Știu că ne așteaptă multe, le aștept și eu pe ele toate, complet nepregătită, dar optimistă. Pentru că sîntem tu și cu mine, eu sînt puternică, pentru că sînt bătrînă deja și trecută prin multe, iar tu ești născută să trăiești lîngă mine, să crești drept sub ochii mei, cu mine de mînă. Or să treacă toate relele, una după alta, prin și pe lîngă noi. Febre, nervi, lacrimi, dureri de tot felul, despărțiri și regăsiri, uși trînite, poate vorbe de neiertat pe care o să ni le iertăm, pentru că sîntem tu și cu mine. Numai eu sînt mama ta și tu, numai tu ești fetița mea. Și toate astea or să ne lase mai legate, mai imposibil de despărțit.
Nu trece oră să nu mă rog. Nu trece clipă în care te strîng în brațe pînă icnești să nu mă rog. La Dumnezeu, la sfinți și la mamele lor, la Univers și la toate energiile lui, să te țină sănătoasă. Știu c-or să fie accidente mai mici sau mai mari, greșeli, ezitări, pericole mai ușor sau mai greu de evitat. Așa-i viața, așa trebuie să fie ca să creștem oameni. Și din păcate, nu toți copiii ajung oameni mari.
Dar tu da, tu trebuie să ajungi om mare. Vreau să te văd femeie, să suni la ușă și eu să mă ridic cu oasele trosnind să-ți deschid, tu să intri agale cu un platou de prăjituri în mînă, să mă măsori din priviri, să-mi spui că m-am cam îngrășat, să-ți fac o cafea, să te ascult povestind despre copiii tăi și cînd nu ești atentă, să te strîng în brațe ca acum, cînd te las fără aer.
Sînt cu tine tot timpul, chiar și atunci cînd mă aflu în altă parte. Mă gîndesc la tine tot timpul, merg cu tine oriunde mă duci cînd mă tragi de mînă, îți răspund la toate întrebările, îți arăt tot ce-mi ceri, îți dau tot ce am și-ți spun tot ce știu. Sînt prezentă în fiecare secundă de noi, te văd, te aud, te miros, te strîng în brațe și te pipăi întruna și tot nu-mi ajunge. Am nevoie de toată viața mea să fiu cu tine. Dă-mi asta, te rog.
Nu pot citi despre copii care mor. Cu fiecare poveste pe care o citesc, mă chircesc în mine mai mult. Nu-mi pot imagina durerea aia. Nu vreau și nu pot.
Te rog să nu mori. Avem atîta viață înainte….
Doamne fereste!!alunga-ti gandurile astea.am trecut si eu prin anxietatea asta si nu m-a vindecat decat al doilea copil.o vreme m-am anxietat ptr amandoi,pana cand ceva a plesnit-cat sa fii asa la maxim fara sa plesnesti?si atunci musai a trebuit sa ma relaxez,ca sa pot merge mai departe.
totusi…sper ca sunteti foarte bine.
Mda, si eu ma tem. Mama a pierdut primul ei copil, la 7-8 luni cred. Si a mai avut putere sa ne faca pe noi doua. Nu stiu cum deschizi ochii in ziua urmatoare, ce te mai poate determina sa te ridici din pat, sa respiri.
Foarte frumos scris,si eu imi doresc din tot sufletil meu ca Dumnezeu sa imi tina baietelul sanatos si sa il vad mare cu copii si imi doresc din adancul sufletului sa mor inaintea lui.Si mie imi e f greu sa citesc despre mame a caror copil a murit……nu imi pot imagina cata durere poate fi…..nu cred k mi-as mai reveni vreodata..:…vorba ta, nu pot si nu vreau sa imi imaginez pentru ca si incercarea de a-mi imagina doare infiorator!Pentru mine,mamele care au trecut prin asa ceva sunt EROINE!in adevaratul sens al cuvantului, alt cuvant nu le poate defini!Si le admir din tot suflet7l si sufletul meu e alaturi de ele!
Na hai c am plâns una buna! Am intrat la tine ca nu puteam adormi.Stau si ii miros puiului meu parul, mâinile, respiratia si mă rog sa nu rămân vreodată fără ea. N as mai exista. N ar trebui sa i se întâmple nimănui in lume asa ceva!!!
Doamne, Ioana… Și eu m-am tot gândit la asta în ultimele zile, după câte am auzit… Azi am strâns-o în brațe tare-tare și i-am spus că poate să țipe cât vrea ea, să nu doarmă cu lunile, să mă tragă de păr și să mă zgârie cât poftește, să facă ce vrea cu mine, doar să fie sănătoasă, nu am nevoie de altceva…
superb
si uite asa mi-am inceput eu ziua cu doua lacramioare in coltul ochiului…..
da, printeso, nici eu nu pot citi despre copii care mor dar nici despre copii care raman prea devreme (daca „poate exista un ” prea devreme” ) fara parinti.Sunt tristeti pentru care niciodata nu putem fi indeajuns de pregatiti de viata.
De ce ai inceput asa de trist saptamana?….
Am incheiat-o trist pe cea trecută.
Mi-a zis o prietena, o persoana pe care o admir foarte mult pentru felul in care stie sa fie,intr-o scrisoare acum ceva vreme: ” …. noi si copiii nostri o sa fim sanatosi si n-o sa murim de cancer „. Trebuie sa gandim asa ca sa putem sa ne ridicam dimineata din pat, sa respiram, sa-i strangem in brate. Hug, draga mea.
Ioana, scuza-ma ca poate suna ca si cum te-as certa, dar nu te mai gandi la toate tampeniile! Chiar daca poate toti avem ganduri d-astea la un moment dat, macar nu le mai pune si pe hartie! Nu vad nici un sens in a asocia intr-o postare cuvantul „moarte” cu copilul tau. Da, stiu, e tarlaua ta si faci ce vrei pe ea, insa atata timp cat ai lasat comentariile deschise mi-am permis sa imi exprim parerea si sa iti dau un singur sfat: bucura-te cu inima plina de ganduri roz de copilaria ei si de toate etapele care vor urma.
Nu gândi așa, nu ai voie. Pentru tine, pentru ea, nu ai voie. Nu avem voie. Nu știm ce ne așteaptă în viitor și tot ce putem face e să ne trăim prezentul, să facem tot ce putem și să rămânem vii și prezenți și optimiști. Unele lucruri nu depind de noi și, dacă e să fie, tot o să fie… îl privesc pe Puști dormind lângă mine și singurul gând care-mi trece prin minte e… ține-l, Doamne, sănătos. E spaima mea cea mai mare, e teama cea mai cruntă, e chin și e teroare. Că e singurul lucru căruia simt că nu pot să mă împotrivesc, că sunt unele de care nu-l voi putea feri. Dar nu pot și nu vreau să mă las condusă de gândurile și strângerile astea de inimă. Or fi firești, că îi iubim și ei sunt responsabilitatea noastră cea mai mare…
Hai să gândim pozitiv de luni dimineața… 🙂
Ioana ,ce ti-a venit sa scrii asa ceva? Nu trebuie sa gandesti asa , nu se va intampla nimic rau .Nu pune raul niciodata inainte . Nu exagera cu iubirea pentru ea . Iubeste cu o oarecare masura . Nu chema raul, energiile negative / Fii tare asa cum te stiu eu .Daca ar gandi toate mamele asa nu s-ar mai naste copii.Trebuie neaparat sa mai faci un copil si atunci nu vei mai gandi asa . Ma sperii cand gandesti asa . Fii vesela ca e sanatoasa frumoasa si desteapta /Lasa gandurile negre ca nu sunt bune .Iti spune bunica din experienta ei de viata .Va pup
Credeam ca numai pe mine ma macina astfel de ganduri! Gandurile astea imi fura ani din viata!
Draga Ioana,
Imi e draga fetita ta de parca ar fi al doilea copil al meu…imi esti draga tu desi ne leaga doar o vedere cu o esarfa a ta pe o plaja pe care mi-ai trimis-o. Nu ma cunosti si nici nu e nevoie…Mi se innoada lacrimile in gat, nu mai pot sa respir si simt ca imi sta inima in loc cand citesc randurile astea. Nu cred ca exista mama sa nu se gandeasca la asa ceva dar transcrise de tine taote gandurile astea devin mai cumplite. Te rog nu face asta, nu iti face asta, nu ne face asta ! Esti un om bun, faci atata bine in jurul tau si ti-ai platit deja cu varf si indesat tributul tau de durere catre viata. E destul ! Fetita mea si fetita ta vor fi bine !!!
Bunica ta e foarte înţeleaptă. Şi totuşi, sunt uneori gânduri care ne macină. Şi, dacă nu avem pe acei dragi din viaţa noastră, trecem foarte greu prin lucrurile mai puţin frumoase, care, vrând-nevrând, ne afectează, odată şi odată. Apropos de legătura aceasta, invizibilă, între o mamă şi o fiică, ea se păstrează. Mereu. Chiar şi în cazuri atipice: exemplul meu: eu sunt adoptată, dar cred că MAMA de acum e, într-adevăr, cea alături de care mi-a fost sortit să merg în această viaţă. Amândouă simţim când ceva nu e în regulă una cu cealaltă. Iar biologic, lucrul ăsta evident că nu ar fi posibil. Şi totuşi…Ba chiar toată lumea ne spune că semănăm la faţă, ceea ce, iarăşi, este imposibil, teoretic. M-am văzut zilele trecute cu o colegă din facultate. Mă uitam la ea cum vorbea despre mama ei. Cum nu ştia cum să scape mai repede de acasă, ca să n-o mai vadă pe mama. Evident, toţi zburăm, la un moment dat. Şi e normal aşa, fiecare cu viaţa lui, separat de părinţi. Dar dacă există astfel de cazuri, în care mama nu este o prietenă a fiicei, atunci este extrem de trist. Şi, undeva, acolo, există un eşec. Nu toţi sunt norocoşi din punctul acesta de vedere, din păcate. Cel mai greu lucru, ca mamă, din câte observ, mi se pare faptul că nu-i poţi feri şi apăra la nesfârşit pe copii. Sunt lucruri pe care nu le putem controla. Fac parte din viaţă. Personal, când am trecut prin momente critice anul trecut, am putut conta pe oamenii din jur. Şi asta m-a făcut să merg mai departe. Nici eu, mai nou, nu mai pot accepta nimic ce are de-a face cu spitalul. Nu mai pot vedea halate albe. Am fost azi la ELIAS, pentru o programare a mamei. Din greşeală, din cauza aglomeraţiei, am dat peste un bătrân care aştepta să fie internat. Eu nu am ştiut şi am sărit ca arsă, căci nu mai suport oameni bolnavi lângă mine. E o răbufnire la care mai am de lucrat, reminiscenţe de anul trecut, din păcate. Pe urmă, când am auzit pentru ce aştepta omul acela, mi-a venit să intru în pământ. Eu alergam spre serviciu, în timp ce el rămânea în spital. M-am gândit (l-am ascultat ieri pe DEM RĂDULESCU, la PROFESIONIŞTII şi a spus o chestie foarte bună: când te simţi aşa, nu te uita în sus, căci atunci apare invidia. Uită-te în jos, ca să vezi că alţii sunt într-o situaţie mult mai rea decât tine) cât de norocoşi suntem. Nu mă mai pot uita când la televizor este mediatizat cazul unui copil bolnav. Mă gândesc că, în locul lui, aş fi putut fi eu, acum 31 de ani. Şi îmi pare rău că nu-i pot ajuta pe toţi, cât şi cum aş vrea. Aşa că îi mulţumesc lui Dumnezeu căci, pentru motive care încă-mi sunt necunoscute, a făcut în aşa fel încât să am o viaţă frumoasă, alături de oameni frumoşi. Eu cred că ajută. Contează ce e în sufletul tău bun. Cei din jur ştiu şi simt asta. Cu siguranţă 🙂 A
Si eu de 3 zile numai la asta ma gandesc…. Inimaginabila durere….
cu cat te gandesti mai mult la lucruri negative, cu atat le atragi mai mult. titlul e un pic exagerat, ai mers prea departe cu gandul. sofia e sanatoasa, voi sunteti norocosi ca aveti mult mai mult ca altii, asa ca n-are rost sa te gandesti tot timpul „aoleo, daca”. tu esti f activa, ai mintea mereu ocupata, esti creativa..nici nu ai timp sa gandesti asa. nu stiu, mi se pare mai mult decat o grija parinteasca fireasca ce spui tu…hai ca o sa fie bine.
Of, Doamne, Ioana….:( Nu te gandi la asta.si eu ma gandesc deseori, mai ales de cate ori vorbesc cu o colega care a trecut recent prin asa o tragedie, dar apoi strang din dinti si strig in mine: NU TE GANDI LA ASTA!
Draga Bunica,
Ai perfecta dreptate! 🙂 Ioana, capul sus! Poate un week-end in afara Bucurestiului ar fi bun pentru relaxare si ganduri pozitive.
Îmi place cum ai scris. Probabil moartea Gloriei te-a determinat să scrii asta. Mi-a mers la suflet articolul ăsta, pentru că și eu am simțit la fel… 🙁
De ce să sărim în sus şi să dojenim prinţesa ca „a putut scrie aşa ceva”?… De ce să ne grăbim să punem eticheta aia cu „gândire negativă” şi să-i cerem imperios să schimbe registrul etc.etc.? Nu cred că există vreo mamă (cel puţin printre cele cunoscute de mine – şi cunosc destule, slavă Domnului) care să nu fie bântuită de aceleaşi temeri ori de câte ori aude despre moartea unui copil. Atâta doar că majoritatea se străduiesc să alunge gândul cât mai repede – unele îşi fac o cruce, altele se îmbărbătează cu gânduri raţionale sau pur şi simplu îşi abat mintea în altă direcţie… Şi, în general, nu dau glas temerilor. Tocmai de teamă. „Să nu cobesc!”, „Să nu atrag energii negative!”… Dar există pe lumea asta şi oameni care gândesc exact invers: „Poate dacă vorbesc despre asta, nu se va întâmpla niciodată!”. Da, exact aşa. =) E un tipar de gândire copilărească, desigur, dar sunt destui adulţi care îl păstrează de-a lungul vieţii. E, dacă vreţi, un soi de anti-superstiţie. Un fel de „lucky charm” verbal. Sunt atâţia oameni care simt că, odată rostită, mărturisită şi numită, o spaimă e pe jumătate alungată, o ameninţare sumbră păleşte şi îşi pierde din putere! Atunci, de bună seamă, cu atât mai puternic va fi micul „talisman” al vorbelor dacă e aşternut în scris şi făcut public, nu-i aşa? 😉 Astfel, ceea ce pentru o persoană ar fi „cobeală”, „gândire negativă” sau „pesimism”, pentru alta e pur şi simplu o auto-terapie. Suntem atât de diferiţi… Nu ni se pot aplica tuturor aceleaşi paleative pentru suflet.
Cred ca la un moment dat aceste ganduri,temeri,trec prin mintea oricarei mamici.De cateva zile am o tristete in suflet,ma uit la puiul meu si ma rog sa imi fie alaturi toata viata mea.In momentul in care am vazut titlul „Sa nu mori” mi-am amintit din nou de micuta Gloria,si iar m-am uitat la puiul meu,rugandu-ma.Imi place cum scrii,si mai ales despre ce scrii.Te citeam inca din ultimele luni de sarcina,iar acum mai mult imi place,mai ales ca te citesc noaptea cand puiul mi-e la san,si ma ajuti sa nu adorm.Multumesc