De vreun an plîng des. Cît am fost gravidă am plîns de rău şi de hormoni. Acum plîng de drag şi de hormoni. Şi uneori de nervi sau de oboseală sau de supărare. Dar cel mai des îmi dau lacrimile de drag de fata mea şi de recunoştinţă c-o am.
Ieri ne învîrteam prin Ikea cu gînd să înhăţăm o chiuvetă (şi s-o plătim, evident, nu să fugim cu ea ascunsă sub maiou). Mă giuguleam cu SofSof, care stătea atîrnată de mine şi belea ochii la lume. La un moment dat, i-a zîmbit cum ştie ea mai frumos unui nene într-un tricou foarte portocaliu despre care ea a decis că merită abordat (nenea, nu tricoul, sau poate tricoul, nu sînt sigură că ea face încă diferenţa între cele două). Îl privea ţintă şi îi zîmbea cu toate gingiile ei şi cu ochii strălucitori şi cu fălcuţele ei de rozător mic.
M-am uitat cu invidie spre omul portocaliu. Care surpriză. O ignora pe fie-mea. Ea stătea acolo cu cel mai topitordeinimi zîmbet din lume adresat lui şi el n-o băga în seamă. Şi-n momentul ăla mi-au dat lacrimile, că m-am gîndit uite-l pe primul care-i iroseşte zîmbetele, doamne cîţi vor mai fi după ăsta, ba lasă zîmbetele irosite, cîte motive de plîns o să aibă mica mea, de la dureri de burtă la febre şi jucării stricate şi bărbaţi şi inimă frîntă… of şi dă-i şi plîngi acolo printre scînduri şi bonsai la reducere.
Dap, aşa rău e cînd eşti mamă, plîngi pentru toate alea care-or să vină şi pentru toate alea care-au fost.
Şi în timp ce eu îmi şterg mucii aici, în gingia de jos a prinţesei au răsărit doi incisivi. N-au ieşit încă la aer, dar sînt acolo, ne fac cu ochiul de sub un strat subţire de gingie. Curînd trecem în faza de iepure, atunci să văd dac-o mai reuşi cineva să-i ignore vreun zîmbet!
Hormonii tai fac festival din cate vad 🙂 E o perioada speciala in viata unei femei asta cu sarcina/alaptarea..
Dap, hormonii danseaza îndrăcit pe ceea ce eram eu odată. da e misto si acum, doar că e totul mult mai apos aşa…
pfffff heart melting story …
O sa-ti revii la tine insuti! Nici nu stii cum te asteapta sinele, la colt, sa-ti reaminteasca de tine insuti!
Cat despre ignorarea fetei, bucura-te, caci altfel pe lume mamele nu ar mai fi utile!
Hai ca va pup virtual caci imi reamintiti de mine.
Zambetele copiilor sunt de inimi-topitoare, ai dreptate. Eu ma inmoi toata cand imi zambeste un copil, sau cand ma priveste cu ochii aia curiosi si nevinovati.
Sa-i dea Dumnezeu sanatate Sofiei si tie viata lunga sa te bucuri de ea. Sa fi acolo sa-i alini tristetile care speram sa fie cat mai putine.
Hugs.
Dupa mine, plansul asta de mama noua nu se va duce niciodata … Out of my experience … Se va mai diminua… va fi poate mai ocazional … Dar tot acolo. Sentimentele si reactiile a tot plansatoare te vor pandi mereu , pt ca viata ta e alta … Esti tot aceeasi, tot tu.. dar , alta …
Hai, mai, ca mi te imaginez cu barba tremuranda si cu nasul de Rudolf :p Baga zambete acolo si nu te mai teme atat, ca va fi frumos si pufos, am zis! Eu cred ca mica de ea va fi bine si cand va creste mare si va frange zeeeeci de inimi si cand o va avea franta pe-a ei (ca asta este, se mai intampla), ca te va avea pe tine langa ea s-o tii de mana:) Si asta va conta cel mai tare. Si va iesi invingatoare din tot ce-i va rezerva viata, no doubt. Te pup!
Și eu mă întristam pentru Căpșunică (nu pentru mine) atunci cînd o observam zîmbindu-i cuiva care, acu nah, nu se prindea că este subit obiectul acestui interes. Citindu-te pe tine mi-am dat seama că de auzit zîmbetul ei îl aud numai oameni speciali și cu aceia chiar merită să facă schimb de zîmbete.
Zîmbetul este printre cele mai superbe moduri de exprimare – este pierderea celui care nu-l vede.
offf…si eu plang ca bleaga uneori cand ma uit la fetisoara lui de om in miniatura si ma gandesc cate deziluzii, cate iubiri neimpartasite, cati oameni ii vor frange inima. dupa ce rasare soarele din nou, rad cu lacrimi ca-mi aduc aminte de Creanga si povestea lui cu nevasta, copilul de tata si drobul de sare :))
Ioana te-am vazut ieri cu SofSof (sper sa nu va confund) pe langa biserica Elefterie. Eu ma duceam cu al meu viitor sot sa ne interesam de taxa de cununie si te-am vazut cum mergeai incet ca sa nu o deranjezi pe ea si cu umbreluta portocalie deschisa sa nu o incomodeze soarele. M-am uitat in spate dupa voi. Vai ce mi-ai placut!
Repet, sper ca nu v-am confundat.
Noi eram, da!! 🙂 hello!
Ah, si casa de piatra!
Ce dragut. Dragele de mame, plang si iubesc. Asta ne de dat de la viata. O bucurie de lacrimi de dragoste.
Multa sanatate si iesire usoara a dintilor la lumina va doresc.
Eu in curand fac 3 ani de cand sunt mamica…si surpriza, din ce in ce mai plangacioasa. De drag pt puii mei, de intristare cand le vad mutrita suparat-surprinsa ca nu stiu ce copilas nu vrea sa se joace cu ei, de fericire cand ii vad dansand in strada ca le-a ajuns la urechi vreo melodie la moda si cel mai mult cand, la culcare ma striga „mami, pup!” si isi incolacesc bratele dupa gatul meu. Eu oricum eram genul plangacios care nu se putea uita la gimnastica sau la filme fara sa boceasca pe bune…dar acum si mie imi pare ca am intrecut masura..
Sa aveti o viata minunata !!