Acum niște luni am văzut un clip scurt despre o poveste de iubire celebră. Ea, Marina Abramovic, o femeie incredibilă, încăpățînată, ciudată, frumoasă, creativă, crescută dintr-un copil chinuit, a cărui mamă, partizan în Serbia în timpul celui de al doilea război mondial, n-a știut s-o iubească, în schimb a știut s-o instruiască. O trezea în mijlocul nopții și-o punea să facă patul perfect, iar dacă la inspecție găsea vreo cută, o pedepsea.
Copilul-soldat s-a transformat într-o femeie-artist ale cărei relație și viață au fost exclusiv despre depășirea limitelor și despre a-și descoperi nemărginirea sufletului prin eforturi fizice uriașe. Viața și arta ei sînt fascinante. S-a biciuit în fața publicului. A alergat spre un perete și s-a izbit frontal de el vreme de 5 ore. A stat întinsă în mijlocul unei stele de foc pînă a leșinat din cauza lipsei de oxigen (mai tîrziu a declarat că episodul cu pricina a enervat-o foarte tare, pentru că și-a dat seama de limitele propriului corp). S-a tăiat pe abdomen. Toate în fața publicului șocat. Toate înainte de ora 10 seara, pentru că mama ei îi interzicea să rămînă afară mai tîrziu. Cînd avea 28 de ani, a făcut un experiment. A oferit publicului 72 de obiecte pe care le putea folosi cum doreau spre a-i provoca durere sau plăcere: printre altele, o pană, un cuțit, un trandafir, un pistol și un glonte. Vreme de 6 ore a stat nemișcată între străini care au început prin a o unge cu miere, au continuat prin a-i rupe hainele și a o plesni, iar spre final i-au înfipt spinii trandafirului în abdomen și i-au pus pistolul la tîmplă. După 6 ore, s-a ridicat, agresorii au luat-o la fugă. Atunci mi-am dat seama că dacă îi lăsam să continue, m-ar fi omorît.
În 1976, la 30 de ani, îl cunoaște pe Ulay, peformer german. Începe povestea lor de dragoste. Încep să lucreze împreună. Unul dintre primele lor acte artistice este cel în care fiecare respiră aerul expirat de celălalt pînă leșină, cu plămînii plini de dioxid de carbon. Au vrut să aștearnă pe scenă felul în care o persoană poate extrage și inspira la propriu sufletul persoanei pe care o iubește. În alt performance, s-au așezat goi față în față în ușa de acces, iar publicul trebuia să treacă printre ei, atingînd ambele trupuri goale. Au trăit mulți ani într-un van, au creat și s-au iubit acolo în 4 metri pătrați, ea îi croșeta pulovere, el repara mașina.
S-au despărțit după 12 ani, în 1988, la finele unui maraton fizic și spiritual de 2500 de km de mers pe jos de-a lungul zidului chineizesc, de la capete diferite. S-au întîlnit, s-au îmbrățișat, s-au despărțit. Demersul de obținere a aprobărilor pentru această aventură a durat atît de mult încît relația lor s-a destrămat între timp. Ea a avut o aventură cu un prieten comun, el cu o traducătoare din China. S-au despărțit. Ea s-a mutat la New York și luat-o de la capăt. N-au ținut legătura. Ea a devenit celebră în SUA în urma proiectelor tot mai mari pe care le-a generat, a început să cîștige mult, s-a căsătorit, a divorțat.
În 2010, MOMA (Museum of Modern Art) i-a dedicat 6 etaje pentru a pune la un loc o retrospectivă a întregii sale cariere (avea 64 de ani). A decis să împingă limitele încă o dată. Vreme de trei luni, de luni pînă sîmbătă, avea să stea nemișcată pe un scaun de la 9 dimineața la 6 seara și să privească în ochi pe toți cei care se vor așeza pe scaunul din fața ei. Un experiment de enduranță, despre durere, despre a lua o pauză în mijlocul nebuniei, despre a oferi unui străin cîteva secunde din timpul și sufletul ei. Ce se întîmplă cînd pe scaunul ei se așează Ulay vedeți aici, în acest rezumat al documentarului.
Ce se întîmplă cînd pe scaunul din fața ei se așează mii de necunoscuți (inclusiv vedete) care au stat la coadă la intrarea muzeului și 3 zile pentru a avea privilegiul de a se așeza la 1 metru de ea și de a o privi în ochi, cum a trăit Marina Abramovic experimentul The Artist is Present, cum a schimbat-o, ce a învățat în cei 40 de ani de artă extremă, o oră și jumătate de imagini șocante, dar frumoase, relevante, importante, life-changing, aflați în documentarul-film The Artist is Present. Căutați-l. Vedeți-l pînă la capăt. Nu e un film ușor. Nu are cum să fie, femeia asta e atît de incredibilă și de puternică încît un film despre viața și arta ei nu poate fi decît tulburător.
Mă gîndesc la lucrurile pe care le-a simțit și creat femeia asta. Des. Noaptea în pat, dimineața înainte să deschid ochii, după-amiaza în parc… De mult n-am mai trăit un film atît de intens. Am rîs și-am plîns și-am stat cu pumnii strînși la piept de la început pînă la sfîrșit. Nu e comedie, dar e cu happy end. În sensul că ea a aflat măcar o parte dintre răspunsurile pe care noi restul o să le căutăm toată viața, fără ca măcar să știm să punem corect întrebările.
LE: Un text foarte bun despre Marina Abramovic aici.
LE2: Dacă nu găsiți filmul, cereți-l de la mine, s-ar putea să-l am. 🙂
E un film tulburator . Nu cred ca as rezista pana la sfarsit Iti multumesc pentru prezentare/
Stiam povestea dar nu atat de detaliat. Multumesc mult pentru documentarea facuta. Abia astept sa vad filmul 🙂
wow….atat de intens ca ti se face pielea de gaina ….
Mi-a placut enorm, m-a cam zdruncinat un pic. Si m-am gandit la toate limitele pe care eu clar nu le voi depasi in viata aceasta. Unele lucruri cer mult curaj sau mai multa nebunie, ori ambele la un loc. Interesanta ideea de a folosi corpul uman ca pe un instrument… am trait oarecum prin ea si arta ei si m-am rasfatat in fantezia ca le-as incerca. M-a emotionat mai mult povestea relatiei cat a durat ea, chinul din modul in care s-au consumat in ea, despartirea pe zidul chinezesc m-a lasat muta de tristete, dar si de frumos, ca putini oameni se despart asa… dar reuniunea care nu a fost chiar prima revedere dupa ani.. in fine, surpriza ca el a venit la masa ei nu mi-a transmis chiar starea aceea de pick of the movie… nu stiu, poate am interpretat altfel. Am vazut ca foarte mult a circulat secventa cu ei doi si ca a fost indragita, mai ales de multi care nu au vazut tot filmul. Eu am inteles-o altfel si mi s-a parut ca prea se pune accent pe ea, ca si cum intreg filmul ar fi o poveste scrisa de Marquez. Dar na, moment emotionant nevertheless, oamenii astia doi s-au format unul pe celalalt mult timp si-au respirat unul prin altul, chiar si la propriu. Anyway, thank you, cred ca o sa-l mai vad o data.
Am tot vazut povestea pe net in ultimele luni, dar n-am avut curaj sa ma uit la filmuletul in care se intalnesc cei 2. L-am deschis acum, desi sunt la birou. Bine ca nu era nimeni in jurul meu … ca am cautat repede niste servetele 🙂
Deci daca inteleg eu bine, la momentul intalnirii ea avea 64 de ani? Pentru ca arata intr-un mare fel… Doamne, ce femeie!
ea este plina de operatii estetice:) like a true artist caruia ii place sa se joace cu corpul sau! 🙂
Pe cat de fascinanta pentru unii, pe atat de smintita pentru altii. Dar in final, mai puternica decat multe dintre noi la un loc. Imi trezeste niste sentimente ciudate si oarecum contradictorii…
cred ca toti oamenii ultra-talentati sint asa… surse de sentimente contradictorii.
Cu sinceritate iti spun ca n-am nicio atractie pentru aceasta fiinta si acest gen de arta.
Nu o compar cu nimic, nici macar nu o judec si cu atat mai putin as incerca sa o inteleg.
Este o persoana. Raspunsurile pe care le-a gasit i s-ar potrivi ei. Poate si altora.
Mie nu.
Fair enough.
Felicitari pt articolul asta. Impresionant si bine documentat. Si eu am cautat cate ceva despre operele ei anterioare dar nu aveam o cronologie exacta si nici coerenta acestui text.
Mi-am pus de nenumarate ori intrebarea daca, aflata pe scaunul din fata artistei, chiar as simti ceva uitandu-ma in ochii puternici ai Marinei Abramovich. Daca s-ar derula acolo un transfer suficient de puternic incat sa ma faca sa plang. Si apoi inevitabil m-am gandit cum mi-ar fi pe scaunul Marinei. Ar deveni exercitiul vreodata plictisitor?
Uite, pe mine nu ma tenteaza sa vad filmul asta, pentru ca nu vreau sa ajung sa inteleg o astfel de arta. Ma feresc de arta izvorata din durere si din copilarii turmentate. Mi se pare o linie foarte fragila intre ce face ea si un criminal, de exemplu, care isi exprima tot sechelele unei copilarii chinuite. Unde se termina arta si unde incepe nebunia? Nu pot intelege ce satisfactii iti poate aduce durerea auto-provocata, decat alta durere si chin, trupesc si sufletesc. Ce fel de oameni sunt cei care platesc un bilet ca sa vada o femei auto-biciuindu-se sau mai rau, ca sa o raneasca chiar ei?
Viata ne ofera suficiente mizerii gratuit, ca sa mai zgarmam si noi mai adanc dupa altele. Oare chiar atat de rau am ajuns, ca sa nu mai avem parte de emotii in viata noastra, incat sa ajungem sa le cautam in mizeria altora? Vreau sa ma bucur de o floare frumoasa, de zambetul unui copil, de un apus superb, de o pictura deosebita, de o poezie melodioasa, nu de durerea fizica si psihica a unui om cu probleme. Viata e atat de frumoasa, de ce ne straduim mereu sa o murdarim?
Si care-i faza cu atinsul limitelor? Eu sunt perfect constienta ca sunt o persoana limitata, nu trebuie sa imi demonstrez nimic la acest capitol. Daca am fi fost nelimitati, eram toti niste Dumnezei.
Despre ce poate aduce bun durerea vorbește și ea. Și în mintea mea face sens, dar înțeleg perfect că nu toată lumea e dispusă să digere tipul ăsta de performance.
Uite mie chiar rezultatul experimentului mi s-a parunt interesant si mi-a dat de gandit. Pentru ca oamenii nu au platit biletul promitandu-li-se ocazia de a putea rani pe cineva. Au avut de ales intre flori, miere si alte obiecte, intre a o imbratisa si imbranci… Si nu te-ai astepta cred ca cineva care merge la o galerie de arta sau unde o fi avut loc experimentul sa devina agresiv doar pentru ca poate. Nu a facut acest lucru in plina strada. Mie asta mi s-a parut o dovada a faptului ca oamenii nebuni sau cruzi nu sunt internati, ci misuna liberi printre noi. Sau ca cine stie, poate natura umana are si laturile ei mai rele care se pot manifesta cand nu te-astepti, de la cine nu te astepti. Insa pot intelege si de ce exista respingere fata de ce face ea. Eu o admir pentru ca face astfel de lucruri si astfel mi se permite sa inteleg lucruri, oamenii in general, forta sau nebunia de care suntem capabili.
exact.sunt de acord.uite unde duce lipsa de iubire parinteasca…la mutilare…uite unde ajungi daca nu te iubesti…fac toti ce vor din tine…din cate am vazut pe net individa e satanista get beget .cautati l pe Dumnezeu cautati sa fiti fii ai luminii nu ai necuratului…e absolut inspaimantator ce face fiinta asta din ea.
Buna,
Ma poti ajuta cu The artist is present? Iti multumesc din suflet!
Manuela
U’ve got mail! 🙂
Eu chiar nu înţeleg fascinaţia cruzimii sau fascinaţia cruzimii pe care o poţi trezi în alţii. Am văzut clipul reîntâlnirii lor şi aş vrea să cred că nu e regizată scena.
dar deseară mă uit la film. Că blondele nu se lasă când nu înţeleg! 😛
nu e regizată scena, nu cred. exista insa o inadvertenta in clip. acolo spune ca acolo fata in fata pe scaune s-au vazut prima oara dupa 22 de ani. ei insa s-au vazut cu 2 saptamini inainte sa inceapa expozitia, au petrecut citeva zile impreuna, au vrut sa isi dea timp sa se ierte. e prezentat momentul pe larg in film. dar ea nu stia ca el va sta la coada si se va aseza pe scaun in fata ei.
Tocmai m-am uitat la film. Am fost cam dezamăgită că se văzuseră înainte, deşi, raţional, ştiam.
Iar din câte am înţeles eu, el fix de asta a şi mers acolo, să stea pe scaun şi să se uite în ochii ei… zice la un moment dat în film, înainte să înceapă, într-un interviu, Ulay: să vedem ce-o să fie mâine când ne aşezăm din nou pe scaun, ceva în genul cum obişnuiau ei să facă performance în trecut.
M-am uitat la film până la capăt, foarte atent. E-adevărat că e greu să stai, dar eu tot cred că e mai bine să dăm exemple de cât de greu e să faci.
uf, eu nu pricep până la capăt. Deşi admir lecţia de marketing.
Ca trivia: in sezonul 6 din SATC, episodul „One” doua dintre personaje merg la o galerie sa o femeie care nu mananca si nu bea timp de 72 de ore parca. Era pe o scena urcata sus de tot, de unde nu putea cobori pentru ca scara avea cutite in loc de trepte. Am gasit si-o fotografie: http://ichef.bbci.co.uk/images/ic/512xn/legacy/supporting/ff6b073e585d79ee09708e8bd66e5ba01548cee8.jpg?nodefault=true
Abia cand am vazut filmul „The Artist is Present” mi-am dat seama ca era vorba de ea..
Daa, uite ca am uitat sa scriu despre asta! Corect! 🙂 Si uite asa a mai devenit Marina inca putin mainstream!
Trimite-mi și mie filmul pls :P.
Done!
Vreau si eu te rog frumos 🙂 Mercic
Buna,
Vreau si eu filmul, te rog.
Multumesc!
http://we.tl/OKXrNMW3Il
Te rog mult,as vrea si eu filmul…multumesc.
Iata-l: http://we.tl/OKXrNMW3Il
self-harm transformat in arta.
Simt compasiune pentru drama din spatele povestii ei, dar ce face ea nu-i arta, ci strigat de ajutor! Sau arta psihopatologica cel mult.
Daca fie-mea, peste 10 ani, s-ar arde pe mana cu tigara in forma de ursulet, ar face poze artistice si le-ar expune pe undeva,as chema ambulanta, voi nu? Vedeti, experimentul Marinei de la 28 de ani nu s-a terminat!! Inca se taie, arde, suprasolicita, de parca ea nu ar conta si trupul ei nu e nimic, iar lumea o admira si o incurajeaza sa se taie si mai adanc, sa curga si mai mult sange, ca lumea sa se bucure si s-o admire din culcusul caldut, in loc sa-i zica *Woman, get help!!*
Puternica as numi femeia care isi creste copilul handicapat, fara sa-l dea la azil, pentru ca il iubeste la fel de mult cum ne iubim noi copiii sanatosi si n-am putea concepe sa-i dam la azil. Marina e doar bolnava, biata de ea!
Cred ca puternic inseamna multe lucruri, nu doar ce ai descris tu mai sus. Asta e farmecul artei, ca nu toata lumea gets it si apreciaza acelasi lucru.
exact. ea are nevoie de ajutor psihologic, dar e greu sa recunosti.
Multumesc mult pentru articolul asta. 🙂
Cata
buna Ioana,
frumoasa prezentarea si iti multumesc pt ea, cautase si eu pe net info despre marina abramovic dar am aflat lucruri noi de la tine.
as vrea si eu filmul, nu l-am gasit inca..
Interesanta aceasta Marina Abramovic…. Am vazut si trailer-ele de pe IMDb, dar as vrea sa vad si eu filmul. Din pacate, link-ul de mai sus nu mai este activ (n-am gasit filmul). Te rog, imi poti trimite filmul?
Cu multumiri.
Din pacate nu mai am filmul, a trecut ceva vreme de cind l-am vazut si l-am sters, poate il mai are cineva dintre cei carora l-am trimis…
Excelent articol, păcat că l-am descoperit mai târziu. Mi-am permis să pun un link pe blogul meu – un blog despre artă – pe care dealtfel te invit să-l vizitezi.
Am fost acolo în prima zi…nu am văzut scena dintre ei doi…Am fotografiat …dar n am avut timp sa stau la coada sa mă așez pe scaun…era Multă lume și am preferat sa văd retrospectiva…Abramovici nu cred ca este doar un artist ci un manifest artistic integrator …Este controversata dar atât de puternică și fascinanta încât și aerul din preajma ei …devine insuficient…