Iubirea necondiționată e necesară și suficientă pentru ca un copil să crească drept

41 comentarii

1. am citit de curand (primesc niste mailuri de la babycenter.com) ca bebelusii si copii mici (todleri) sunt programati sa fie cooperanti si sa ajute. se facusera si niste experimente etc.

   si cred ca e foarte important sa-i dai copilului ocazia sa faca ceva impreuna cu tine, sa te ajute intr-un fel. zicea acolo ca motivul pt care nu le cerem copiilor mici sa ne ajute e ca avem impresia ca nu sunt in stare.

   ori asta este in mod evident neadevarat. ma uit la ea cat de incantata e atunci cand ii zic sa-mi aduca telefonul din dormitor si se duce dupa el. sau cat de serioasa e atunci cand punem rufele la uscat. sau cum in fiecare seara ii spun ca mergem sa pregatim cosul pt scutece si de-abia asteapta sa-mi dea sacii,

   • Absolut de acord, ii cer ajutorul in tot si toate si e atât de mândru si de fericit sa facă orice alături de mine ( mai ales sa mestece in mâncare 🙂 ) încât o fac de plăcere.Si el se simte important ( pentru ca este) si băgat in seama si membru cu drepturi a familiei. Am înțeles devreme ca nu contează ce face atâta timp cât face in compania părinților si împreuna cu ei.

   • complet de acord! si am remarcat-o fara sa citesc: copilul a venit intr-o familie, s-a integrat si preluat din ritm, obiceiuri. Adaptarea a fost din toate sensurile.

     Pana la urma, copiii au nevoie doar de dragoste sa creasca. Restul e marketing.

2. Multumesc pentru acest post. Multumirile vin, in esenta, pentru faptul ca imi spulberi niste temeri de inca-nu-mama: uite, se poate si asa, cineva reuseste! Nu am copil (inca…), dar traiesc in aceeasi casa cu cei doi copii (adolescenti acum) ai logodnicului meu (din casatoria lui anterioara, casatorie inter-raciala), iar acest lucru este, crede-ma un bun, scuza-mi „barbarismele”, benchmark/ food-for-thought.

3. Parca vorbesti despre mine aici, despre puiul meu despre familia mea…apropo, Monica Reu e minunata- are niste cursuri in care m-am regasit intru totul, sunt sigura ca ti-ar placea.
   Raluca

4. Ar fi multe de zis, dar o să mă rezum azi la un… mulțumesc, Ioana!

   ” E un copil liber, fericit, vesel. Pentru că așa e ea, dar și pentru că e iubită fără reguli, piedici, pedepse, program. ” – așa ar trebui să fie toți copiii. Zău că suntem adulți fără minte, mulți dintre noi!

5. Am pornit pe acelasi drum ca si tine. Cand am putut, am participat la cursurile Monicai Reu. Am ales cea mai buna gradinita (montessori) din punctul meu de vedere pentru a avea beneficia de acelasi tratament si-n afara casei. Nu l-am pedepsit niciodata si am incercat sa nu folosesc nici recompensa. Am fost tot timpul cu el, langa el, pentru el. Acum, cand baietelul are 4 ani iar fetita 1 an, a trebuit sa recunosc ca nu plange (ma refer la baietel) doar pt ca are nevoie de dovada de iubire, sau doar conform teoriei biscuitelui rupt, sau doar pt ca vrea atentie, ci plange pt ca testeaza limitele. Oricat de liberi vrem sa-i crestem, ei cer limite, au nevoie de asta. Mie mi-au trebuit mai mult de 3 ani sa accept asta si pot spune ca inca mai am probleme in a i le impune. Si eu am crezut ca au nevoie doar de iubire, dar in cazul meu, nu a fost suficienta. E adevarat ca la mine a aparut si fetita si e posibil sa fi simtit ca trebuie sa ma imparta desi eu am facut tot posibilul sa nu simta nicio schimbare…E mult de discutat….Iti doresc succes si numai bine!

6. Cat de frumos si cat ma bucur sa ma regasesc – de fapt sa o regasesc pe fetita mea- in ceea ce scrii. La mine insa nu a fost doar instinct, au fost si niste carti si apoi un curs de parenting la Parentime. Nu neaparat pentru ca instinctul zicea altceva, ci pentru a-mi confirma ca e in regula sa imi ascult sufletul si sa le vorbesc copiilor mei altfel decat o fac foarte multi parinti/bunici in parc. Acum sunt ok cu mine si chiar nu ma mai deranjeaza comentariile susotite de genul „Gigele, sa nu faci ca baietelul ala pe care ma-sa il lasa sa se mearga prin noroi!”.

7. Draga Ioana sunt perfect de acord cu tine. Si noi in cresterea puiului nostru facem la fel. Am citit, am ascultat instinctul meu mai ales si rezultatul e un copil nazdravan si fericit. Eu am o regula de aur: poate sa facă si sa încerce orice atâta timp cât nu face rău lui însuși sau altcuiva. Orice NU spun e ferm si e întotdeauna însoțit de o explicație…i-o dădeam si când poate era prea mic sa înțeleagă toate cuvintele din discursul meu 🙂 Am mare respect pentru el, e o alta fiinta, cu dorințele si descoperirile si nevoile lui. Eu sunt aici sa-l ajut, sa-l protejez, sa-l indrum…nu sa-i decid viața, orice vârsta ar avea. Ii spun foarte des ca-l iubesc, îl sprijin si felicit ori de câte ori încearcă ceva nou si-i iese măcar pe jumătate, sunt mandra de el si-i transmit asta cu ochii, cu gesturile, cu cuvintele. E foarte important ca el sa știe ca-l iubesc total, orice ar face. E o mare diferența între a nu fi de acord cu ce face sau ce spune o persoana si a nu o iubi. Chiar si când e rebel ( e in faza celor 2 ani când se tranteste pe jos ca sa ne testeze limitele) încerc sa-i transmit foarte clar ca nu sunt de acord cu gestul dar ca îl iubesc oricum. Iubirea neconditionata a mamei e parasuta de salvare a vieții copilului, el va vedea lumea prin ochii copilăriei. E vital ca el sa știe ca orice ar face si orice ar deveni cineva îl va iubi etern si necondiționat.
   Normal ca uneori nu sunt de acord cu el, normal ca uneori întinde coarda pana când fierb in mine dar des se rezolva tot…chiar si crizele de personalitate atunci când ma uit in ochii lui si-i spun simplu ca-l iubesc. Ma face sa ma calmez, el se placheaza si o luam iar de la capăt mai senini amândoi.
   O alta chestie pe care o fac ( am citit-o pe A Cup of Jo) este sa reactionez mereu cu enorme plăcere atunci când intra in camera in care sunt, sau se întoarce din parc si intra in casa. Las orice ( orice! ) fac, îl imbratisez si-i spun ca-l iubesc. Se vede pe el incantarea, simte si știe ca el este important si e foarte senin in rest pentru motivul asta. In general, atunci când îmi vorbește sau ma striga, las tot si-i răspund. Am citit despre asta, copiii pana in 3 ani nu ar trebui sa audă niciodată fraze gen: stai ca sunt la telefon, stai ca mama vorbește cu X si tot așa. Nu au capacitatea sa înțeleagă ce e aia prioritate si se simt răniți si neiubiti chiar si pentru așa ceva.
   Si-i mai spun in fiecare zi ca e destept, frumos si important…si se umfla in pene si mi-e si mai drag. Nu exista prea multă iubire fata de propriul copil, nu înseamnă ca e alintat, înseamnă ca e un copil iubit si senin. In iubirea asta ce-i mult nu strica 🙂

8. Eu inteleg ca parintii nostri (nu ma refer la ai tai, ma refer la generatia lor cu totul) nu au avut accesul la informatie, cartile, net-ul si toate invataturile care sunt acolo numai sa intinzi mana si sa le alegi. Dar ceea ce nu inteleg este de ce ni se pun de-a curmezisul acum.
   Sa ridice doua degete cine n-a auzit de la o bunica experimentata: „lasa-l sa planga, nu il lua in brate ca se invata” sau „da-i o palma la fund, nu vezi ca e razgaiat” sau „ce atata mancare bio si eco, eu v-am crescut cu ce se gasea si nu ati murit”. De acord, am luat palme, nu am murit de la zahar si de la prea multa sare sau vegeta sau delikat dar ne e bine? Eu as lua fiecare sfatuitor de-asta in parte si l-as intreba: copilul tau e bine?
   Nu sunt nici 2 luni decat un nene foarte sfatos imi spunea ca trebuie sa dau copilului din mancarea noastra, indiferent ce am manca ca sa „se-nvete”. Baiatul de 25 ani al sus numitului este internat in spital cu obezitate grad 2 si tocmai a fost operat si i-au scos bila. Doctorii le-au spus ca tanarul de 25 ani are organele (mai ales inima) al unui om de 80 ani :(. Si asta imi da mie sfaturi.
   Sau o alta binevoitoare care mi-a spus la botez sa las copilul sa planga ca „sa iasa raul din el” in timp ce eu incercam sa ii distrag atentia. Respectiva nu vorbeste cu copiii ei, niciunul nu ii deschide usa, s-au dus mancand pamantul. Oare i-a lasat sa planga pana a iesit raul din ei?
   Si exemplele pot continua. Ok, pot sa inteleg ca ai gresit tu. Dar de ce nu ma lasi pe mine sa nu gresesc?
   Superb articolul, si eu tot dupa instinct ma iau. Nici copilul meu nu plange degeaba, daca plange sigur ceva nu e in regula.

   • Uneori cand ma uit in jur si vad asa multi oameni nefericiti si tristi si des rai ma gandesc ca au avut parinti ca cei despre care vorbesti tu (partial i-am avut si eu asa). Ca nu au fost iubiti si acceptati suficient si ceva in ei s-a rupt foarte devreme, pentru totdeauna. Stiu ce spui, socrul meu nu ma poate vedea in fata ochilor pentru ca nu l-am lasat pe baiatul nostru sa planga niciodata singur in patut la el..la nicio varsta. M-a criticat in toate felurile, mi-a spus ca-l stric si tot asa si am tacut si inghitit si facut cum simt eu si iese bine 🙂 uneori, fara sa-si dea seama nici el…ne spune ca wow ce copil senin este nepotul lui si uite cum se joaca cu ceilalti si cum imparte jocurile si mancarea si uite ce perspicace este si vai ce copil minunat am avut norocul sa avem! Si puiul nostru este minunat din nastere, fara indoiala, dar socrul meu nu intelege ca si modul nostru de a-l creste are meritul lui in povestea familiei noastre. Pentru ca fiul lui, sotul meu, e in terapie din cauza ca tatal lui…domnul bunic de acum… nu i-a spus niciodata ca-l iubeste si nu-l imbratiseaza si pupa niciodata.
     Ce ma face profund fericita e ca putem sa nu repetam greselile parintilor nostri, asta este evolutie 🙂

9. Just beautiful!

10. Parca ai povestit despre noi!
    A fost instinct si au fost si multe lecturi. Acum, la doi ani si trei luni, avem un copil vesel, care rade de cand se da jos din pat si pana adoarme, un copil purtat de la 2 saptamani, tinut in brate de cate ori a vrut (au existat si perioade in care nu mai vroia in brate, contrar opiniei generale ca il rasfatam luandu-l in brate de fiecare data cand cere), un copil care coopereaza si care intelege ca de exemplu, cand ii recolteaza sange pentru analize il va durea, asa ca nici macar nu mai plange, ci ii arata asistentei unde sa-l intepe, un copil care nu este certat ci ii este explicat mereu, de cate ori este necesar, care sunt consecintele actiunilor sale. A avut mereu deplina libertate sa incerce orice (sub permanenta noastra supraveghere), de la urcat pe scara (spre groaza bunicilor) la manuit toate sculele lui taica-su, de la taiat hartie cu foarfeca la baut apa din pahar de sticla. Sigur, ne-am regasit si noi in povestea cu cioburile si reactiile noastre au fost identice: unul a preluat copilul, care, fara sa-i spunem nimic, a simtit ca a facut ceva ce nu e ok, asa ca a fost asigurat ca singurul lucru rau care s-ar fi putut intampla ar fi fost sa se raneasca, iar celalalt a strans cioburile.
    Stie ca este iubit si ne-o arata zilnic. Are incredere in noi pentru ca nu l-am mintit niciodata si pentru ca l-am tratat intotdeauna cu respect. Si sper ca asa va face si el!

11. Iarasi un articol emotionant, mai ales ca ma regasesc total in ceea ce ai scris despre relatia cu parintii, in copilarie. Tin minte ca ajunsesem la o varsta in care mi-am dat seama cat de mult ii iubesc pe parintii mei dar nu o puteam spune; simteam o rusine… nu stiu exact cum se poate descrie… poate si din cauza faptului ca nu am auzit prea des spunandu-mi-se acest lucru, desi am simtit-o. Pana la urma, dupa multi ani am reusit sa o spun iar Evei i-o spun de 200 de ori pe zi, de cand se trezeste si pana adoarme seara. Vreau sa poata sa imi spuna si ea „te iubesc” atunci cand o va simti. Pana atunci, o va auzi ea de la mine. Apropo de pedepse, sper sa fiu tare si sa nu-mi las emotiile sa ma controleze atunci cand voi avea impresia ca a gresit, sa gandesc rational si sa constientizez ca are o personalitate pe care trebuie sa si-o manifeste. Iar in ceea ce priveste pedeapsa fizica, nici nu vreau sa ma gandesc ca exista!

12. Cat de frumos ai scris, descris.
    Asa e nepotica noastra vesela, zambitoare, povesteste mult pentru ca sora mea si cumnatul vorbesc tot timpul cu ea, ii citesc povesti, danseaza, ii fac teatru de papusi.

13. Sunt obisnuita sa fac complimente fata in fata, sa vad ochii omului cand ii arat admiratia mea. Dar 🙂 iti multumesc pentru ca scrii atat de bine si atat de sufleteste si atat de bine si atat de sufleteste.

14. Cam la fel inteleg sa imi cresc si eu fetita, care acum are 2 ani si jumatate.

    Nu plange decat f rar si cu motiv, de obicei daca se mai loveste. (Ah, si din cauza batistei bebelusului, naiba s-o ia, am cam renuntat la ea din cauza asta…). Am intarcat-o acum 3 luni fara o lacrima sau scancet, plecam din parc cu zambetul pe buze.
    Tin minte insa ca, pe la un an jumate, dupa ce ma muscase cam rau jucandu-se de-a „cocotilul” (=crocodilul), i-am spus, mai mult in gluma, cand a venit sa ma imbratiseze: „Pleaca de aici, crocodilule, ma tem de tine” si am indepartat-o putin. I-au tasnit lacrimile instantaneu, s-a aruncat pe mine, nu stiam cum s-o mai linistesc. M-am speriat tare, nu am mai repetat astfel de jocuri (stupide de altfel, nu stiu ce imi venise), dar am descoperit cat de mult conta pentru ea siguranta ca eu sunt mereu acolo.

    Dar nu sunt 1000000% convinsa ca fac ce trebuie. Eu sunt atat de relaxata si de atenta la ea pentru ca… asa sunt eu, asa imi e usor sa fiu. Si vad ca asa e fericita. Dar cum va fi la 6, 12, 14, 30 de ani, cand viata ii va dovedi ca nu toata lumea te primeste cu bratele deschise, ca poate nu ai fost pregatit pentru ce e „afara”? Daca vreodata o sa regret?

    • Un copil iubit nu e un copil care va astepta iubire de la toata lumea. Un copil iubit e, rced eu, unul corect echipat pentru orice si care stie ca orice-ar fi, mama lui o sa fie acolo.
      Nu cred ca ai cum sa regreti c-ai iubit-o fara masura, nu se poate.

    • Am vorbit cu o psihoterapeuta despre asta, i-am cerut sfatul. Mi-a spus ca in primii 3 ani de viata cum e familia unde creste asa inmagazineaza in suflet, cumva, copilul ca este lumea in general….si asta ii va ramane inauntru pe viata. Asta nu inseamna ca, odata crescut intr-o familie foarte vesela el nu va sti sa fie sau sa reactioneze in situatii triste dar va avea o parere in general pozitiva asupra vietii si o va considera benigna si va tinde sa fie optimist.
      Daca se va simti iubit si acceptat, orice ar face, va creste si trai considerand ca lumea este un loc in general pozitiv, va fi bun cu el insusi (ceea ce e mare si rar lucru) si cu ceilalti, va fi un om intelegator si uman. Nu, nu va fi slab de inger, nu-i vor fura toti din traista, din contra, va avea multa incredere in el (fara sa fie arogant datorita umanitatii care-l va insoti), va fi pozitiv si optimist, va fi curajos si intreprinzator si pana la urma va fi fericit…ceea ce ne dorim toti pentru copiii nostri.
      Ca sa-ti fac un exemplu, fiul meu tocmai a invatat ca nu toti copii din parc doresc sa imparta jucariile si nu toti vor sa se joace cu el. El se duce spre ei (de regula spre cei mai mari) cu toata inima si zambetul si mainile pline de masinute si le imparte sau vrea sa o faca. Atunci cand e refuzat se uita serios fix in ochii lor si se intoarce cu spatele si se indreapta zambind spre alti copii 🙂 din seria: daca nu vrei sa te joci cu mine, tu nu stii ce pierzi si paguba ta, ma duc sa gasesc pe altcineva care sa ma merite si cu care sa ma simt bine.
      Ma uit la el si vad ca alege efectiv sa se joace cu copii ca el, senini, care nu urla, nu se bat, care-l accepta si pe care-i place si el. Cand intalneste subiecti negativi ( cum ii numesc eu) ii ignora astfel. Ma gandesc intotdeauna cand va fi mare, cand va avea colegi invidiosi si rai care se vor comporta urat cu el..sau vor incerca. Ce frumoasa reactie…se intaorce cu spatele si pleaca…comunica non verbal faptul ca acea persoana nu-i place si fara sa se lase intimidat sau deranjat pe strada lui…cauta pe altcineva mai compatibil.
      Sunt convinsa ca nu vei regreta ca o cresti asa cum o faci, pe fetita ta 🙂 Va fi o femeie echilibrata care nu-si va pierde timpul si energia in relatii distructive cu parteneri care nu i se potrivesc 😉

    • Va multumesc :-).
      Nu, nu ma temeam ca va fi „prostul satului”, sau prea moale. Ma temeam ca va fi frustrata, retrasa, vulnerabila. Dar e doar asa, o temere pasagera.
      In plus, am exemplul sotului meu, care nu e nici pe departe un inadaptat. Doar putin cam „abuziv” cu parintii lui 🙂 (soacra mea a fost, la vremea respectiva, un fel de adepta a AP-ului avant la lettre, cu absolut tot ce inseamna asta, de la cosleeping la a lasa copilul sa-si aleaga cand doarme, ce mananca, varsta mersului la olita, luat cu ea la serviciu, nu l-a lasat la gradinita ca „parea trist” – ca tot vorbeam de cum au fost parintii nostri)

    • Ce inseamna subiecti negativi? Copiii au iesiri neplacute, niciu al tau si nici al meu nu sunt frumosi intr-o criza de tantrum, nu inseamna ca sunt negativi… inseamna ca au si ei o zi proasta, o ora proasta, o nevoie neinteleasa, o frustrare nerezolvata.
      Al meu se joaca si cu acei subiecti negativi si cu tigani si cu cei mai mari care-l manipuleaza si cu cei mai mici care nu inteleg ce vrea el de la ei. Incearca sa-i conduca pe toti, dar se lasa condus cand nu-i iese; sufera dupa cate-o jucarie pe care nu i-o da un copil sau un parinte si e normal asa.
      Mie nu mi-e natural sau usor, mi-e greu ca naiba de 3 ani. Nu stim ce inseamna sa stam, impinge limitele continuu; acum, de cand cu gradinita, mai am momente de liniste si relaxare la munca, e ca un concediu zilnic. Nu mai stiu si eu ce e o cearta cu sotul meu decat de oboseala, nu mai avem si noi o cearta pe idei sau decizii…
      La gradinita i-a eliminat pe toti potentialii competitori din grupa, alege cine intra sau nu intra in nucleul format si aud, tot mai des pacra, acum, cand m-am adaptat la energia lui si nu mai astept sa se schimbe ceva… „cata energie areee!” 😀 Da, stiu, are enbergie mereu, continuu, dimineata, seara, noaptea, ziua, cand viseaza, cand mananca, cand e rupt de oboseala, cand e odihnit…
      Si noi auzim mereu cat de rasfatat e si cat de bla-bla. Si mie mi se dau sfaturi, dar nu stau sa-i analizez pe oamenii care mi le dau; sa fie ei fericiti, daca mi le-au dat, au avut ei un motiv, poate le-a placut de mine sau poate se vor a se simti stiutori si utili. Eu ma gandesc la ele si le adopt sau nu, nu ma incapatanez sa vaz cat de bine sau de rau au ajuns oamenii aia.
      Tatal meu, de exemplu, da sfaturi excelente; nu a aplicat mare lucru, dar daca e sa il asculti, are sfaturi bune, demne de urmat. Sa te incapatanezi ca cine cui deschide usa… nu stiu la ce ajuta. In plus, un sfat minunat pentru tine poate fi unul prost pentru mine. Sau invers.
      De exemplu, toata lumea ne spunea sa-l culcam putin mai tarziu ori sa-l obosim mai mult, dar pentru noi cand se intampla asta era un cosmar. Nu inseamna nici ca oamenii aia erau rau intentionati nici nimic.

      Imi place logica asta de a aborda cresterea unui copil, e un om ca si noi, nu e nici mai tampit, nici mai prost, e doar mai mic, are experienta mai putina, dar e la fel de om ca noi.
      Totusi, nu cred ca ajuta sa fim asa de transanti la adresa altor oameni caci atunci facem exact aceleasi greseli ca parintii nostri: metoda mea e cea mai buna, metoda mea e imbatabila, eu stiu, eu cunosc. E cunoscut? E la fel ca acum 35 de ani… 😀

15. […] Iubirea necondiționată e necesară și suficientă pentru ca un copil să crească drept […]

16. Vai, bine gandit, bine spus, ma regasesc si eu si puiul meu cu ochi senini si zambitori…

17. Iti multumesc pt aceasta izbucnire de iubire..nu stiu cum sa ma exprim altfel. Imi pare rau ca sunt atatia oameni care nu gandesc ca tine.Te inteleg perfect..cea mai mare realizare in viata sunt ei: micutii nostrii care ne fac za zambim chiar si cand e greu! Multumesc inca o data !

18. Foarte buna recomandarea conferintelor!Mi-as dori si sper sa existe pe viitor cat mai multe si in cat mai multe locuri din tara genul asta de conferinte.Uite, tu ai putea sa incepi asa ceva.Ma impresioneaza modul firesc cu care iti iubesti copila, cu tot ce inseamna acest lucru:afectiune,grija,ghidarea delicata prin viata, respect, ma rog, cam tot ce ai descris mai sus.Si tare bine ai descris ceva care ar trebui sa fie simplu si instinctiv pentru mame: iubirea neconditionata.Din pacate, multe dintre noi am invatat lectia asta incercand sa nu repetam greselile parintilor.Tot e bine si asa.
    Imi permit sa fac si eu o recomandare-poate cineva e interesat:citesc acum o carte cu o abordare simpla si fireasca a „educatiei”/cresterii copilului,de la nastere pana la varsta de 6 ani:”You are your child’s first teacher”,de Rahima Baldwin Dancy.Tot acolo gasiti si alte recomandari:de exemplu,cum sa fii o mama echilibrata,in ciuda traumelor din copilarie, ca tot s-a vorbit despre.
    Iar tu, printeso, nu uita ideea:poate incepi un sir de workshopuri,conferinte,sedinte de bloc,zi-le cum vrei, despre subiectul asta inca delicat si neinteles:iubirea neconditionata!

    • Ah mi-ar placea mult, dar nu prea stiu de unde s-o apuc… Multumesc pt aprecieri!

19. Acelasi stil il aplic si eu acum copilului meu, dupa ce m-am regasit in situatiile copilariei descrise de tine si mi-am promis ca o sa-mi cresc altfel copii. Cea mai tare a fost intotdeauna motivarea, demotivanta. Din fericire am gasit calea sa ma motivez singura si functioneaza mai bine :).
    Am observat totusi la copil nevoia de limite, nevoia ca cineva sa fie consecvent in legatura cu anumite situatii. Si copii se adapteaza foarte usor, iar intelegearea reciproca e mai usoara. Ce nu imi place e atitudinea altora fata de copilul meu, iar azi doamna doctor m-a calcat pe nervi cand ii tragea de bluza sa o dezbrace (ca are si alti pacienti), iar copilul plangea. Nu m-am obisnuit inca se le opresc altora atitudinea necorespunzatoare fata de copilul meu. Inca nu stiu sa il apar in situatiile care nu sunt grave, dar sunt tratate diferit de mine, fata de restul. Poate aveti voi ceva idei?

    • Da, am eu.
      Nu conteaza ce avea si ce facea doamna doctor si nici nu trebuie sa te calce pe nervi atitudinea ei.
      Totusi, asta nu inseamna ca plansul copilului tau nu insemna ceva: nesiguranta, nevoie de afectiune, discomfort fizic etc.
      Am fost sa-i fac niste analize si imi zice doamna cea draguta; tineti-l de maini bine, nu asa, asa, tineti-l doamna…
      Ei bine, lucrurile nu merg asa; nu functioneaza normal pentru copilul meu, merg la alta clinica, dar nu imi tin copilul strans in menghina in timp ce ti imi explici mie ce se intampla ca eu, in conditii de stres, sa-i explic lui care nu va pricepe nimic. I-am spus doamnei ca ma asez, dar intai imi explica. Merge, bine, nu, plec.
      Am invatat ca un plan poate fi dejucat, ca nu e musai ca in acea zi, acolo, sa se intample asa cum voiam. Am invatat ca ne putem tunde si peste o saptamana ca nu arde, ca putem merge la medic si maine, ca putem amana o vizita sau mai multe, ca imi pot lua o zi libera ad-hoc, nimic nu trebuie sa fie musai.
      Si, mai ales, nu trebuie sa iti fie rusine sa ii iei apararea copilului. In cazul aratat, educatia pe care am avut-o toti si-a aratat coltii: doar nu te certi cu un medic, nu e frumos, copilul insa e normal sa planga…
      Cred si eu ca e nevoie de unele constante, limite uneori, dar depinde de copil. Nu toate functioneaza pentru toti.

      Oricum, ca pont general: cand nu stii cum sa-i spui omului din fata ca iti raneste copilul, ia-l in brate pe micut teatral, protector, alinandu-l; or sa creada ca esti o obsedata protectiva si se vor purta cu manusi. 😀

20. Mi-a placut si mie articolul, m-a uns la inima.

    Eu v-as intreba cum faceti cand aveti drept prieteni niste parinti care isi bat la fund copilul de fata cu voi. Ma ingrozeste gestul lor, dar in acelasi timp nu am avut niciodata curajul sa vorbesc cu ei despre asta. Nici nu ma pot uita apoi la bietul copil – are 3 ani – pentru ca imi dau seama cat de umilit e si cat sufera. L-as strange in brate si-as fugi cu el. Stiu ca parintii isi iubesc copilul, dar au un fel foarte nepotrivit de a-i arata asta.

21. Printesa draga, iar m-ai emotionat tare prin naturaletea cu care vorbesti despre iubire si despre relatia cu copila ta. Eu, din pacate, am avut momente in care m-am purtat, sa zicem, nepotrivit (cu principiile mele care par ca seamana cu ale tale) cu ai mei (la varste un pic mai mari decat varsta Sofiei acum) pentru ca pe masura ce cresc, cel putin pana depasesc o anumita varsta, devine din ce in ce mai greu sa faci totul ca la carte si e tot mai aproape de imposibil sa nu te enervezi deloc mai ales daca nu vrei sa ajungi la metode de genul pedepselor, a palmelor la fund sau a altor asemenea. Dar dupa fiecare asfel de episod in care poate am tipat, i-am luat pe sus sau poate i-am smucit (da, am facut-o si regret) le-am cerut scuze pentru comportamentul meu, le-am spus ca ii iubesc orice ar fi si chiar si atunci cand sunt nervoasa si ca da, oamenii se mai si enerveaza uneori si ca si asta face parte din normal (nu e insa normal si ok da raneasca pe altii cand sunt nervosi). Stii ca pe langa cei care conditioneaza verbal dragostea lor fata de copii mai sunt si cei care considera total aired, inutil sau chiar o greseala ca un parinte sa-si ceara scuze unui copilului.

22. […] părinte. Nu a descoperit o nouă roată, nici n-a inventat modelul părintelui perfect, dar spune lucrurile atât de simplu și de clar, atât de plin de suflet, n-are cum să nu miște ceva în […]

23. […] Hai c-am uitat să vă spun fix esențialul: vinerea viitoare, pe 1 noiembrie, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas Cișmigiu (BD. Regina Elisaabeta nr. 38) are loc lansarea cărții Parenting necondiționat, de ALfie Kohn. Ultimul dintre vorbitori voi fi eu, probabil organizatorii vor să fie siguri că publicul prinde și un pui de somn înainte să pornească spre casă, după o zi obositoare. Nu știu prea bine ce caut eu printre aceste persoane compentente, vă rog să adresați plîngerile voastre doamnelor de la Totul despre mame, care mi-au făcut infama propunere de a rosti niște vorbe la lansare. Eu cred că mi se trage de la postul despre iubirea necondiționată. […]

24. Foarte frumos si adevarat!Pacat ca nu toti parintii gandesc asa…ar fi tare daca guvernul ar face ceva in acest sens.De exemplu toti parintii si viitorii parinti sa faca niste cursuri de pareting(gratuite).

25. […] acest subiect acum și nu pe celelalte pentru că despre ele am scris în postul ăsta despre iubirea necondiționată, înainte să citesc cartea sau să merg la conferință. Și după […]

26. […] părerea mea, aici e un domeniu pentru suflet. Dacă nu ești empatic, dacă nu iubești copilul necondiționat și te porți astfel încît și el să simtă asta, nici n-o să te învețe cineva să fii, să […]

27. Buna, sunt de acord in mare cu tot ce ati scris in articol , dar cu siguranta aveti o situatie materiala suficienta, astfel incat in cei 2 ani de zile de concediu pt cresterea copilului sa va focusati exclusiv pe aceasta. Dar imaginati-va ca la varsta de 2 ani mai dati nastere unui copilas , si din cauza cheltuielilor mari , incepeti sa lucrati la domiciliu . In aceste conditii nu cred ca se poate ca iesirea in parc sa dureze oricat (stiind ca trebuie sa mai trimiti cateva email-uri la niste clienti ) , incaltatul papucilor sa fie la latitudinea copilasului (cand tu stii ca ai 2 ore la dispozitie ca sa mergi afara si sa te si intorci, eventual sa mai faci si ceva rapid de mancare) . Cand mai vedeti un parinte ca-si ia copilul pe sus din parc, sau il conditioneaza, ganditi-va si la aspectele de mai sus.
    Multa sanatate !

    • Intimplator, acum am si un baietel, si inca nu a fost nevoie sa il iau pe vreunul pe sus cu forta. Incerc sa nu judec si sa inteleg, insa oricit as intelege, mi-e greu sa accept agresivitatea impotriva unui copil, consider ca nici un parinte nu ar trebui sa ajunga la asta oricare ar fi circumstantele.

    • Eu mai vad situatia si asa:

      Copilul ala e in viata ta pentru ca tu l-ai vrut in ea. Nu este corect pentru el sa il aduci in existenta ca sa il tratezi ca un animalut captiv pentru ca viata ta doar asa il poate ‘gazdui’. A fost adus pe lume din egoism, ca sa aduca plusvaloare la viata parintilor.

28. si ca o explicatie ce am gasit-o: eu sunt decretel. Adica mama a facut copii silita de vremurile fara contraceptive/prezervativ/avort. Fortata la 3 luni sa se intoarca la munca, lucru 10 ore pe zi, 6 zile pe sapt. uneori si duminicile, perioada anilor 80-90 cu foamete, magazine goale, carente de lapte/ulei/medicamente/detergenti/vata, frica multa. Ce a iesit din asta? Copiii sunt o povara. Parinti stresati => copii stresati.

    In conditiile astea instinctele naturale de dragoste au fost innabusite. . Dar cele animalice, carnale, de supravietuire (furt/cearta/bataie/viol etc) exacerbate. Cartile reusesc sa ne dea explicatii dar nu sa reinvie – avem nevoie de dragoste si incredere in noi sa le regasim.

    Eu am avut norocul sa cresc la mamaia. Sa vad o femeie cu 3-4 nepoti, 1-2 vaci, 100 pasari, gradina, muncit cu ziua prin sat, acasa fara curent si gatit la soba si spalat la mana (ca pe timpul lui Plumbuitu venea cu portia) si ramanand senina si cu o rugaciune in suflet si o vorba buna pt fiecare copilas …. imi dau seama ca ea a facut asa instinctual.

29. iubirea neconditionata poate muta munti, d-apoi sa faca fericit un puisor de om 🙂

30. Crezi ca e valabil si in cazul relatiei TATA -FIU??!!!!!!