A început. Sofia are aproape un an și jumătate și aproape fiecare activitate e o negociere. Micuța compensează diferența de gabarit dintre noi două cu o tonă de încăpățânare și 100 de decibeli.
– Mama, mniam mniam pipa.
– Sofia, nu se poate să mănînci pizza, e încă fierbinte.
– MAMA, PIPA!
– Sofia, te rog să ai puțină răbdare.
Acum imediat bagă buza. Știți voi, aia de jos, răsfrântă toată în afară, tremurîndă, cu colțurile în jos. Ochii s-au umplut de lacrimi.
– Pipaaaaa!
– Frige, iubito, hai să ne jucăm cinci minute pînă se răcește.
Și începe mica reprezentație. Întâi mă trage de mână, apoi vrea în brațe, dacă o iau în brațe se zbate că vrea jos. Țipă. Strigă. Plânge. Începe să arunce cu pumnii ăia grași și mici, ca niște buzdugane din bezea. Îi țâșnesc lacrimile din ochi ca la arteziană. Nu-i chip să aibă răbdare cinci minute. Două. Unul. Să mă asculte. Să renunțe.
Eu știu că revolta ei n-are legătură nici cu pizza, nici cu mine. Nu-i e nici foame, nici ciudă. E doar obosită, poate. Sau nervoasă de acum cinci minute, când o fi vrut să urce pe canapea și n-a reușit.
Photo credit: Mircea Popa
Ea nu știe să-și explice eșecurile, vrerile, cererile încă. Știe să încerce, să reușească sau nu, și apoi să se descarce la întâmplare cu prima ocazie. Probabil astea-s vestitele tantrumuri, crizele de furie pe care le aștept ca pe următorul cutremur (în sensul că mă pregătesc pentru ele, mă rog să nu se întîmple, totuși știu că sunt inevitabile, dar și că avem șanse mari să scăpăm cu viață din ele). Ea urlă, uneori mă mai și pocnește în proces, eu încerc să-i explic ce și cum, apoi încerc s-o iau în brațe, rămân calmă (surprizător, asta îmi iese foarte bine, probabil și pentru că încă se întîmplă rar), o mângâi chiar dacă ea mă lovește, o aștept.
În două minute e gata. Alt copil, ca un balon dezumflat. Vine să mă pupe. Se șterge la nas cu mâneca. Trage cu ochiul timid la tava cu pizza, dar nu mai cere. Mă ia de mână și mă duce la cuburi, unde facem un turn. Știe că n-a făcut bine țipând și lovindu-mă, dar știe și că eu înțeleg.
Sunt încă rare episoadele astea de luptă surdă între ea și ea însăși, cu mine spectactor. Probabil or să fie tot mai dese. Încă reușesc să le dezamorsez pe unele dintre ele, dacă intervin la timp între ea și presupusul obiect al discordiei.
Sunt fascinată de încăpățânarea ei, dar și de puterea ei de a merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sunt fascinată și de răbdarea mea, de ușurința cu care o iert și-i zâmbesc de fiecare dată ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Eheeei, multe ne mai așteaptă pe drumul ăsta complicat al mămiceniei. Dar ce drum, doamnele mele, ce drum, ce aventură, ce de-a escaladări și cuceriri, ce amintiri și lecții, ce surprize și ce bucurii fantastice ne aduce, ce devenire se petrecere cu noi și cu ei la fiecare pizza scoasă din cuptor, la fiecare lacrimă întinsă pe obraz, la fiecare buzdugan din bezea aruncat în aer!
*Text publicat în ediția de noiembrie a revistei Mami (care vine cu un dvd cu Mielul Shaun, ultra simpatic)
Eu o las…. o las sa puna mana pe pizza, sa vada ca nu mint, ca e fierbinte si nu poate fi mancat inca… o apuca cu degetele pufoase si o arunca cat colo… „Mamiiii, e uf! Fufa!” Ii suflu in bucatica de pizza, o ia racita de mine, mai sufla si ea o data, apoi o mananca linistita.
Am lasat-o si eu de citeva ori si in zilele alea nu s-a mai atins deloc de mincare. 🙂 Nu mai risc. 😀
:))) Esti norocoasa Printeso.
Ai rabdare si talentul de a fi mama.
Cu ceva vreme in urma le citeam (le mai citesc uneori ) pe mamicile care au copilasi cu autism. Si atunci ma gandesc ca voi, cele care cresteti un copil, doi sau trei- copilasi cu toane si cu mici fandoseli- sunteti binecuvantate
Si ele sunt.Altfel nu li s-ar fi „dat” atat de multe batalii
E greu, e foarte greu. Dar crești. Merită. Cît despre copiii altfel… nici nu-mi pot imagina cum e cu ei. Minunat, sint sigura, dar si mult mult mai greu.
Da, rabdarea, doar asta cer si eu, sa am rabdare pe cand voi fi mamica, acum nu prea am, aproape deloc.
Nici eu n-aveam inainte. Ma enervam daca trebuia sa astept liftul mai mult de 15 secunde. Acum pot spune NU cu acelasi ton si de 30 de ori pe minut, fara sa ma enervez. Its magic! 🙂
Magia de a fi mama? Sperrrrr!
Si eu sunt de acord cu acceptarea totala si iubirea neconditionata. Intrebarea mea este cum facem sa setam limite?
Spui nu, explici, spui din nou nu si tot asa. Sofia incearca de vreo juma de an sa bea apa din veceu. Nu am lasat-o, o consider o cerinta renezonabila (evident) si o impiedic de fiecare data, ii explic, ea pare ca pricepe, apoi incearca iar, eu iar spun nu, uneori se supara, alteori intelege. In majoritatea cazurilor cind spun nu insistent, intelege in cele din urma. Cum spuneam, totul e o negociere, dar in ceea ce priveste chestiuni de siguranta, eu am ultimul cuvint, ma asigur ca ii explic clar de ce si mergem mai departe.
si in momentul in care da in tine, ii explici la fel ca nu este ok? explicatii constante, pe principiul picatura chinezeasca…:)
da, ii spun ca ma doare, ii arat ca uite, si eu sint suparata ca ea ma loveste, dar nu o lovesc, ba dimpotriva, o tin in brate si o mingii. conteaza tonul, privirea, nivelul vocii, pozitia corpului, cred ca toate ajuta putin. e foarte important sa nu-ti pierzi controlul in momente de-astea si sa nu lasi copilul singur, cred ca asta ii sperie si mai mult decit propria furie, care e, si ea, inexplicabila pentru micuti.
Nu am ajuns inca acolo, la faza cu lovitul ma refer. S-a intamplat de cateva ori sa ma loveasca din greseala cu vreo jucarie aruncata aiurea sau sa ma muste incercand sa apuce altceva. De fiecare data am facut un „AU” mai tare si i-am spus: „Nu mami, ma doare si pe mine.” S-a uitat la mine curios, ceva de genul „Serios? Nu esti din plastilina?” dar fara parere de rau, nu are inca notiunea asta.
Ma intreb daca sunt copii care nu lovesc, nu tipa, nu se tavalesc pe jos si mi-ar placea sa fie al meu unul dintre ei. Ma intreb daca este ceva ce am putea face noi ca sa prevenim asta.
Am fost in we in vizita la cineva si mi-au spus: „Ce finut e asta micu, nu tipa, nu arunca, nu are nicio miscare brusca. Am fost la X si fetita lor de 2 ani face crize de isterie, nu au lasat-o cu noi pentru ca facea rau, incerca sa ne loveasca, tipa necontrolat.” Nu le-am spus ca s-ar putea ca tocmai varsta sa fie diferenta, ca este posibil ca si al meu sa inceapa cu gesturi bruste si agresive dupa o varsta. Dar le-am spus ca nu mi se pare normal sa izolezi copilul si nici tipatul intr-una nu e normal.
Daca are cineva un copil relaxat si fara crize de vointa si tipete sa ne spuna si noua reteta succesului. 😀
Eu cred ca sint firesti crizele astea, ei nu se pot descarca altfel si acumuleaza foarte multe intr-un tip scurt, tre sa dea drumul la supapa din cind in cind sa nu faca implozie. Unii mai rar, altii mai des, unii mai violent, altii mai usurel. Si asta, ca mai toate relele si grelele, e doar o faza. Eu sa te pregatesti, posibil sa inceapa si la voi.
Da, exista si copii fara crize, copii care au frati mai mari. La cel mare crizele au inceput pe la 1 an jumate si au continuat pana spre 3 ani cand a intrat in era lui nu combinat cu crize. Greu a mai fost. Nici acum nu mi-am revenit, desi au trecut vreo 4 luni de la ultima criza.
Numarul 2 a avut o singura criza pe la 2 ani, isi imita fratele mai mare, m-a bufnit rasul cand l-am vazut tavalindu-se pe jos langa celalalt si s-a potolit.
🙂 Am fost aupair pentru o familie cu 4 copii. Cel mai mic, o fetita, Orlaith, frumoasa si desteapta, avea citeva episoade pe zi de fel. La inceput ii faceam pe voie, o luam in brate, ii cintam, ii dadeam apa la moara. Apoi, am schimbat planul, o lasam sa se descarce, nu o bagam in seama sau ma jucam cu unul dintre fratii ei. :)..S-a linistit repede. Imi amintesc ca venea dupa micul show, ma lua de picioare ..Ana…kiss..ana..kiss..orry..(sorry)…copii sunt minunati, o lume condusa de copii ar fi o lume fericita. 🙂 Imi este dor sa lucrez cu copii.
Imi place asa de mult cum scrii! Chiar daca nu avem copii (inca) imi place tare, tare de tot!
Legat de concursuri… uneori imi imaginez un fel de literatura underground, carti bune scrise de noi pe care sa le dam de la unii la altii, legate de mana, cu sfoara, ca sa nu mai fie nevoie de edituri si comert si procente si librarii.
Mămicile nu-s mămici, sunt super-mămici cu super-puteri şi rezistenţă.
Ah, da, mici crize de personalitate 🙂 La noi Natalia (1 an si 3 luni) mereu a fost incapatanata sa obtina ce vrea, fie ca e vorba de carafa cu apa de pe masa, pe care vrea musai sa o apuce, fie sa manance din gunoi :)) sau sa dea iama in vreun chec proaspat scos din cuptor. Ii explic mereu dar na, nu te poti intelege cu ea mereu…
De exemplu, se duce la un sertar unde stie ca nu are voie, se uita la mine si face cu degetelul Nu!Nu! si mai si zice Niu! Niu! Uneori pleaca de langa sertar fara sa ii faca nimic, alteori il deschide si isi face de cap. Eu cred ca ea a inteles ca nu prea e voie acolo dar probabil uneori testeaza terenul… Cereri nerezonabile are o gramada, mai ales in ceea e priveste mancarea. E mare pofticioasa de orice si nu-i chip sa mananci ceva si ei sa nu ii dai. Am ajuns sa savurez o patratica de ciocolata pe ascuns sau noapte dupa ce adoarme 🙂
De cele mai multe ori si eu ii indeplinesc dorintele dar nici nu pot sa o las sa manance din gunoi doar ca sa nu planga. Au nevoie si ei de limite, parerea mea.
Ma intrebam daca vei scrie vreodata despre asta.
eu am plans un weekend intreb cand mi-a facut Matei o criza in parc; plangeam de ciuda ca alte mamici/bunici radeau de mine, plangeam de frica ca nu cumva e copilul anormal. Apoi am tot citit; l-am pus si pe sot sa caute informatii pe net si am ajuns la concluzia ca – e perfect normal si cele care au ras, vor ramane cu rasul.
treba a fost asa: intr-o sambata dimineata in parculetul de langa bloc. Un baietel cam de 2.5 ani cocotat pe un topogan mare, Matei baietelul meu, jos. Baietelul de 2 ani inainte sa se dea pe topogan arunca o masinuta. Matei o ia si fuge! A inceput balamucul. Ala vroia masinuta. Matei nu vroia nici macar sa se opreasca, dar sa mai asculte, dar sa o mai si dea.
L-a prins pe Matei si l-am rugat sa-i dea masinuta baietelului. Mi-a facut semn din cap ca NU…si a rupt-o la fuga.
Baietelul s-a dus la bunica si i-a spus ca el vrea masinuta, ca vrea sa plece!
Bunica a venit la dupa mine…sa le dam masinuta. Bineanteles ca Matei nu vreoia sa o dea (probabil o vedea ca pe o captura…nu stiu) a trebuit sa i-o iau cu forta :((
A urmat balamucul. Circ, show. Zbiera de ziceai ca l-am picat cu ceara.
A trebuit sa plecam si noi din parc fiindca nu a fost chip sa se calmeze.
Crizele sunt normale, cand nu stiu sa se exprime, cand sunt obositi, cand vor atentie. Din pacate lumea de pe strada sau din parc mai mult incurca decat ajuta, am niste experiente… De exemplu, o babuta tare simpatica la prima vedere) i-a tras 3 palme la fund copilului. Iar cand eu ii zic rastit sa-si ia mainile de pe copilul meu (as fi urlat daca nu-mi dormea celalalt in marsupiu) atat ea cat si alti trecatori ma priveau contrariati, ca sunt nebuna, ea doar dorea sa ma ajute. O alta zi, copilul imbracat intr-un pulover alb, stergea un trotuar ud de ploaie si noroi. Eu langa el ii explicam ceva ce credeam ca-l va linisti. Cand apare o mamica binevoitoare si incepe sa tipe la copilul meu.
Dar de obicei lumea vine sa-l ia de mana si sa plece, sau imi zic sa-l duc la doctor, ca nu pare normal, sau ii aud zicand ce copil obraznic/rasfatat…. Greu tare cu crizele in public. Acasa se linisteste mai repede 🙂
Cum sa lovesti mai copilul altuia? Eu o urmaream pe baba, aflam unde sta si cine e si ii faceam plangere la politie sau ma duceam dupa ea in alta zi cu mainile mai libere si ii trageam cateva scaltoalce ca sa ma tine minte. Ce oameni tampiti!!!!!
Eu cand vad copii facand crize mai curioasa sunt de reactia parintilor decat a copiilor. Din pacate, reactia parintilor implica violenta de cele mai multe ori. Cei care nu sunt violenti sunt jenati, lucru pe care eu nu il inteleg. Probabil pentru ca pentru mine lumea mea se termina cand ies pe poarta, restul sunt umplutura, parerea lor nu conteaza.
Zibe- esti puternica
exact asa ziceam si eu cand nu aveam copil; cand auzeam vreunul zbierand ziceam in gand ca este rasfatat si prost crescut.
cand mi-a facut matei criza in parc si eram terminata psihic o sun pe mama;
– mama a facut matei o criza de nervi in parc
– lasa mama ca asa sunt copilasii, acum e bine
– da, doarme
rade
-or sa urmeze si altele, se va tavali prin magazine, o sa va loveasca in public
-tu vb serios mama, dar eu faceam asa?!
iar rade
-normal
Felicitari pentru articol! Citesc de mult timp postarile tale, insa niciodata nu ti-am spus cat de mult imi place cum scrii. Exact ceea ce ai scris, experimentez si eu cu puiul meu de un an si aproape doua luni, numai ca eu nu as fi putut niciodata sa asez pe hartie o relatare atat de faina a acestor trairi. Felicitari si pentru rabdarea de care dai dovada cu fetita ta!
E 4 dimineata si ma bucur si ma intristez ca n-am un bebe inca. Ma bucur pentru ca, obviously, e 4 dimineata si eu zac la tine printre cuvinte. Ma intristez cumva ca, obviously, as vrea sa zac in visele unui bebe blond sau saten sau… roscat (?). Femeie, lasa-ma sa dorm, am citit vreo 50 de posturi ca am dat abia azi de tine. De la ora 1 (am) tot imi spun „mai postul asta…” si de atunci am dat share mai mult decat am dat in toata saptamana. Revin sa te mai citesc si maine, si poimaine, ca mi-ai dat o liniste si un zambet de nedescris. Am ras si mi s-au umezit ochii la fiecare post si am aflat cu stupoare ca nu mi-am pierdut simtul umorului. Aparent era doar in stare de coma profunda – reactie la prostia de pretutindeni, probabil. Mno, ne vedem si maine, evident eu pe tine, tu pe mine mai putin, dar e era internetului asa ca asa-i „normal”. Sa aveti somnul lin, si tu si blonda 😀
🙂 Welcome, ce sa zic… imi pare rau ca nu dormi, ca stiu ce rau e sa nu dormi, dar ma bucur ca rizi si ca plingi, ca na, viata e faina cind o traiesti asa, cu secretii de tot felul. 🙂
Sa ne auzim cu bine, cit mai bidirectional cu putinta!