Year over. O sa fie bine.

Azi se implineste anul cel mai cumplit din existenta mea de pana acum, de fapt, din toata existenta mea, sper. Acum fix un an, ma urcam in masina cu doua genti de lucruri si cu febra atat de mare ca nici nu-mi aduc aminte cum si unde m-am dus. A urmat o saptamana de pneumonie, dupa care m-am ridicat optimista, cu aripile scuturate, sa ma distrez in clubul meu favorit. Acolo insa un baiat dragutz si foarte beat m-a luat in brate si m-a dat cu capul de un perete. Pe 1 februarie, noaptea. Au urmat 3 saptamani de puroi, copci, operatii, anestezii, perfuzii si pansamente. O cicatrice pe obrazul drept si multe pe creier. In martie, eram din nou optimista, gata sa ma arunc in viata de femeie singura, frumoasa (in ciuda cicatricii rozalii si un pic umflate) si desteapta. Urmeaza multe tentative de relatii cu tot felul de oameni care mai de care mai in lumea lor. Am cunoscut un arhitect inteligent, dar prea preocupat sa faca totul bine, motiv pentru care mai totul ii iesea prost, un maseur care inca statea cu maica-sa si isi cheltuia toti banii pe bere, un roman afacerist proaspat intors din Germania, care desi nu-si amintea niciodata cum ma cheama, ma suna mereu sa ma invite la munte, un … (nu stiu nici in ziua de azi cu ce se ocupa) care nu vorbea decat despre lemnul indian din noua lui casa din Corbeanca, un reparator de calculatoare care de la prima intalnire mi-a declarat ca daca din acel moment mai primesc vreun telefon de la alt barbat, ma strange de gat, un director care la 2 zile dupa ce m-a cunoscut a decis ca eu sunt femeia vietii lui si ca e musai sa ne casatorim pana la finalul lunii in curs…
Nici nu ma mir ca in iulie, cand fostul a venit sa imi propuna sa ne reimpacam, am spus da, desi stiam ca revenirile nu merg, ca o sa mai pierd niste luni, ca nu-l mai iubesc. Dar prin comparatie cu restul barbatilor care imi populasera viata in ultimele luni, fostul parea perfect. Asa ca am renuntat la chinul cautarilor si m-am intors. Impotriva sfaturilor celor care-mi stateau aproape, impotriva propriului instinct, m-am intors. In viata, in sufletul si in patul lui. Iadul a inceput la cateva saptamani dupa impacare. Mi-am dat seama ca am gresit, nimic nu mergea, nu-mi venea sa vin acasa, dar nici nu puteam sa plec din nou, un nou esec ar fi fost prea curand. Au urmat multe luni de durere, indoiala, certitudinea ca trebuie sa se termine, neputinta de a face pasul, ura ca din cauza lui pierd timpul, ma irosesc, ma pierd. Intre timp, tot in vara, ma suna taica-miu, dupa 14 ani in care l-am crezut mort. Ma cheama la el la Roma, ma duc, doar sa constat ca nu-l mai iubesc, mi-e drag si mila de el ca e batran si bolnav, mi-ar placea sa-l stiu mai aproape, dar nu-l mai iubesc. L-am jelit prea mult sa-l mai pot simti aproape.
Decembrie a venit cu un revelion ratat in Sicilia. La inceput de an s-a intamplat si binevenita despartire. De care m-am bucurat ca un copil care afla ca e lasat sa plece in tabara la munte. Mi-e bine, sunt eu cu mine si e incredibil. Ies, citesc, privesc, cunosc. Apoi urmeaza datul afara din casa, care imi starneste ura de care vorbeam deunazi. Mda, a treia oara intr-un an cand trebuie sa imi impachetez milionul de lucruri si sa-mi caut o casa. Iar ieri, ca sa fie o incununare de succes a acestui an oribil care m-a imbatranit mai mult decat toti ceilalti la un loc, doua (da, nu unul, ci doua) accidente cu masina. Mai intai a intrat una in mine, am stat 5 ore la politie, ca apoi, cateva ore mai tarziu, sa imi gasesc masina in parcare zgariata si rupta cu ranga… probabil doamna din accidentul de mai devreme a decis ca politistul a defavorizat-o si e cazul sa isi faca singura dreptate. Asadar, azi din nou la politie (o sa ma duc la alta sectie, nu vreau sa risc sa fiu ciuca mistourilor amicilor de la Accidente Usoare sector 1). Ca deh, chiar si pentru ei ar putea parea usor ciudat ca domnisoara blonda cu tocuri sa fie implicata in doua evenimente rutiere in mai putin de 8 ore. Pe mine insa nu ma mira, stiu bine ca atunci cand un lucru merge prost, si celelelalte se grabesc sa-l urmeze.
Se incheie anul. Azi. Poate s-or termina si ghinioanele. Poate o sa imi repar masina rapid si frumos (saraca, si era atat de noua), poate imi gasesc o casa frumoasa si scandalos de ieftina, poate o sa cunosc un om minunat, poate o sa-mi fac prieteni destepti si open-minded.
Sunt optimista. Viata e incredibila, tocmai pentru felurile in care stie sa-ti dea peste bot atunci cand te astepti mai putin. Abi astept ziua de maine. Ok, acum sunt in genunchi, dar privesc in sus.
O sa fie bine.