Exceptii

Aseara am vazut un film light despre cum femeile nu vor altceva decit sa se marite, iar barbatii nu vor decit sa se futa fara obligatii. Si despre cum barbatii uita ce inseamna sa fii indragostit, mint si inseala, iar femeile ar face orice sa le sune telefonul, chiar daca prima intilnire a fost ca dracu. Dar mai ales despre reguli si exceptii. De genul: daca un barbat sta cu tine 7 ani si nu te cere de nevasta, regula e ca nu te va cere niciodata, exceptia e ca te cere in urmatorii 3 ani. Daca dupa prima intilnire, tipul nu te suna, regula e ca nu te place, exceptia e ca te place, dar a fost calcat de un tir si si-a frint coardele vocale.
Desigur ca asa e. Ne place sa credem ca noi sintem exceptia. Ca desi el nu e genul care se insoara, pe noi ne va iubi atit de mult incit ne va invita la starea civila. Pentru ca noi sintem, desigur, Exceptia.
Asa e. Si n-are legatura cu casatoria. Are legatura cu tot ce e viata. Eu ma lupt de cind imi aduc aminte sa fiu exceptia. Toate fetele fugeau de la ora de sport? Eu eram pivot in echipa de baschet a baietilor. Colegii mei de scoala alergau pe teren in directia acelor de ceasornic? Eu alergam invers, chiar daca asta ma costa intotdeauna multe puncte in minus la nota. Fetele aveau parul lung, eu m-am tuns unu. Am vrut sa fiu eleva pe care n-o uita profesorii, copilul pe care-l iubesc toate educatoarele, fata blonda de care se indragostesc toti baietii (inclusiv cei pe care nici n-o sa-i observ vreodata), vecina care asculta cea mai scandaloasa muzica, prietena fara de care nu poti trai, sefa pe care chiar o placi. M-am urcat pe scene, am recitat poezii din fintina arteziana, am fumat si-am baut bere in copac, am purtat haine aiurea, mi-am macelarit parul cu tunsori si culori despre care nici nu stiam ca exista (de ma intreba bunicul de unde-mi cumpar toate „caciulile” astea fistichii, nestiind saracul ca ce am eu in cap e par, nu sapca), am gatit si-am mincat toate ciudateniile care mi-au sarit in cale. Cum ma trezeam intr-o situatie noua, mai intii trageam cu ochiul la ce fac ceilalti, apoi imi cautam o actiune cit mai contrastanta si o executam cu gratia si naturaletea unei profesioniste.
Uite, ca si acum. Dansez vals cu zimbetul pe buze, desi arcuiala aia de spate ma indoaie de durere. Ma pregatesc de nunta cu o gratie indelung aplaudata de mirese mai stresate cu mine. Scriu cu usurinta si bucurie despre lucruri pe care majoritatea oamenilor le tin pitite sub pres decenii la rind. Sigur ca imi place sa cred ca eu sint Exceptia. Nu-mi plac regulile. Imi plac sfaturile, directiile, recomandarile, indrumarile, manualele de utilizare. Uneori le respect, de cele mai multe ori le ignor si aleg sa merg pe un drum nebatut, care ok, poate e mai riscant si eventual, gresit, dar macar n-o sa ma plictiseasca.
Poate sint nebuna, n-am fost niciodata sigura ca nu e asa. Ca sint exhibitionista e clar deja pentru toata lumea. Cit de exceptionala sint, inca nu mi-e clar. Mi-e clar ca incerc sa fac o diferenta, nu stiu exact cum. Ce am la mine sint ginduri, cuvinte si multa rabdare. Cum spuneam si mai devreme, imi plac oamenii. Pentru ca sint altfel decit mine, insa egal de fantastici.
Azi am trimis emailuri asezata pe un teanc de caucicuri uzate, intr-un service auto. Apoi am dat de pomana unei batrine o gogoasa cu ciocolata. Am ascultat tori amos pe terasa la cafenea. Si tocmai cind imi ziceam ca uite, se poate si la noi sa fie comod, curat, bine, prietena mea ma anunta ca i-au furat caruciorul copilului din parc, in timp ce ea zburda cu piticul prin iarba. Hotul a inhatat caruciorul cu tot ce era in el, dar a lasat pe cea mai apropiata banca hainuta copilului, ca daca tot a ramas fara mijloc de transport, macar sa nu raceasca…
Nu stiu cit de fantastici sint hotii… aici nu mi-e clar cum stau lucrurile. Si agentii constatatori de daune sint incerti. In rest, pfoaaai, o minune de umanitate.