Mi-am început anul cu gândul la prietenele mele bune. Știți cum știu care sunt?
Când a venit nota cea mare la examenul de matematică, imediat le-am scris. Iubitului și lor. Uraaa, bravooo, știam, meriți, ce tare ești, felicităăăări, șampanie și petrecere în toate mesajele și apelurile!
Lor mă plâng când îmi vine să mă urc în mașină și să conduc până la capătul lumii, fără bagaje și fără să mă uit înapoi.
Dar și când a fost să mă bucur, să fiu mândră de ceva ce am realizat singură, cu ele am împărtășit, pentru că ele știau cât am muncit și pentru că știam că se vor bucura pentru mine!
Lecția asta a susținerii între femei am învățat-o acasă, observându-mi bunica și mama. Mereu era lume la noi în curte și la noi în casă. Mereu venea cineva să ceară un sfat. Primea și-o ciorbă. Nu vrei și-o cafea? Hai, vino, să stăm oleacă de vorbă.
Mă jucam în camera mea și auzeam femeile vorbind între ele. Râzând la o țigară și la o cafea, vorbind despre alții, dar cum să-i ajute, nu cum să-i coboare.
Nu am auzit-o niciodată pe bunica bârfind. Nici pe mama.
Sigur nu plăceau pe toată lumea, dar țineau pentru ele.
Până să intru la școală am crezut că toată lumea e așa: că oamenii se susțin între ei, că e de ajuns să ceri ajutorul și cineva acolo va întinde o mână. Că bucuriile se împart, tristețile se adună.
Apoi am cunoscut fete de vârsta mea și am observat că există și altă parte de lume. Cu jocuri, scheme, minciuni, strategii, dansuri pe care nu le înțelegeam și care mă făceau să sufăr. Mă păcăleau, mă făceau să cred că mă plac și apoi râdeau de mine, că eram atât de naivă.
Am încercat mulți ani să-mi găsesc o prietenă bună, una cu care să pot împărți și lacrimile, și râsul, dar n-am găsit. Am preferat să stau cu băieții mulți ani.
După ce-am mai crescut am învățat că da, lumea e pestriță, oamenii buni din curtea bunicii sunt doar o parte din ea, și că pot spune NU celor care sunt altfel decât mine.
Dacă aș avea 10 lei pentru fiecare femeie din online care îmi cere ajutorul, să facem lucruri împreună, vai ce te mai admir, și în privat împrăștie venin și minciuni, v-aș scrie acum de pe iachtul meu privat din Maldive! Și cât de zen și în echilibru cu sine sunt doamnele acestea! Și cât de urât vorbesc despre altă femeie, una care nu le-a greșit cu nimic! Exact ca în clasa a treia, amintirile mă chinuiesc, vorba aia… 
Din fericire, se vor găsi mereu oameni naivi, ca mine, ca mama și ca bunica, pentru care prietenia e mai importantă decât competiția, decât lucrurile, decât succesul de orice fel.
Mă doare inima să-mi văd copiii suferind la fel ca mine. Nici ei nu-și găsesc prieteni apropiați. Și ei se trezesc prinși în tot felul de scheme care-i surprind de fiecare dată?
– De ce, de ce, mami? De ce sunt atât de răi?
Îi țin în brațe și le las lacrimile să curgă. Le vorbesc despre modele, despre ce li se arată acestor copii, despre cum sunt învățați să prețuiască alt suflet, despre răbdare și despre încrederea mea că își vor găsi tribul, trebuie doar să aibă încredere și da, să stea deoparte de astfel de jocuri.
Știu că aproape degeaba le spun. Până nu vor trăi singuri ce au nevoie, până nu învață cu propria inimă cum e lumea, se tot vor dezamăgi.
Eu am reușit, am tribul meu. Și nu e mic, pentru că am tot căutat oameni ca mine, îi caut peste tot de multă vreme și iată, ei s-au alăturat. Sunt tare recunoscătoare și le țin la piept. Le strâng tare, le datorez mult.
Ia să le dau eu tag în comentarii la postarea asta. Poate vreți și voi? Să vă chemați prietenele bune într-un comentariu? Să ne numărăm binecuvântările la început de an, că tare importante mai sunt!
