că, cu 45 de minute înainte de decolare, eu încă nu ajunsesem la checkin. Îl făcusem online, dar nu-mi emisese aplicația boarding passul, așa că trebuia să merg la checkin desk să iau hârtia.

Am mai pierdut 12 minute la coadă la checkin, unde o doamnă cu un câine avea diverse chestiuni în neregulă cu actele și blocase toată coada.

Transpirată toată de stres, ba nu de FRICĂ că o să pierd avionul și mă OMOARĂ copiii, care abia mă așteaptă înapoi acasă după o nerușinată lipsă de 28 de ore, necesară să fac un eveniment pentru copiii români din Italia, ajung în față, primesc hârtia, îmi zice doamna: E cam târziu, a început îmbarcarea, trebuie să fugiți!

Și am pornit.

Jos pe scări.

Încă o dată jos pe scări. Controlul de securitate.

Șerpuiesc de patru ori, ajung la bandă, îmi desfac bagajele, scot cremele, laptopul, trec prin poartă, mă rog să nu îmi rețină geanta pentru extra control, normal că n-am noroc.

Mai sunt 20 de minute până la decolare.

I se face milă ofițerului și-mi face semn să plec, o zbughesc.

Alerg pe culoar. Cobor iar niște scări. Urc niște scări. Mă uit după indicatoare, dacă ratez culoarul, nu mai am timp să recuperez.

Alerg printre cravate, parfumuri, Prada, Gucci, bling.

Scări în sus. Nu merg rulantele. Iau valiza în brațe. Alerg.

Sunt în rochia de la eveniment, cu cercei care îmi zgârie nasul când alerg.

Încă un culoar. Nu-i văd capătul. 15 minute până la decolare.

Îl pierd. N-am cum să nu-l pierd. Mă omoară copiii.

Lift. Coadă. O iau pe scări.

Ciocolate, țigări, alcool. Trebuia să le iau copiilor ceva bun, asta e, se vor mulțumi cu mine.

Alerg deja de 15 minute, săptămâna trecută, la cursa de 10 km mi s-a părut mai ușor, poate pentru că atunci nu eram în rochie, cu o valiză în brațe și un rucsac în spate?

Văd poarta. Nimeni la ea. La naiba. L-am pierdut. Gata, sunt istorie.

Un ultim sprint, abia mai respir, buclele-mi sunt toate în sus, amestecate cu cercei și ruj.

Din spate aud un gâfâit. Mă urmărește cineva? Sper că nu e poliția, nu am timp de așa ceva.

O mână pe umăr:

-Signiorina?

-He? am îngăimat pe olandeză.

Un tânăr roșcat, înalt, creț, stătea cu palma întinsă spre mine. În palmă, ceva mic.

Aveam transpirație în ochi, nu zăream nimic. Ce îmi dă flăcăul, un gândac?

-Ați uitat asta în tava de la securitate, îmi zice în engleză.

Era transpirat săracul, roșu tot, cu zulufii lipiți de frunte, abia respira.

Era stickul meu de memorie. Căzuse din laptop, probabil, undeva la securitate.

-Poate aveți ceva important pe el…

Alergase săracul tot aeroportul după mine, acum stătea să-și dea duhul cu palma întinsă, și eu mă holbam la el ca o ciudată care nu pricepe că tocmai a câștigat la loto.

-Oh, my, stickul, oh, mulțumesc, ai venit după mine, apreciez, mulțumesc mult.

Am și uitat că mă grăbeam. I-am strâns mâna. L-as fi luat și în brațe, dar deh, sunt femeie măritată…

Zâmbește și zice:

-Dar oricum, alergați ceva… (But anyway, I know you can run…)

Am râs amândoi.

Am ajuns la poarta de îmbarcare cu 10 minute înainte de decolare.

Avionul avea 30 de minute întârziere.

A meritat să alerg, vă jur.

Nu știu dacă și pentru el.

Mulțumesc, tinere!