Olandezii care spun: Cunosc mulți români, ce oameni drăguți!

-Și noi, emigranții, schimbăm locul în care ajungem, nu doar locul ne schimbă pe noi! i-am zis psihologului olandez cu care ne vedem o dată la două săptămâni.

S-a blocat. Hm? S-a gândit un pic.

-Așa e, ai dreptate. Nu m-am gândit la asta niciodată.

-Profesorul meu de olandeză învață acum română, i-am mai spus.

-Serios? Ce interesant! Cum se spune salut în română?

Acum doi ani am mers cu mama să vizităm un castel pe lângă Amsterdam. Aveam câteva întrebări și m-am dus la ghișeu cu olandeza mea șchioapă pe atunci. Am spus: Mă scuzați, nu vorbesc foarte bine olandeza, dar mă străduiesc, ați putea să îmi răspundeți la câteva întrebări?

Domnul de la ghișeu, să fi avut peste 70 de ani, a fost atât de amabil, mi-a lăudat accentul (sunt sigură că era doar politicos), m-a corectat după ce m-a întrebat dacă primesc sugestii, apoi m-a întrebat de unde vin.

Când i-am spus România, s-a luminat la față!

-Salut, ce mai faci? Și eu vorbesc româna! mi-a zis cu un accent românesc mult mai bun decât cel olandez al meu.

-Ei, cum așa? l-am întrebat în limba lui. Hoe zo?

-Prietena mea cea mai bună e din România, mi-a răspuns în limba mea. Iubesc cultura voastră. În fiecare vară stau două luni la București. Citesc Cărtărescu!

Dentistul nostru, un olandez de doi metri și 10 centimetri, mereu îmi spune în română după fiecare control:

-Nu ai nicio carie pe dintele tău.

-Dinții tăi! îl corectez eu.

-Pardon, dinții tăi. Bravo ție! Ne vedem peste șase lună!

-Luni! îl corectez eu.

Apoi râde, râd și eu. Iubita lui e din România și omul plătește cursuri de limba română. În plus, are mulți pacienți români, îi place să le dea veștile bune despre dinți pe limba lor.

Într-o zi veneam acasă de la clubul de carte, eram cu mașina. Am văzut o doamnă dezorientată pe trotuar, aproape de casa mea.

-Kan ik u helpen?

Pot să vă ajut? am întrebat-o.

Căuta o adresă, nu avea smartphone. Știam locul. M-am oferit să o duc cu mașina, ploua. A acceptat.

Pe drum am vorbit un pic. Era foarte recunoscătoare că am oprit. M-a întrebat de unde sunt. I-am zis.

-România! Știu de țara ta! Am avut colegi români, ce oameni drăguți! Nu mă miră că ești și tu de acolo!

Acum vreo două luni, Ivan a venit acasă cu colegul Florian, olandez. Eu făcusem ostropel cu piure la prânz. Ei la prânz mănâncă senvișuri. L-am invitat și pe Florian la ostropel. După prima îmbucătură a făcut ochii cât China. Ce e asta? I-am spus. A mâncat toată oala.

-Te rog să trimiți rețeta mamei mele! A fost divin! Ești un chef extraordinar. Mâncarea asta e specifică țării voastre?

Era roșu până la coate olandezul mic (care, la 10 ani, e cât mine). Mama lui gătește acum ostropel duminica.

Ce vreau să zic e că oricine am fi și de oriunde am veni, putem schimba locul în care suntem. Îl putem face mai bun, mai curat, mai senin, mai sătul, cu părți din noi. În felul acesta nu mai suntem purtați de val, suntem valul. Nu ne adaptăm doar noi la locuri, adaptăm universul la noi.

E plăcut să știi că ai contat undeva, pentru cineva, oricât de puțin. Că data viitoare când un străin va auzi de țara ta, i se va lumina fața.

E plăcut să știi că ai contat undeva, pentru cineva, oricât de puțin. Că data viitoare când un străin va auzi de țara ta, i se va lumina fața.

Photo by Lukas: https://www.pexels.com/photo/person-wears-multicolored-blazer-928199/