Din nou, prima zi de școală

A patra prima zi de școală în noua țară, a nicinumaiștiu câta cu totul. Și Sofi și Ivan merg la școală de șase ani, timp în care au schimbat de două ori limba în care li se predă și o dată țara de domiciliu.

Pe de o parte, e extraordinar pentru ei, sunt fluenți în trei limbi, citesc și scriu în toate trei, conversează fără probleme, fac trecerea rapid de la una la alta când e nevoie, au învățat despre ei că se descurcă, se pot adapta la mediu nou, colegi noi, profesori noi, totul nou. Asta le-a sporit încrederea în ei, sunt flexibili, elastici, sau mă rog, rezilienți, cum se zice acum, sunt curioși, prietenoși, au învățat să se adapteze la persoane și locuri complet necunoscute într-un mod lin și plăcut. Toate cele trei școli în care au fost până acum (Verita, în România, școala de limbă în Olanda și școala primară olandeză) au facilitat tranziții ușoare, prietenoase, copiii s-au adaptat pas cu pas, fără crize majore.

Partea cealaltă a monedei (întotdeauna există și ea) e că le-a fost și le este și greu. Toată această adaptare necesită multe resurse, e mult de procesat, mult de înfruntat și gestionat. Îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care nu ni le spun, ca să nu ne încarce.

Vorbim mult, ei știu că îmi pot spune orice, încă împărtășesc și bune, și rele, și asta mi se pare grozav. Încerc să nu uit în nicio clipă că, deși sunt copii și nu au probleme de om mare, au și ei probleme semnificative.

I-am dus azi la școală împreună, mereu în prima zi de școală mergem toți patru. Mă rog, Sofi s-a dus cu bicicleta, noi cu Ivan am luat mașina (lunea ne mișcăm cel mai greu din toată săptămâna, nu am reușit să ne mobilizăm la timp), de mâine copiii vor merge singuri cu bicicleta.

Am văzut noile clase și noii profesori, de data asta și-au păstrat colegii de anul trecut. Pentru Sofi e ultimul an de școală primară, anul 8, Ivan e în anul 6.

Nu au fost festivități, doar școala decorată cu baloane, numele copiilor scrise pe ușile claselor, profesorii și directorul la intrare, un truck cu cafea în curtea școlii, pentru părinți. Și copiii mai înalți, Doamne ferește, Sofia are colegi mult mai înalți ca mine!

Școala a fost văruită peste vară, ușile vopsite, au renovat și locul de joacă de pe acoperiș.

Pentru ea e și primul an cu regim alimentar restrictiv, să vedem cum se va descurca (nu au cantină, mănâncă toți ce își aduc de acasă, dar clasa e mică, stau foarte aproape, iar ea nu are voie nici să respire gluten), asta va fi provocarea anul acesta, care e foarte important și din punct de vedere academic, pentru că profesorii ei de anul acesta decid la ce nivel de secundar va merge anul viitor (înalt, mediu sau scăzut).

Cu asta avem emoții. Cu restul, nu prea, cred că ne-am obișnuit. Știm că va fi bine, dar va fi și greu, că vor fi probleme cu colegi care vor spune una sau alta, cu așezarea în bănci, cu plictiseala de la ore (Ivan termină ce are de făcut foarte repede, primește extra, le termină și pe acelea, apoi încep întrebările, foiala, discuțiile cu prietenii), nu mai știu ce să-mi iau de mâncare, mi-am pierdut un papuc de sport, sunt obosit, nu vreau să merg la școală.

Mergem înainte cu încredere, magneziu și vitamina D. Luna asta încă va fi cald și frumos, plănuim plimbări în fiecare seară și mers cu bicicleta la școală, pisicile au crescut și sunt adorabile, urmează multe evenimente și întâlniri, să dea Domnul să fim sănătoși și să fie și acesta un an școlar cel puțin bunicel, ceea ce vă dorim și vouă!

Photo by Oleksandr P: https://www.pexels.com/photo/green-and-gray-scissors-2831794/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4264

11 comentarii

  1. Iti urmaresc postarile de ceva vreme, alaturi de ale altor persoane care au plecat din tara, pentru ca ne bate si pe noi gandul de duca (dar pe timp limitat)…
    Bineinteles ca ceea ce exprim aici sunt pareri subiective, dar pe masura ce ne documentam avem inima stransa: locurile de la noi imi par mult mai frumoase, văd ca pe acolo profesional se razbate greu – mare parte din venituri se obtin tot din tara de origine, la spitale la noi nu se vorbeste frumos si dotarile sunt slabute, dar doctorii nostri par mai bine pregatiti (si acest aspect imi pare important), iar la scoala in tarile pe care le urmaresc sunt tot felul de lucruri formale (un fel de sclipici) pe care le consider superficiale, dar la noi ii obosesc pe copii cu lucruri inutile si prea putin practice. E greu sa te desprinzi, desi ai vrea mult sa incerci!

    • Salariile in NL sunt considerabil mai mari decat in Ro, daca reusesti sa obtii un job aici, e usor sa te descurci, sunt si facilitati fiscale (scutire de impozite etc) pt expati (depinde, desigur, de meserie, eu, ca scriitoare, nu am ce job echivalent sa obtin aici, de aceea inca am venituri din Ro, dar in majoritatea familiilor de romani pe care le cunosc aici, si sunt cateva sute, ambii soti lucreaza in NL, deci de putut se poate in multe domenii).

      Sigur ca e greu, probabil e una dintre cele mai grele decizii de luat din viata unui om, cu repercusiuni asupra urmatoarelor generatii. Pana la urma, depinde de valorile si dorintele fiecaruia. Ce bine ca putem decide pentru noi! Succes!

    • Nu esti expat, esti imigrant. Nu esti cu nimic speciala sa ai statutul de „expat”. Ai uitat sa zici cat sunt chiriile pe acolo.

    • Draga N,

      nu trebuie sa fii special pentru a fi expat. Expat este o persoana care locuieste pe o perioada limitata intr-o alta tara. Imigrantul este cel care se muta din tara de origine intr-o alta tara ‘de tot’. Cred ca doar generatia copiilor nostri va putea spune ca provine dintr-o familie de imigranti, in cazul in care familiile noastre raman in noile tari.
      Nu cred ca Ioana a uitat sa spuna cat sunt chiriile in Olanda, pur si simplu nu a fost intrebata.

    • Draga Ecaterina,

      Decizia de a pleca din tara de origine intr-o alta tara pentru a locui si munci acolo, chiar daca pentru scurt timp, e bine sa fie cantarita din punctele de vedere ale tuturor implicati.
      Usor nu este nicaieri sa iti gasesti un loc de munca bun. Eu personal am plecat din Romania in urma cu putin peste 10 ani, pe cand salariul meu era de aprox 250 Euro le luna. Nu plateam chirie, aveam apartamentul mamei in care locuiam in Bucuresti…la ce folos ca nu reuseam sa fac nimic altceva decat sa supravietuiesc. 10 ani mai tarziu ma declar implinita profesional.
      Din punctul de vedere al scolilor, nu stiu cum este, dar iti pot spune experienta mea ca student (am facut un master): program de master cu durata un an, 3 cursuri pe saptamana a cate 2 ore, luni, marti si miercuri, multe proiecte si prezentari in care eram incurajati sa comunicam si sa lucram cu cei din echipa noastra, notelw fiind aceleasi pentru fiecare membru al echipei, deci era interesul fiecaruia dintre noi sa facem treaba buna. Pret: 8,500 Euro/an. Scump? Da, enorm, tinand cont ca la Cluj as fi putut sa fac masterul gratuit, dar ar fi durat 2 ani si as fi avut 4 cursuri pe zi de luni pana vineri, 5 zile pe saptamana. Sunt mai bine pregatiti studentii care au facut masterul la Cluj decat mine? Poate ca da, poate ca nu. Sistemul de invatamant din afara se bazeaza mai mult pe partea de intelegere si punere in practica, pe cand la Cluj (am facut facultatea 3 ani la UBB) se baza pe memorat cursurile profesorilor.
      Din punct de vedere medical, nu stiu daca intr-adevar medicii din Romania sunt mai bine pregatiti. Am avut experiente spitalicesti personale atat in Romania cat si im tara de adoptie. In Romania ajunsa cu salvarea la spital, operatie de urgenta, totul a decurs perfect. Evident ca am dat plicul si ce era de dat asistentelor de fiecare data cand ma vizitau.
      In tara de adoptie, sistemul public este foarte aglomerat, se asteapta cu anii pentru un consult, am trecut prin asta, ma rog, inca astept. Desi cand a fost vorba de o problema la san, in mai putin de doua luni am facut mamografie, ecografie si biopsie.
      O alta problema de sanate ce mecesita operatie, am ales sa o fac la privat pentru ca nu mai suportam durerea (hernie de disc) si nu stiam cat de lunga ar putea fi asteptarea la un spital de stat (am aflat ulterior, o fosta colega de serviciu inca asteapta din februarie…)
      La privat, 9,000 euro operatia, internare 24h, consult fizioterapie inainte de externare, conditii in spital de 5*, meniul pentru mic dejun, pranz si cina cu multiple variante.
      Per total, dkn punctul meu de vedere, plecarea din Romania a fost cea mai buna decizie.
      Este dificil sa luam decizii pentru noi bazandu-ne pe experientele altora. Cu 3 luni inainte de a pleca din tara, prietena mea cea mai buna tocmai revenea in Romania dupa vreo 10 ani intr-o alta tara, destul de dezamagita si trista ca nu mai vrea sa fie ‘sclav printre straini’. Printre straini, da suntem. Sclavi? Mi se pare un cuvant dur. Eu personal nu m-am simtit niciodata asa, din contra. Dar, nu, nu a fost tocmai usor, poate pentru ca noi, ca straini, simtim nevoia de a dovedi de doua ori mai mult decat localnicii. O fi si sindromul impostorului unul dintre motive…

  2. De fiecare dată când citesc un articol de-ale tale, mă gândesc cât mi-ar fi plăcut să am un părinte ca tine ❤️

  3. Am simțit tot. Bucuria, dar și teama. Bucuria unui nou început, dar și teama unui nou început. 😊
    Așa a fost și la noi. Săptămâna trecută mi-au tot spus (mai ales Sara) că le e teamă că va începe școala, dar se și bucură. Azi s-au liniștit. All good.

  4. Imi pare sau sa aud despre problemele Sofiei. Nu e usor sa fii pe dieta restrictiva, dar e un copil destept si intelegator, sigur ii va fi bine. 🙂

    Asa cum le va fi bine amandurora la scoala. Ce a fost greu a trecut, sunt fluenti in 3 limbi, au deja experienta anilor trecuti, sunt destepti si dintr-o familie care pune accent pe educatie. Nu vad nicio posibila problema in viitor, s-au descurcat admirabil pana acum, vor excela in continuare.

    Pentru cei care se tot gandesc sa emigreze sau nu, luati-va bagajele si plecati! Incercati 6 luni. Luati-va bilete dus-intors (noi asa am facut), ca nu e imposibil. Daca merge treaba, eventual reveniti in tara sa mai luati bagaje. Daca nu merge, aveti biletul de avion platit in avans. Dar plecati si nu va mai tot ganditi, ca trece timpul si nu in favoarea voastra.

    Nu conteaza varsta (noi aveam 41, respectiv 52 de ani), nu conteaza sa ai job (noi nu am avut nimic, sotul a fost portar 3 ani in Manhattan, apoi a prins un job decent la un spital). Nu conteaza decat sa te iei si sa incerci.

    Viata de emigrant/expat sau cum doriti voi sa o numiti este foarte buna, daca esti harnic si istet (si noi romanii chiar suntem asa, ca venim de la greu). Nu regret niciodata pasul facut, traim foarte OK. Ne-am luat si pasaportul albastru pe langa cel romanesc. As mai emigra de 1000 de ori.

    • Ce spui frizeaza absurdul. Este nebunie sa pleci FARA JOB, cu un copil mic. Plus ca ai omis niste chestii importante, cum ar fi ca ai castigat la Loteria Vizelor, ca ai avut ajutor acolo de la rude, ca acum stai in mediul rural si naveta dureaza minim 3 ore, ca scoala copilului este cel mult mediocra si mai sunt si niste mass shootings din cand in cand, plus multe altele. La fiecare comentariu ai acelasi discurs, parca e un mecanism de coping ca sa nu accepti realitatea.

    • N, ma scuzi ca te deranjez cu discursul meu.

      Nu este nicio nebunie. Da, am castigat Loteria Vizelor, asta iti da drept de rezidenta si cam atat. Am avut prieteni in NY, e drept, asa ca macar nu am coborit direct in strada. Job-uri sunt pe toate gardurile, daca vrei sa muncesti, iti gasesti. Si cuget ca in Europa e si mai usor sa te sui inapoi pe avion spre casa, decat mi-ar fi fost mie.

      Da, stau in mediul „rural”, intr-o comunitate privata. Avem si ferme, dar la noi nu e permis niciun cotet de gaini, ca asa sunt regulile comunitatii. Avem lacuri, plaje cu nisip, terenuri de tenis (si alte sporturi), statiune de ski la 5 km de casa.

      Naveta dureaza 50 de minute pentru barbata-miu, eu lucrez de acasa.

      Scoala copilului bate la fund 99% din scolile elementare din Romania (si nu doar la dotari, care sunt ca in filme).

      Mass shootings sunt in zonele defavorizate, ca SUA e mare. Eu sunt intr-o zona cu ZERO criminalitate, las masina descuiata in fata casei si pachetele de la Amazon stau cu orele pe trepte, fara sa le fure nimeni.

      Ce realitate sa accept? Diferenta intre viata de oras in Romania (Timisoara), sistemul de invatamant in care copiii luau bataie (a mea a scapat doar ca am amenintat la sedinta ca le dau foc, daca se ating de ea), tiganii de care sunt pline orasele?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *