Acum câteva săptămâni, am dezbătul la clubul de carte un volum polițist nordic (Moștenirea, de Yrsa Sigurdardottir). Printre temele de discuții, dezbateri despre stilul foarte frust, parcă lipsit de carne psihologică, dar totuși consistent, a fost și aceasta:
Să spunem că dormi în patul tău, e trecut de miezul nopții. Soțul e plecat în delegație. Copiii dorm în camerele lor. La un moment dat, vine unul dintre copii la tine și-ți șoptește:
-Mami, trezește-te. E un bărbat în casă.
Te sperii, deschizi ochii, te dezmeticești, îi spui că probabil i s-a părut, dar copilul insistă. E acolo, în bucătărie, l-a văzut.
OK, pare că e un străin în casă. Ai vrea să suni la poliție, dar telefonul tău a dispărut. Ceilalți copii dorm. Copilul mare e speriat. Așteaptă să faci ceva.
CE FACI?
Ei, unele dintre fete au zis că ar lua ceva contondent, gen sertarul de la noptieră sau chiar noptiera cu totul și s-ar duce în bucătărie să-i crape capul ăluia.
Nevoia de a proteja copiii și casa bate frica, deci.
Altele au zis că s-ar duce să verifice, de curiozitate, să vadă ce caută domnul acolo la ele în casă.
Curiozitatea bate frica, deci.
Eu mi-am dat seama că nu m-aș ridica din pat. Nu neapărat de frică, cât de lene, de somn. Aș invita copilul lângă mine-n pat, aș trage pătura peste noi și m-aș culca.
Dacă într-adevăr e un bărbat în casă, la cele 45 de kg ale mele nu aș avea nicio șansă să mă lupt cu el, nici nu pot scoate sertarul din noptieră, la o adică. Iar el, dacă e în bucătărie, are acces la cuțite.
Mai bine mai dorm un pic și, la o adică, dacă e să ne omoare, măcar mai prind un pic de somn.
Somnul bate frica, deci, în cazul meu.
În același timp însă îmi amintesc cum a vrut un hoț de buzunare să-mi fure telefonul din mână în timp ce-mi plimbam copilul (adormit la pieptul meu) pe la Romană. A încercat să mi-l smulgă din mână în timp ce vorbeam la el, m-am panicat la gândul că am atâtea poze cu copiii în el și că nenorocitul încearcă să îmi ia ceva ce e al meu, că i-am tras un pumn în falcă și l-am înjurat folosind cuvinte pe care nici nu știam că le știu. A fugit blestemându-mă, micuțul.
Voi ce-ați face?
Adevarul e ca nu stii cum ai reactiona daca nu ai mai fost pus in situatia respectiva… puteam doar sa ne dam cu parerea.
Eu nu cred ca as fugi pentru ca obosesc dupa 5 metri.
Daca ar fi deja in casa, as incerca sa ma strecor cu copiii afara din casa, in liniste. Apoi as suna la politie.
Dar suna tentant si sa il intreb daca cauta ceva anume, poate il ajut :)))
In alt context, adica in afara casei, nu cred ca as avea curaj sa ma lupt cu el, dar cred ca as tipa cat ma tin plamanii mei mici.
Este fascinant să vedem cum fiecare persoană are un răspuns diferit bazat pe experiențele și temerile proprii. Personal, cred că cel mai important este să avem un plan de acțiune pregătit pentru astfel de situații neașteptate și să ne educăm copiii despre cum să reacționeze în mod corespunzător.