Si eu te i… hm… pai da, eu te cam iubbb…. aaaa… asa mi-e un sooooomn….
Pur si simplu nu sint genul asta de persoana. Care scapa cite-un te iubesc una doua de parc-ar fi cel mai natural lucru din lume. Nu zic ca nu e, doamne fereste, zic doar ca mie nu-mi vine natural. E la fel ca si cu sughitul. Unii oameni sughita saptaminal, altii zilnic, altii o data pe an, dupa masa de Craciun.
Cit am fost copil, nu prea mi-am auzit vorbele astea. Pe atunci auzeam multe fraze despre cum e bine sa ma port si despre ce tre sa maninc sa ma fac mare. Apoi am crescut si-am plecat de-acasa. Am observat ca lumea e sloboda la gura cind vine vorba de te iubesc. Pe care eu il simteam cumva… suprem. Adica… n-o spui cind ai impresia ca e adevarat. O spui abia dupa ce te-ai asigurat de o mie de ori ca asa e. Pentru ca e o chestie grea asta. N-o zici si gata. O zici si dupa asta urmeaza lucruri serioase. Asa ca m-am tot abtinut s-o spun. Dintrodata, am inceput sa o aud des, de la oameni care ma iubeau in tot felul de feluri. In cele din urma, mi-a zis-o si mama, dupa ce i-am zis-o eu mai intii. Apoi mi-a zis-o si tata, dar la el am simtit ca e ceva ce vine dintr-un loc prea rece ca sa mai conteze.
Si-acum imi vine greu s-o spun. Desi o simt, e suprema, o simt si cind dorm, si cind ma doare maseaua, si cind ma cert cu agentu’ imobiliar. E cu mine si uneori imi vine s-o spun, si-atunci mi se ia sonorul. Mucles. Mute. Tacere absoluta, presarata cu citeva onomatopee jenante si eventual un dres de voce. Dupa care mai vine niste tacere. Inima da comanda: Sa Se Rosteasca Vorbele Cele Doua. Literele pleaca din creier in ordine, dar ceva se intimpla pe drum, se amesteca, se ingramadesc la iesire, dau unele cu capetele in fundurile celorlalte, si se formeaza asa o inghesuiala ca nu rezulta nimic articulat. Si momentul trece, si suspin suparata pe mine, imi cer scuze pe tacutelea cu o maaare stringere in brate si sper ca se-ntelege ca mi-a venit sa zic. Jur ca mi-a venit.
E un handicap asta, stiu. Unul total curabil. Lucrez la asta.
Voi cit de des spuneti te iubesc? Si nu va doare cind rostiti vorbele miraculoase? Ati facut fizioterapie sa va iasa asa bine? E nevoie de exercitiu? De lectii particulare? Stiti pe cineva bun sa ma invete?
PS: (cartarescu parca zicea ca) O femeie spune te iubesc unui barbat atunci cind il iubeste mai putin. Uite d-aia zic eu rar. Ca eu il iubesc pe al meu cel mai mult tot timpul. 😀
In plus, mi se pare destul de graitor faptul ca numarul acvariilor din aceasta casa e deja de doua ori mai mare decit numarul pisicilor.
Bine ca nu esti in America, americanii astia ma scot din sarite, la fiecare minut zic -I love you-. Foarte usor spun ei acest cuvint…nu sint de acord deloc…de aia nu as putea fi vreodata iubita unui american! Prefer genul de barbat care nu da din gura,(ma rog, cind e vorba de cuvinte) ci la care: actions speak louder than words!!!
Nu i-ai spus sotului tau asta, niciodata? Nici la nunta? Cred ca ti-e teama de ceva, nu stiu ce….asta o s-o descoperi tu candva.
Deci nu-s singurul bolnav 🙂
Adevarul e ca nimic nu-mi pare mai greu de spus decat cuvintele astea doua. In copilarie nici eu nu le-am auzit… am auzit la fel ca tine… ca asta e bine si asta nu, ca trebuie sa invat si sa nu vorbesc cu strainii… si sa stau drept… si sa fiu respectuos cu vecinii…
Acum, in 24 de ani, cred ca am auzit-o pe mama spunandu-mi asta de vreo 3-4 ori. Ea insa nu m-a auzit inca… Pe tata nu l-am auzit si sunt convins ca nici n-o sa-l aud vreodata.
Poate de aici pleaca boala asta… nu stiu…
Stiu ca nici in relatiile avute nu am rostit de prea multe ori "Te iubesc". Insa ma uit la cei din jurul meu si observ ca parca zicand mereu… cuvintele isi pierd din sens. Pentru unii devine un fel de reflex, total lipsit de importanta… : "- Te iubesc!! ". "- Si eu te iubesc!! " . De 100 de ori pe zi. Poate e bine… Dar eu consider ca pentru cel de langa tine conteaza sa-i arati mult mai mult decat conteaza sa-i spui… De zis… poate candva ajungi sa dobandesti reflexul asta si sa spui cu usurinta… chiar daca n-ai nici cea mai mica idee daca e un strop de adevar in ceea ce tocmai ai rostit. A arata insa… asta e greu… Si cel de langa tine o sa inteleaga ce simti pentru el atunci cand ii arati asta mult mai bine decat atunci cand numai o spui…
si mie mi-e greu sa spun te iubesc,si mai ales prima data …dar nu cred ca daca o spui inseamna ca nu iubesti
Neatza tuturor!
Ina, am observat si eu asta, ca americanii sint foarte darnici cu declaratiile… superficiali, ca in toate celelalte :P. Bravo, romanii sint o alegere mult mai inspirata!
Adela, ba i-am spus-o de multe ori (si la nunta si in pat si-n cada si la mare si la munte), ideea e doar ca n-o pot face des sau pe cit de des mi se pare ca e regula… De fapt, eu i-am zis lui inainte sa-mi zica el mie. La vreo luna dupa ce ne-am cunoscut. 😀
Notopic, welcome, e foarte adevarat ce spui, dar sint persoane care au nevoie s-o si auda, des de tot, si cind se intilneste unul de genul asta cu una ca mine… Hm… 🙂
Camelcutza, sigur ca asa e. Numai ca unii oameni chiar au nevoie s-o auda, rapid si frecvent… Deci cred ca solutia e sa invatam noi s-o spunem. Ca daca o simtim, ce-i asa greu s-o spunem, nu?
Sunt doua cuvinte care pentru unii au o insemnatate aparte iar pentru altii sunt la fel de banale ca "Buna ziua". Mereu am fost de parere ca spui "te iubesc" doar atunci cand simti cu adevarat, cand daca nu o spui simti ca lesini…dar asta nu inseamna sa repeti obositor aceste cuvinte. Uneori este atat de bine sa le auzi, totusi…indiferent ca vin de la parinti, prieteni, iubit, copii….te face sa te simti important pentru aceea persoana….te fac sa te simti parte din viata lor si atunci cand spui , din punctul meu de vedere, este ca si cum ii spui persoanei respectiva ca esti acolo, ca il sprijini, sa il ajuti si mai ales ca nu e conditionat de nimic acest "te iubesc"
Si mie mi-e greu s-o spun.
Am invatat numai sa i-o spun periodic mamei, mi se pare important sa aiba reconfirmari din punctul asta de vedere 🙂
Simona, da, uite ceva interesant: desi ti-e foarte greu s-o zici, recunosti ca e genial de misto s-o auzi… Hm, tre sa ma gindesc serios la asta!
FFD, cu mamele e cel mai usor, nush de ce, ca nu e ca si cum miza e mai mica… Poate pentru ca ele stiu oricum totul, no mistery… Habar n-am.
Oh Ionouka draga, in familie nu s-a spus asa ceva decat atunci cand mama era pe patul de …. atunci i-am spus eu, mai mult i-am soptit, insa m-a auzit si i-au dat lacrimile, ea nu avea puterea de a mai vorbi..stiam ca se apropie si asta m-a facut sa vorbesc.. m-am simtit bine..
Toata noaptea am visat-o.. dupa o saptamana nu mai era decat in visele mele..
Iubitului meu sot ii spun mai tot timpul, el la fel. Avem momente cand nu raspundem decat cu un "bine", "multumesc", "stiu", .."poate mai putin azi ca m-ai suparat" 😀
P.S.: imi place cum scrii.
Si eu am fix aceeasi "problema". cred ca e fie din cauza zonei (m-am nascut in suceava), fie din cauza importantei pe care o acordam cuvintelor (as merge pe varianta b). In aceeasi ordine de idei, cand am venit in B la facultate am ramas absolut socata de pupaturile dese pe care si le trag fetele pe aici, una-doua toc, toc la mine pe obraz. Frate, ne pupam si noi cand plecam undeva departe, cand ne intoarcem, de zilele noastre, nu toata ziua. (iar daca vorbeam la telefon, conversatia se incheia inevitabil cu 'pupi'. oh doamne)
Mihaela, multumesc. Si asta e foarte corect, ca uneori aminam sa spunem asta si apoi dintrodata devine prea tirziu. Si ti-e ciuda ca erau doar cuvinte, cuvinte care insa pot schimba atit de multe, atit de repede..
Tiza, e posibil sa fie ceva legat de zona din care ne tragem. Eu am crezut intotdeauna ca vorbele au greutate, importanta. Ca un lucru nespus poate sa dispara, insa odata rostit devine real, important. Si asa e, oamenii d-aici din sud sint muuult mai relaxati pe subiect. Itr-un fel, ii admir. In ciuda pupaturilor aruncate asa, fara pic de discriminare… 🙂
hehe, e clar ca zona-i de vina. alor mei le-am spus cuvintele astea foarte tarziu si de putine ori (le pot numara pe degetele de la mana).
cu pupaturile eu nu ma impac bine nici acum, desi se fac 13 ani de cand o ard prin Bucuresti. pur si simplu nu-mi vine sa ma pup pe cat de des se obisnuiest pe aici. poate intre timp s-a facut la fel si la Moldova, n-am de unde sa stiu…
Cand am citit partea aia din Cartarescu, cum ca femeile zic "te iubesc" cand o fac mai putin, am fost de-acord. La mine (la noi), cred ca s-a banalizat un pic sensul, dar exista alte lucruri pe care le spunem si le face care acopera neajunsul asta. Pana la urma sunt doar doua cuvinte, in schimb daca le zici si nu auzi ecoul cazi pe ganduri, te doare.
Cu parintii e mai greu, la noi oamenii sunt mai reci, asa?
A, pai in cazul asta nu ai o problema, din moment ce ai putut rosti cuvintele iar ca sa i-o spui de fiecare data cand simti, ar insemna s-o faci foarte des si intr-adevar si-ar pierde din greutate si insemnatate. Dar in cazul unor recently married, oricat de des ai spune-o, nu cred ca-si pierde importanta, e de inteles. Dupa cativa ani de casnicie o spui mai rar dar asta nu inseamna ca nu e acolo.
Nici ai mei nu mi-au spus vreodata asta si nici eu nu le-am spus-o iar eu nu vreau sa repet greseala lor cu copiii mei. De aceea ii spun baietelului meu de 1 anisor, in fiecare zi ca-l ador si-l iubesc, si sper s-o pot face si cand o fi adolescent si adult. Multumesc muuult si frumos pentru pontul cu linkul.
Princess, da, asa e, cred ca oamenii de prin nord sint mai rezervati in a se exterioriza, mai ponderati asa… si e pacat, pe bune, ca uite acum trag dupa mine ceva ce simt ca pe un handicap stupid… Nu e ca si cum ma indoiesc ca maica-mea ma iubeste, dar sigur as fi fost si eu mai relaxata dac-ar fi fost si ea mai putin zgircita cu declaratiile…
Adela, foarte bine faci cu cel mic, si eu intentionez sa fac fix la fel cu buburuzele mele.
Cu placere, anytime, sper ca functioneaza!
Ba sa nu pupati robotu'! 🙂 Ma indoiesc ca Moldova se va alinia curind la trendul pupatului stil mitraliera din Bucuresti. Si poate ca nu e deloc rau ca e asa.
@anonim:
Despre mine:nu am avut o copilarie fericita si ca orice copil crescut in perioada comunismului erau si lipsuri ,bani putini,intr-un cuvant probleme.Eram f fericita la strabunica mea la tara ,unde simteam ca sant rasfatata,si mi se faceau toate poftele importante pt mine la vremea aia.De acolo mi se trage si visul meu de a avea o casuta mica mica ,de chirpici acoperit cu stuf daca se poate dar care sa intruneasca alte conditii: sa fie primitoare ,curata ,sa miroasa a fan ,si musetel ,si levantica sa aiba cuptor unde sa fac paine (fac eu si acum)dar nu e acelasi lucru.dar ma rog asta e off topic.ce vreau sa-ti spun ca saraca maicuta mea nu-mi spunea ca ma iubeste ca nu avea timp din cauza grijilor,dar simteam asta.mi-am promis ca atunci cand voi fi mare ii voi spune sotului meu si puiului meu si tuturor celor pt care pe parcursul vietii voi simti ceva afectiune.Pt cei care ma supara si imi fac rau nu am reactii ca ma astept la asta ,la rau ma refer(ii ignor) .Pe mine ma da pe spate cineva care e bun in ziua de azi si care are o vb buna ,bine intentionat.Asta sunt eu @anonima,poate e gresit ,poate vin din alte vremuri hwo knows?
M-ai nimerit! De la tata auzeam raaar cand eram mica, apoi putin mai des cand am crescut si acum nu mai are cum sa-mi spuna. De la mama nu am auzit niciodata. I-am spus eu ei o singura data si mi-a zis ca asa ceva se zice in alte situatii… Desi stiu ca sunt centrul universului..:)) Deci evident cuvintele astea pentru mine sunt imposibil de rostit. Am zis fostilor prieteni asa aiurea, pt ca stiam eu ca trebuie sa spun atunci. Si acum am un prieten de doi ani si ceva si e prima oara cand chiar simt cuvintele. Si o spun raaaaaaaaaaaar, cand am impresia ca explodez daca nu o spun. Chiar si atunci ies cuvintele cu delicatetea unui elefant intr-un magazin de portelanuri, cum se spune. La doua minute dupa imi dau palme, pt ca nu sunt om normal :)) Am incercat exercitii, sa o spun in oglinda de 10 ori. Dupa a doua oara, ma ia rasul.. Mai nasol este ca prietenul nu mi-a spus-o niciodata. El e muuuult mai inchis in sine decat mine. Ar fi prea mult de povestit ca sa explic de ce nu prea suporta dulcegariile, dar the bottom line is: mi-ar placea asa mult sa o aud, stiu ca tine la mine, demonstreaza ca tine la mine, dar mi-ar placea sa o aud si vad ca si lui ii place cand ii spun eu. So, nu trebuie sa transformi "te iubesc" intr-o forumla de salut ("te pup, te iubesc, pa pa"), dar spune-o cat simti de des. Asa, fastacit cum iese, sigur pentru James Bond este muzica.
@Anonim, e foarte frumos ca o poti spune celor care iti sint dragi, desi ai crescut fara s-o auzi. Te admir! Iti doresc s-o auzi pina te plictisesti!
@Merat draga mea, stiu exact ce spui, de momentele alea de dupa ce-ai zis si ti se pare c-a sunat asa aiurea… Cind de fapt, vorba ta, e music to his years… Asta cu eersatul in oglinda nu merge, am incercat si eu. 😀
Lasa ca ne facem noi mari si-nvatam sa vorbim, nu?
@Ionouka multam fain pentru acel "welcome" !! 🙂
Asta cu parintii e destul de simpla zic eu. Adica… de la mama si tata nu prea e nevoie sa auzi "te iubesc" si nici ei de la tine. In relatia asta se subantelege… E vorba de parintii tai si daca pe ei nu-i iubesti atunci probabil esti incapabil sa simti treaba asta… ever!! Si la fel si ei… daca nici propriul lor copil nu-l iubesc…
La mine acasa ce sa zic… eu stiu sigur ca simt asta pentru ei si chiar daca de la mama o aud extrem de rar iar de la tata n-am auzit cuvintele astea niciodata… stiu ca si ei ma iubesc. La cate le-am facut in astia 24 de ani… daca nu ma iubeau ca pe ochii din cap mai mult ca sigur eram de multa vreme dat spre adoptie :))
In relatie… e drept ca e super misto cand ti se spune. E un sentiment aparte si atunci cand o spui… Dar asta se intampla tocmai pentru ca o spui si ti se spune rar. Daca ajungi sa rostesti cuvintele astea de 100 de ori inainte de micul dejun… se cam duce pe apa sambetei farmecul…nu?
De fetele din B nu stiu ce sa zic. Mie-mi plac !! 😀
Is ploiestean de loc si fetele d'acasa nu-s deloc diferite. Dar de iubit iubesc o moldoveanca si… moldovencele poate pupa mai rar… dar si cand pupa… 😉
@aonim:
Eu zic sa o faci fara repetitii in oglinda,fara sa-ti cauti cuvintele .Sa o faci pur si simplu ca si cand…ai vb cu noi cititorii tai ,direct fara menajamente.In lumea in care traim,in mediul in care lucram fiecare dintre noi inclusiv tu si James,avem nevoie sa stim ca santem iubiti si de neanlocuit ca fiecare" te iubesc"pe care-l rostim este nepretuit.
Am deschis blogul tau sa imi stimuleze sentimentele senine, dar, nu e vina ta!, m-am infuriat si mai tare. Ma gandesc dupa ce am citit teiubescologia ta ca suntem prevazute cu numeroase gauri in diverse parti, pe unde ne bagam sau ni se baga, de-a lungul vietii (care de altfel e scurta), tot felul de chestii. Aici nu intereseaza decat detaliul ca bagatul de chestii in gaurile urechilor e foarte delicat, pentru ca e posibil sa ramanem surde de la obiecte contondente sau de la sunete prea tari. Deranjante tare, dar nu la timpan, ci la suflet sau minte, sunt si minciunile directe, nu prefacatoriile, mastile, teatrul, ci declaratiile mincinoase de-a dreptul. Teiubescul este o asemenea minciuna groasa si insuportabila. Ca urmare, ce mie nu-mi place nu ma grabesc sa le fac nici altora! Te iubesc este o marturisire, o deschidere a sufletului in momente supreme si doar atunci. Si asemenea momente sunt de cele mai multe ori imposibile. Sa fiu concesiva: fff rare!
PS: am acceasi idee si despre sarutul pe gura! si despre sarut in general. Vai! ce ne mai "iubim" si cat ne mai pupam! Mizerabili mai suntem!!!
Notopic, nu sint de acord cu tine ca parintii n-ar trebui sa spuna si sa auda asta de la copii, cred ca e genul de chestie pe care o spui nu ca sa oferi informatii, ci ca sa faci sufletul celuilalt sa tresalte. Nu? Felicitari pentru iubita moldoveanca, ai ales bine!
Anonim, asa e, avem nevoie de asta. Dar rarutz, ca-i mai dragutz, nu? 😀
Mauricia, esti necrutatoare si foarte bine faci, meritam cu totii cite un perdaf pentru prefacatorie si supeficialitate. Ma bucur ca esti de acord cu mine ca vorbele astea sint potrivite in momentele supreme… Imi pare rau ca nu te-am facut sa zimbesti azi, am simtit nevoia de o analiza de sine si de feedback de la voi pe un subiect serios.
Ionouka nu asta am vrut sa spun. Sigur ca a spune "te iubesc" nu e acelasi lucru cu a spune unui necunoscut pe strada cat e ceasul sau ca luand masina 44 ajunge sau nu la gara…
Nu e vorba ca parintii n-ar trebui sa spuna si sa auda asta de la copii. Sigur ca e de preferat s-o spuna si s-o si auda din cand in cand insa… in relatia parinte-copil daca lucrurile astea raman nespuse nu-i o tragedie. Am mai spus… sunt de parere ca e mult mai important sa arati decat sa rostesti. Parintii mei asta fac… si sincer spun ca… nu simt nevoia sa vina sa ma stranga-n brate si sa-mi "faca o declaratie" catusi de putin. Imi arata ce simt… ce insemn pentru ei zilnic. Asta conteaza si asta incerc sa fac si eu fata de ei…
In plus… au fost persoane care mi-au spus "te iubesc" fara sa inteleaga sensul cuvintelor… fara sa simta nici a 100-a parte din ceea ce spuneau. Asta se simte si… Asa ca prefer sa simt cuvintele astea din partea fara sa le si aud… decat sa le aud numai…
True, Notopic, true… Sorry for misunderstanding. 🙂 Deh, sint la un soi de conferinta, mai pierd din detalii. Thx for making things clear!
Io zic rar, domne'. Dar cand zic e asa din toata pasiunea 🙂
Am auzit mai demult o tipa (aveam vreo 16 ani) care vorbea cu iubitul la telefon si zice, te sarut etc te iubesc! Io tresar. De cat timpu sunteti… oo, de 3 ani. Ea avea vreo nouaspe.
Si ma gandeam io asa ca abia astept sa am si io o relatie serioasa sa zic te iubesc la telefon… dar cand am avut-o nu am mai zis
Cu cat e mai rar cu atat e mai frumos.
eu n-am niciun blocaj la a spune "te iubesc". problema mea este insa cand MI se spune, pt ca urasc faza cu "si eu". ala mi-e blocajul. nu stiu cum sa raspund. daca trebuie sa raspund. in ultima vreme raspund la "te iubesc" tot cu "te iubesc" si parca e mai bine-asa. 🙂
am cunoscut un el si-o ea care, in loc sa-si spuna cele doua vorbe, isi spun "you know".
altfel, nu vad de ce n-as spune-o. ok, nici ca la americani, cum bine puncta ina. dar nu simt ca exista momente potrivite sau mai putin potrivite pt asta. daca iubesc, iubesc tot timpul. asa ca de ce n-as transmite-o in consecinta?
:))) Da, "si eu" e nasol. Un pic mai bine e "Si eu te iubesc". NU? Aia cu you know e o conventie draguta, cred ca am vazut-o intr-un film. Mai e si varianta sa zici in alta limba, la modul hai c-o zic la misto, da' tu stii ca e adevarat…
Ira dear, tu esti mai puternica. Eu desi iubesc tot timpul, cp.u transmiterea datelor intimpin probleme. Will you teach me, Master?
Evergreen, merge si la telefon, dar in momente cruciale, nu asa, in loc de "Pa, te pup"… Eee, prea devalorizam lucrurile esentiale, parerea mea.
Ionouka, sunt la fel ca tine și cred că asta vine și din educație și din personalitate. Eu prefer să spun mai des din fapte, nu din vorbe.
Și nu cred că e un handicap, suntem persoane și persoane!
Actualul meu soț s-a cam mirat la un moment dat, dar, când a văzut că de schimbat nu se poate, a acceptat și acum, uneori, când îl bombănesc pentru ceva serios, îmi zice ”Și eu te iubesc!”.
Am adaptat unele chestii pentru el, dar nu și frecvența declarației de iubire, adică a învățat fără să-i desenez că e mai bine să mă lase să fiu eu, să zic mai rar și când cred eu de cuviință!!!!!! Și ce dacă el zice mai des????
Iata un exemplu de negociere reusita de cuplu. Bravo, Mekone, am numai de invatat azi! Nu ca omul meu n-ar fi intelegator, doamne fereste, e chiar prea intelegator cu toate minunatiile mele… 😀
Eu am noroc ca sotul meu e american. E mai usor in engleza. Ma simt ca-n filme 🙂
Ionuka, eu mereu m-am gandit ca daca as avea un iubit de alta nationalitate si i-as spune cuvintele magice in limba lui materna, nu ar avea nici o insemnatate, nu as simti ca zic din tot sufletul pe romaneste, ca ar putea insemna orice….Ma rog, cred ca e o ciudatenie a mea.
Ai terminat postul cu "ca eu il iubesc pe al meu tot timpul".E o declaratie in fata universului virtual.Pare ca iti e mult mai usor sa scri ca il iubesti.Poti sa scri la inceputul sau sfarsitul fiecarei postari:"Razvan,te iubesc!" (Sper ca de data asta am nimerit prenumele…)
Ar fi minunat daca ne-am iubi mai puţin în cuvinte şi mai mult în fapte, atunci când trebuie să lasam de la noi… Să lăsăm timp, bani, nervi, efort, răbdare… Mi s-a spus "te iubesc" cînd am fost frumoasa şi atractivă şi am fost privită cu ochi goi când strălucirea dispăruse pentru că nu şedeam tocmai pe roze în acele clipe, ci pe spinii lor… Şi m-am ofticat, pe româneşte, că mă lăsasem atrasă în acel joc al confirmării ego-ului masculin. "Te iubesc" la fiecare telefon, după ficare urare de noapte buna, la care eu am răspuns cu supunere muierească pentru că altfel se lăsa o tăcere stânjenitoare…
si eu nu pot.dar deloc. pentru ca aceste cuvinte se simt de fapt. le simt numai. i-am scris intr-o dimineata, cand nici el nu stia ce sa mai creada un biletel cu ele pe un post-it. ca sa ramana dovada. la trezire l-a citit si acum il pastreaza ascuns bine de tot.
nu pot sa cred in ele cand se aud la tot pasul. pot sa cred mult mai mult in tacerea lor. cand doar mimeaza
Hei, Ionuka, welcome. Aaaa, nu-i corect, tu ai trisat putin, cred si eu ca ii ciripesti toata ziua la ureche… 🙂
Mihaela, intotdeauna mi-e mai usor sa scriu. MA simt cumva la adapost, desi stiu bine ca nu am de ce sa ma apara. Il cheama Liviu, e drept ca al doilea nume e Razvan (de unde-ai stiut, ca nu prea i se spune asa?)
@Anonim, e greu s-o auzi si sa n-o spui, desi nu esti sigura c-o simti, stiu… Poate totusi am putea fi mai egoisti…
Simiuk, bine-ai vent. Sa stii ca si eu am un post-it d-asta. Dar al meu nu e ascuns, e lipit fix pe usa de intrare.
"Inima da comanda: Sa Se Rosteasca Vorbele Cele Doua. Literele pleaca din creier in ordine, dar ceva se intimpla pe drum, se amesteca, se ingramadesc la iesire, dau unele cu capetele in fundurile celorlalte, si se formeaza asa o inghesuiala ca nu rezulta nimic articulat. Si momentul trece, si suspin suparata pe mine, imi cer scuze pe tacutelea cu o maaare stringere in brate si sper ca se-ntelege ca mi-a venit sa zic. Jur ca mi-a venit."
Sper sa intelegi ce zic aici, stiu ca poti sa intelegi.
Nu e prima data cand imi vine sa-ti spun asta dar e probabil cel mai potrivit post: deschide-ti inima, printesa. 🙂 You're not going to be hurt.
Il contrazic pe Cartarescu, oricat imi plac in general parerile si impresiile lui. E adevarat (poate) si ce spune el, dar e la fel de adevarat ca eu rostesc cuvintele astea doua mai ales cand mi-e bine. Le spun sotului meu in fiecare zi, cateodata si de 2 ori pe zi, cateodata si de 3 sau 5. Nu numar. Nu astept reciprocitate, dar ea de obicei vine, chit ca sub forma unei strangeri de mana, o usoara imbratisare, o simpla atingere. Si e bine. E ca si cum energia dintre noi este reinnoita, hranita.
Incearca, zau. S-ar putea sa-ti placa. 🙂
Iata, subiect de meditatie, exercitiu si terapie in acelasi timp:
http://www.youtube.com/watch?v=cVQJPeRwKek
E frumos sa spui "TE IUBESC" atunci cand simti asta…..nu gratuit!
Eu spun des asta pentru ca simt, iubirea creste in timp ..cine a spus asta cu iubitu' mai putin avea o mica problema cu barbatii!
nici parintii mei nu mi-au spus te iubesc chiar daca o spun de o viata cu fiecare gest si cu fiecare respiratie.
nici mie nu mi-a fost usor sa o spun celor din jurul meu.
.
pana am avut la randul meu un baietel. caruia ii spun in fiecare zi de la dumnezeu ca il iubesc. si vine natural. si nu ma deranjeaza la ureche. si nu mi se pare stupid in nici o circumstanta. oricat de des.
si el o spune fara probleme. si nu numai mie.
nu e o problema de iubire. e o problema de comunicare. un handicap. care se trateaza tot cu iubire 🙂
Cand vine vorba de aceste doua cuvinte, sunt „off topic”, daca pot sa spun asa. Adica le-am simtit, si pentru parinti, si pentru persoana iubita, insa cred ca eu una am un mecanism de blocare faciala cand vine vorba de pronuntarea lor. Adica se inclesteaza maxilarul puternic, dintii se lipesc unii de altii, si nu raman decat cu o grimasa foarte inestetica. Si atunci nu mai incerc sa le spun pentru ca nu vreau sa sperii omul cu mimica mea. Nu cred ca am spus vreodata cuvintele astea…sunt foarte importante din punctul meu de vedere, atat de importante incat imi par sacre. Eventual cel mult un „si eu”, dar si cu ala am mari deficiente de comunicare.
Buna ziua, Printesa. 🙂
off topic : cred ca e ciudat sa comentez si eu dupa atata vreme pe aici, dar am descoperit la un moment dat …acusi , de curand, blogul tau , mi-a placut tare si l-am luat la parcurs in sens invers : de la Şoşia la b.s ( before Şoşia , care btw e o dulce si o scumpa ).
On topic : nici eu nu spuneam usor te iubesc. Cu ex-ul era chiar dificil si fad cuvantul, spuneam mai mult cumva obligata. Cu iubitul actual vine natural si din mult prea plin :D. Problema mea e alta : ca nu pot sa le spun alor mei. De loc…the best i can do e cate un ‘ si eu ‘ soptic asa, anemic. Mi se pare penibil sa spun ‘ te iubesc ‘ lor , mi se pare ca aceste cuvinte sunt cumva rezervate in context nepenibil doar pt perechea ta. Stiu ca e o idee gresita si ma lupt sa o schimb, dar inca nu-mi iese. Nici la mine in familie nu s-au spus cuvintele astea. So , what to do?
O zi faina , Printesa!