O idee interesantă despre succes și eșec ca părinte, valabilă și pentru copii:
„Pun pariu că una dintre primele întrebări pe care ți le-a pus cineva când ți-a văzut copilul pentru prima dată a fost „Cum doarme?” Nu este în sine o întrebare nedelicată. Cu toate astea, dr. Kristin Daley, psiholoagă și fostă președintă a Societății pentru Tratamentul Comportamental al Tulburărilor de Somn , a subliniat cât de stresantă poate fi această întrebare, care le transmite noilor mame și tați că fac parte dintr-o comunitate pregătită să-i evalueze de la bun început.
Probabil că mamele noastre nu-și puneau niciodată una alteia o asemenea întrebare, pentru că (a) cui îi pasă? (b) probabil că bănuiau răspunsul – nu prea grozav, dragă! – și (c) pe părinții noștri nu-i sâcâiau cărțile, podcasturile și grupurile de Facebook cu presiunea pregătirii bebelușului pentru somn. Întrebările despre somn au devenit unul dintre primele moduri în care evaluăm competența parentală. Și începând de aici nu se mai opresc întrebările. Merge deja în picioare? Vreun dinte? La ce nivel de citit a ajuns? Ce înălțime? Are iubit? La ce colegii depune dosar?
Atunci când un părinte nu poate răspunde cu entuziasm la întrebările legate de succes, sentimentele lui pot varia de la înstrăinare până la agasare sau furie. Acordă atenție o vreme comunităților online pentru părinți și vei remarca o nevoie disperată de înțelegere și acceptare din partea părinților ai căror copii nu înaintează pe aceeași cale previzibilă spre „succes”. Aceștia nu știu cum să răspundă la asemenea întrebări fără să aibă senzația că-i dezamăgesc pe ceilalți. Nu sugerez că n-ar trebui să te intereseze copiii prietenilor, dar poate ar fi mai bine ca locul întrebărilor menite să le evalueze succesul să fie luat de curiozitatea față de sentimente și pasiuni, fie ele ale copilului sau ale părintelui.
Dacă părinții se simt înstrăinați, agasați sau furioși, imaginează-ți cum procesează copiii lucrurile. Copiii noștri știu că succesul le este monitorizat nonstop atât de către cei de aceeași vârstă, cât și de adulții din viața lor, iar asta îi afectează, fără doar și poate. Asociația Americană de Psihologie a raportat o amploare crescândă a perfecționismului printre elevi, constatându-se că părinții care le-au impus standarde ridicate propriilor copii i-au determinat să capete înclinații către perfecționism, ceea ce a dus la depresie, anxietate, automutilare și tulburări de alimentație, chiar într-o măsură mai mare decât în cazul părinților care-și criticau copiii.
Când le este greu să se ridice la nivelul așteptărilor din partea părinților, există o probabilitate mult mai mare ca tinerii adulți să experimenteze așa-numitul „perfecționism prescris social”, sau senzația că alte persoane – sau chiar societatea ca întreg – le impun să fie perfecți.
Ca să fie clar, este firesc să avem așteptări din partea propriilor noștri copii. De exemplu, mă aștept ca ai mei să fie politicoși când fac cunoștință cu cineva. Dar să avem standarde pe care copiii noștri să nu le poată atinge, sau să le poată atinge numai cu suferință, asta nu este doar o cruzime, ci și un lucru inutil. Stabilirea unor etaloane pentru succes la care adolescenții noștri pur și simplu nu pot ajunge nu-i încurajează să se străduiască mai mult. Îi determină să dea greș.
E nevoie de un mod nou de a privi succesul și, prin urmare, și eșecul. Suntem gata să ne eliberăm de povara insuportabilă de a crește copii perfecți și să ne găsim alinarea într-o comunitate care acceptă eșecul nu doar ca parte integrantă a ființei umane, ci și ca modalitate de a deveni un om mai plăcut, mai inteligent, mai fericit și mai complet.” – Michelle Icard, în cartea 8 Obstacole care pot ajuta un copil să aibă succes, în curs de apariție în colecția Educație cu blândețe
Eu accept eșecul, ba chiar îl prețuiesc! Aici, în comunitatea noastră nu e nevoie să fim perfecți, dimpotrivă, e foarte OK să vorbim despre felurile în care dăm greș și ce învățăm din asta împreună. Sper că vă simțiți văzuți și acceptați aici.
una din cele mai grele lectii de viata a fost sa accept esecul, ca pot face greseli si ca nu pica cerul bacdin contra. inca nu sunt 100% comfortabila cu a accepta esecul dar imi recunosc si asum greselile si vreau sa cred ca invat din ele.
tare fain subiect adresat!
Mama mea, mereu mi-a zis că sunt cea mai bună la toate. Sunt sigură că mi-a zis cu cele mai bune intenții, dar în mintea mea s-a format ideea că trebuie sa fiu cea mai bună în tot. Și am fost, până când am ajuns pe cont propriu și am avut și eșecuri. În mine s-a format ideea că dacă nu sunt cea mai bună în ceva, nu merit iubire, din partea nimănui. Și mă mai confrunt foarte des cu acest gând, dar cu terapie am început să accept eșecurile și să conștientizez că merit iubire oricâte greșeli aș face, dar este foarte greu să mă iubesc pe mine, să cred că merit toate lucrurile bune care mi se întâmplă.