Stăteam amîndouă la masa din bucătărie, ea în brațele mele, mai ciugulea cîte ceva din farfuria mea, eu mă prefăceam că n-o văd și-i miroseam ceafa călduță, iar ea se prefăcea că nu mă simte.
– Iubito, mama trebuie să plece la serviciu.
– NU! a zis repede și tare. Nu, a mai zis o dată, șoptit. Tata pa, mama tă. (stă)
– Vin repede, puică, înainte să mănînci tu pastele sînt înapoi.
– Nu, mama tă Sosia. Și s-a cuibărit mai bine în poala mea, și-a dat capul mai spre mine, să nu mai respir altceva decît mirosul ei.
Aș vrea să stau numai așa, cu ea în brațe. Uneori însă trebuie să mă desprind, să merg în locuri, să fac lucruri. Alte lucruri. Mă întorc repede de fiecare dată, n-am răbdare să aștept liftul, alerg pe scări, bag cheia în ușă cu mîna tremurînd și-o aud deja de partea cealaltă cum mă strigă nerăbdătoare. Intru, mă trage de haine și de geantă, să mă dezbrace, să mă descalțe, să mă ia de mînă și să mă ducă să-mi arate. Vorbește, rîde, tremură de bucurie, iar eu arunc toate cele pe jos și mă reped la ea. E așa, o foame, un dor, o disperare… Și iar îmi spun cît sînt de norocoasă. Că în majoritatea zilelor lucrez de-aici, de-aproape de ea, că nu trebuie s-o las plîngînd după ușă, că de cele mai multe ori se învoiește să mă conducă la ușă și să-mi pună ea pălăria, pentru că știe că mă întorc repede și plec rar. Nici nu mă pot gîndi cît de greu mi-ar fi să plec la 8 dimineața și s-o mai văd la 7 seara. M-aș usca.
După alte cîteva minute, cînd nu mai e nimic în farfurie, se dă jos din brațe și-mi aduce fularul.
– Mama pa!
Cînd o văd cît e de mică, și totuși atît de serioasă, empatică, răbdătoare, caldă, îmi vine să rîd și să plîng, nici eu nu știu. E așa, ca un nor de vată de zahăr în care mă mișc de un an și ceva, care mă ține tot timpul fericită și oarecum îngrijorată de ce-o să mă fac dacă o să se termine.
Immm, acelasi sentiment il am si eu in fiecare dimineata de cand am inceput serviciul. Uneori intelege ca trebuie sa plec(sau asa vreau eu sa cred), alteori ma strange tare in brate si nu vrea sub nici o forma sa mearga la altcineva. Pana sa o am pe Erika nu stiam ce inseamna sa te doara sufletul…
Ouch …ai sucit cutitul in rana. Eu sunt acum in faza de selectie bone pentru bebelusul meu de 8 luni :(. Sunt panicata maxim ca va trebui sa merg la servici intr-o luna si il las asa mic cu cineva strain….
M-am induiosat toata si intristat in acelasi timp … ma bucur pt tine si Sofia ca poti munci de acasa si ca puteti petrece mai mult timp impreuna. Am si eu stresul asta cu intoarcerea la serviciu, chiar ma gandesc serios cand voi fi insarcinata sa incerc sa descopar vreo pasiune sau nu stiu vreo activitate pe care sa o pot face de acasa incat sa nu fie nevoie sa merg zilnic la serviciu, sau macar sa fie part time.. la programul meu 9-18, nu prea mi-ar mai ramane cine stie ce timp…
La inceput, ieseam din casa si eu si mama, pe furis… Plecam de acasa tot timpul cu inima grea. Apoi am hotarat sa-i spunem de fiecare data cand plecam cu riscul de a lasa fetita plangand… Acum e mult mai bine. II spunem pa, ii spunem ca mergem la serviciu. Nu e foarte fericita dar se pare ca intelege.
Vai cat de tare doare!Al nostru e „putin mare”(asta ca sa-l citez),adik 3 ani si 5 luni,acum intelege ca trebuie sa plecam la serviciu si el la Gradi,nu mai plange ,ne pupa la plecare…dar mai sunt momente,acum este unul dintre ele,cand trebuie sa stea acasa,de fapt la soacra-mea ,unde nu mergem zilnic,pentru ca este la ceva KM departare!Ei acum e cel mai cumplit ca nu il vad 24-48 ore si mi se pare ca nu mai trece timpul,nu-l gasesc prin casa,ma plictisesc singura(de fapt am multe de facut,dar nu pot),nu am rost!
Deja plang si-mi este foarte dor!
Si acum, la 4 ani si 10 luni, Sara când mă vede ca plec îmi spune sa nu… Pana mă incalt, îmbrac vine si zice un „Biiineee” lung si intelegator. Dar tot timpul trebuie sa anunt ca plec, sa ne pupam, imbratisam si sa ne facem cu mana.
Eu mi-as dori din toata inima ca la un moment dat (cel in care voi avea copii) sa pot sa lucrez online, de la Corbi <3 Si sa am timp si de gradina si de.. tot :)) Ma voi transforma in superwoman, abia astept!
M-ai emoționat asa tare cu postul ăsta. Am citit repede sperand sa fie cât mai lung. Vorbești așa frumos despre dragostea voastră. De ce să se termine. Cred că această iubire este singura care chiar nu se termină niciodată.
Eu nu m.am despărțit niciodată de Eva, 9 luni, , până acum. Și nici nu vreau să ma gândesc cum va fi când va trebui să o fac 🙁
am senzatia ca aici ar prinde bine un post asemanator celui anterior,scris din viitor de tine,ptr mamica de acum,a sofiei de acum.nu fac decat sa repet ce ai scris mai inainte:calm,pe indelete,relax,pastreaza buna masura,ia distanta.evident ca o iubesti si o vei iubi,da-ti timp,spatiu,da-i timp,spatiu.o sa te obisnuiesti cu minunea din viata ta,cu toatele ne obisnuim pana la urma.
love.
Am doi baietei primul are 8 ani iar cel de-al doilea 8 luni! La primul am fost nevoita sa ma intorc la servici cand el inca nu implinise 4 luni am pierdut cele mai importante momente din dezvoltarea lui si mi-am promis ca la cel de-al doilea nu o sa mai fac asa . Pe la doi ani cand plecam de acasa la servici se agata de mine si plangea sa nu plec .Cand ajungeam la servici imi trebuia cam o ora sa-mi revin aveam sufletul facut bucati. Acum ma bucur la cel mic de fiecare secunda petrecuta impreuna si caut solutii ca sa pot lucra de acasa.Cunosteti vreun angajator care sa ofere posibilitatea de a lucra de acasa?
Si nu ar fi bine sa se dea o lege ca mamele sa stea in concediu de crestere a copilului macar pana la trei ani???Ca sa nu-i mai traumatizam de mici cu despartirile astea?
Chiar vroiam sa te intreb cum reusesti sa lucrezi de acasa? Adica Sofia vrea sa stea cu bona stiind ca tu esti acasa? De 2 luni am si eu bona part time in ideea de a se obisnui Eva cu ea inainte sa incep eu serviciul. Daca plec de acasa, bona zice ca totul e ok, insa daca stie ca sunt acasa nu sta cu ea sub nicio forma. Ma intreb daca ar trebui sa schimb bona 🙂 Multumesc mult!
Ioana, m-ai facut praf! Imi aduc aminte cum o asteptam in urma cu aproape 30 de ani, eu si fratele meu, pe mama sa se intoarca seara de la lucru. A fost ospatarita si adesea ajungea tarziu acasa. Saream amandoi pe ea, iar ea avea grija sa scoata te-miri-ce de prin buzunarele cojocului.
Ce frumos ai scris, mi-au venit lacrimi in ochi….exact aşa ma simt si eu câteodată in relaţia cu fetiţa mea de 1 an si aproape 8 luni. Iar curând, voi incepe serviciul si ii voi duce dorul mai mult de 8 ore/zi….
Doamne, am plans iar. Peste 6 luni incep munca. „Nu”-ul asta brusc si ferm si constient il are si ea, deja… Ma injunghie cand o vad ca devine asa de prezenta si lucida in a ma tine aici, langa ea… Cum urca ea in lumea asta de oameni mari, fortat, cum isi asuma asta – in loc sa cobor eu in lumea ei de om mic, asa cum e firesc.