Un gând de speranță

Sunt în mașină cu Sofi. Plouă torențial. Ștergătoarele merg ca nebunele. Ascultăm o piesă aleasă de ea, ceva melancolic despre vacanțele din copilărie. În mașină e cald și semiîntuneric. Nu vorbim. Ea se uită pe geam, eu încerc să-mi pun gândurile în ordine. Caut printre ele cu degetele minții un gând de speranță. Ce ne așteaptă, Doamne? Va fi bine? Ce fel de bine va fi?

Brusc, îmi atrage atenția ceva în dreapta. Pe banda de bicicletă care curge paralel cu șoseaua, văd un bărbat în vârstă, pare să aibă peste 60 de ani. Merge pe o tricicletă specială pentru persoanele cu dizabilități, care permite pedalatul cu mâinile. Omul își mișcă brațele cu o cadență lentă, mergem cu aceeași viteză, picioarele îi stau nemișcate, întinse în față, deasupra roții. Îl urmăresc hipnotizată, un ochi la el, altul la drum.

La un moment dat, pe banda lungă și goală, văd că încetinește puțin, își dă capul pe spate și deschide gura spre cer. Are ochii închiși. Părul alb și lung, ondulat, dat pe spate, îi e complet ud. Acum zâmbește! Se predă pentru câteva secunde ploii care cade pe el, apoi îl văd cum se mișcă aproape spasmodic pe tricicletă.

-Sofi, uite, domnul acesta râde în ploaie!

L-am privit amândouă încă două, trei secunde, până am intrat cu mașina în tunel, iar el a rămas undeva deasupra noastră, râzând spre cer.

Clipele lui de fericire, de râs în ploaie, cu ochii închiși spre nori, în ciuda picioarelor lui neputincioase, în ciuda frigului, au fost atât de intense pentru mine încât m-am gândit că poate mi-am imaginat, poate a fost doar nevoia mea de a primi un semn. Nevoia mea de lumină.

-Sofi, l-ai văzut și tu, da?

-Da, mami, l-am văzut. Ce domn ciudat!

Iată-l, m-am gândit, dar fără să spun ceva, gândul meu de speranță.

M-am trezit hotărâtă că va fi bine. Cândva, cumva, o scoatem la capăt. Important e să ne vedem unii pe alții, cu toate neputințele noastre.