La kinetoterapie mă intersectez în fiecare zi cu un om fără picioare. E tînăr, are sub 35 de ani. Intră în sala mare de gimnastică în scaunul cu rotile, împins de nevasta lui. E frumoasă, oacheșă. Și el e brunet, cu unghiile de la degetele mici de la mîini lungi ca niște gheare. Întotdeauna m-am întrebat la ce le-or trebui unghiile astea lungi fix la degetul ăla cel mai mic.
Face exerciții cu cioatele. Probabil se pregătește pentru proteze. Zîmbește în fiecare zi. Numără în șoaptă fiecare ridicare și rotire, trece la următorul exercițiu. Cu două luni în urmă avea picioare. Apoi, accident. Nu știu detalii. Îmi fac exercițiile, număr în șoaptă, încerc să nu mă uit la cioatele lui, care se ridică ritmic de pe pat împreună cu unghiile lungi de la degetele mici. Dar cumva, numai acolo îmi fug ochii, pe patul ăla unde un om întreg, dar fără picioare, de statura unui copil de patru ani, îi zice doctorului ceva despre copiii lui. Pe care îi are sau ar vrea să îi aibă, nu am înțeles prea bine.
M-am dus la kinetoterapie să mă vindec de cifoscolioză și pare-mi-se că o să mă mai vindec și de altele.
PS. Mîine, la 6, la Humanitas Cișmigiu îmi propun să vorbesc și despre asta. Am o listă cu 38 de lucruri importante de zis. Și 5 minute la dispoziție. Adică 8 secunde pentru fiecare lucru important. Toate au legătură cu iubirea necondiționată. Unul are legătură cu iertarea de sine.
Sa te iubesti pe tine, in primul rand, inseamna sa te ierti 🙂 si apoi, sa vezi ce usor ii iubesti si pe altii, nu?
As vrea si eu tare mult sa ascult discursul tau… Ceva ma tine sa (ma) iert, sa (ma) iubesc cu adevarat… Traiesc cu speranta ca totusi intr-o zi voi putea fi libera cu adevarat. Stiu ca depinde doar de mine.
cel mai greu ii cand lupti cu tine………si eu am o furie continua si cred ca e din cauza faptului ca nu imi pot ierta anumite lucruri care le-am facut…….cu care trebuie sa traiesc……