Azi îmi propusesem să scriu despre plîns ca mod de eliberare și vindecare. Pentru noi cei mari și pentru ei, cei mici. Despre plînsul bebelușilor nu mai scriu, pentru că mai bine decît scriu eu despre asta vorbeșe Aletha Solther pe recent lansatul canal Youtube al Totul despre mame, unde la secțiunea Colțul Specialistului o să tot găsim materiale video faine. Eu am citit cartea asta pe cînd Sofia avea cîteva luni, m-a ajutat mult, în sensul că mi-a confirmat ce simțeam deja, și anume că e ok ca bebelușii să plîngă, că au nevoie de asta uneori și că nu trebuie să încerci cu disperare să îi oprești din plîns. E suficient să fii acolo lîngă ei, să știe că e iubit. Plînsul e o descărcare necesară cînd sînt foarte mici, ei nu știu să înjure, să scrie despre ce-i supără, nici să arunce cu lucruri sau să coacă planuri de răzbunare nu pot încă. Așa că plîng și asta le rezolvă pe moment problema (sau frustrarea).
Vedeți mai jos clipul cu Aletha Solther.
Bun, că de bebeluși s-a ocupat Aletha, ce facem noi, ăștia marii, cînd purtăm după noi traume pe care nu le putem depăși doar plîngînd despre ele? Cum facem să ne ferim familia de traume, iar în cazul în care acestea se petrec totuși, să ieșim întregi din ele?
Voi știți că eu am avut partea mea de ghinioane. Unele au lăsat cicatrici pe dinafară, altele pe dinăuntru. Sînt bine acum, dar au fost multe luni în care n-am fost. Cel mai greu mi-a fost în vara care a urmat accidentului, acum mai bine de 6 ani, cînd efectiv ajunsesem să trăiesc pe podea și sub pat. Nu voiam să ies, nu mă interesa nimic, nu prea mîncam. Plîngeam și dormeam. Atunci am început să fac psihoterapie, am mers la ședințe vreo două luni, pînă mi-am dat seama că nu mă ajută prea mult. Și m-am întors la mine. Am început să citesc, să caut liniște, răspunsuri. A trecut.
Uneori însă lucrurile sînt mult mai complicate. Sîmbătă, pe 2 noiembrie, are loc la București un eveniment despre cum să fii bine cu tine. Încerc și eu să ajung, cred că vor fi multe informații utile pentru familie, pentru cele ce ne așeaptă cînd Sofia va mai crește. Din păcate, genul ăsta de informație nu ajunge la public suficient de des. De asta cred că evenimentul ăsta nu trebuie ratat. Detalii despre eveniment și înscrieri găsiți aici. Participarea costă 120 de lei.
Pacat ca nu se tine si la Cluj …
Deeeeci, sa dau 120 de lei sa imi spuna cineva care nu ma cunoaste cum sa fiu bine???? Pai banii astia sunt investiti mai intelept in cateva beri si un CD My Dying Bride care cam intotdeauna imi rezolva orice probleme. Am facut si eu un pic de psihoterapie pt niste probleme din trecut, dar am ajuns la concluzia ca cel mai destept mod de rezolvare a problemelor o au cainii: daca nu e de mancare sau de jucat, ridici piciorul (figurat) si mergi mai departe…
Ce bine-ar fi sa mearga solutia astapt toata lumea!! 🙂
Filosofia „not a fuck to give” a fost unul din momentele de rascruce in cresterea mea ca persoana. Am invatat sa ma detasez de o gramada de chestii care imi poluau memoria, timpul, creierul, etc. Inainte imi pasa de ce cred altii despre mine, incercam sa ma justific, sa castig aprobarea familiei, dar acum, de cand cu aceasta nobila filosofie, ma simt mult mai bine in pielea mea, ma doare fix in pix de ce cred altii despre mine si imi vad de viata mea exact asa cum vreau. Nu ma intereseaza daca sunt sau nu socially acceptable, sunt eu si daca nu va place de mine, exista trotuarul de vis-a-vis. Nu mai plang si nu ma mai plang de nimic, nu ma bazez pe vreo divinitate (in caz ca exista, are un simt al umorului cam negru), dar imi asum raspunderea pentru toate oalele sparte. Nu e de vina familia, copilaria, constrangerea sociala etc. pentru greselile mele. Dat fiind ca le ignor (familie, constrangeri sociale etc.) ramane un singur vinovat – eu.
Exemplu: relatia cu mama a fost una non-existenta. Cred ca a fost antipatie reciproca si a continuat pana la obstescul sfarsit al progenitoarei. Nu ma scuz pentru acest lucru, lipsa totala de sentimente fata de ea, dar nici nu o aduc ca scuza pentru diverse chixuri pe care le-am dat in viata. Pur si simplu admit situatia si merg mai departe cu viata mea. Am ridicat piciorul deja la problema asta si am lasat-o in urma.
Tu abordezi in ceea ce spui numai increderea in sine si sunt de acord ca pe-ala ti-l poti educa singur, independent de lume, familie etc.
Pe sistemul „I don’t give a fuck” functioneaza sa nu iti pese de ce spun altii, sa nu iti pese daca esti grasa sau slaba, urata sau frumoasa, inalta sau scunda, etc. Aici ma regasesc 100%, nu ma uit in oglinda decat sa vad daca sunt spalata pe fata si daca sunt pieptanata, hainele folosesc doar casa nu umblu in fundul gol si nu m-am uitat in viata mea pe eticheta decat ca sa vad la ce temperatura pot spala hainele ca sa nu arate dizgratios. Dupa parerea mea „made in China” este o firma buna 😀
Dar daca iti pasa cand vezi oameni suferind, daca iti pasa cand vezi pe cineva ca bate un copil sau ca il chinuie pe un catel, sau ca se schimba legile privind indemnizatiile de maternitate dupa cum bate vantul de cele mai multe ori in defavoarea ta, ca te duci la doctor si platesti si primesti fix zero in schimb sau nu platesti si mori in ambulanta, sau ca te-a lovit cineva (cum i s-a intamplat printesei) si ai ramas cu o frica sau cu vise urate…astea toate iti creaza traume care nu se rezolva nici cu „My Dying Bride” nici cu „My Living Bride” si cu niciun fel de bride.
Pentru probleme cu adevarat serioase, ai nevoie de ajutor, de cineva care sa te ajute sa inveti sa le depasesti sau sa le tratezi.
E bine ca iei lucrurile mai light dar se poate pana la un punct.
Cat despre relatia cu mama ta, daca tu crezi ca lipsa ei de atentie/iubire/simpatie/empatie etc. nu te-au afectat eu zic sa mai scormonesti un pic mai profund. Una este sa te afecteze si sa treci peste si alta este sa nu te afecteze deloc.
multumim pentru informatie, printesa!
as participa la toate workshop-rile pt ca tematica propusa este foarte utila, pacat ca se desfasoara in paralel 🙁
Mda, si mie mi se pare ca-s oarescum bani sruncati pe geam, un fel de volum self-help mult mai scump si concentrat. Daca psihoterapia nu ma ajuta, cum sa ma ajute un seminar cu alte 100 de perechi de ochi in preajma…?
Da’ mi se psre ca-s pe val mare evenimentele astea de dezvoltare, fie ca ne imbunatatim cspacitatile de parinti, fie pe cele de indivizi. Ceea ce inseamna ca avem multe probleme cu noi insine :-(.
Eu n-as sari asa repede cu judecata asta. Pe mine de exemplu m-a schimbat foarte mult (in bine) un seminar de NLP. M-a costat 300 de euro, 3 zile. 150 de oameni in sala si o femeie pe scena. It changed my life! Cel mai bine investiti bani din viata mea, pe cuvint!
O sa merg si-apoi o sa va zic cum fu.
Eu sunt pentru,mi-a folosit si imi foloseste in continuare.Sunt curioasa ce impresii vei avea.
Presupun ca depinde in ce crezi. Eu nu m-as duce spre NLP, insa psihoterapia m-a ajutat. Poate si pentru ca stiam bine din interior cu ce se mananca ambele si ce tipuri de schimbari produc.
[…] Un clip interesant Despre plîns și traume […]
Pe mine psihoterapia nu m-a ajutat din contra. Aveam 16 ani si scurt am realizat ca progresele ii sunt relatate mamei mele. In schimb din dorinta de a nu mai sta pe coridorul liceului asteptand sa inttu la psiholog cu o gramada de ochi care se uitau la mine si ma judecau mi-am deschis inima in fata mamei mele. Azi,10 ani mai tarziu, suntem in continuare cele mai bune prietene si putem discuta orice subiect fara retineri. Oricat de jenant sau de grav ar fi. Impartasim orice bucurie si suparare si chiar daca nu avem mereu aceleasi opinii , ne ascultam reciproc si incercam sa tinem cont una de parerea celeilalte si ne sustinem in orice ne propunem sa facem . Desi ea este in anglia si eu in romania discutam aproape zilnic. Este cea mai minunata mama si terapeuta pt mine!
Esti norocoasa!
Si sunt fericita in fiecare zi ca i-am relatiei cu mama o sansa inca de cand eram adolescenta. Acum fiind mama la randul meu ii dau mai multa dreptate si aii inteleg acum si deciziile ce mi se pareau absurde si grija care o consideram inutila. Imi lipseste zilnic dar compesam cum stim mai bine: comunicand.