Știu că nu e momentul acum pentru o poveste despre un concert. Sau poate că e…
Am stat și eu zilele astea cu urechile ciulite la informații despre accidentul aviatic, sînt multe lucruri care nu se spun, dar cred că tot ce contează acum e lupta supraviețuitorilor și durerea familliilor celor care au murit. Mă gîndesc cu tot dragul la ei în speranța că Universul ăsta despre care tot zic că e sensibil la vrerile noastre o să ușureze chinul celor implicați. Să le fie cît mai ușor se poate în condițiile date și să ne ferească Dumnezeu de o așa tragedie.
Pe mine muzica m-a ajutat în momente grele, uneori mai mult decît au putut-o face oamenii sau Dumnezeu. Unele dintre cele mai grele momente din viața mea le-am petrecut singură, cu muzică în căști sau la boxe. Așa mi-am trăit suferințe, pierderi, dureri, doruri. Muzica, uneori fără versuri, mă ajută să-mi vărs emoțiile, să scriu, să plîng, să strig, ca apoi să încep vindecarea. Și de cele mai multe ori, muzica a fost a lor, a celor de la Depeche Mode. Am crescut cu ei, îi ascult de cînd aveam 6 ani și tata făcea rost numai el știa de unde de albumele lor noi pe bandă de magnetofon. Atunci nu înțelegeam mare lucru din versuri, dar muzica îmi spunea tot ce aveam nevoie.
Concertul de la Barcelona a fost al patrulea concert DM pentru mine și fără îndoială cel mai frumos. Primul a fost la Budapesta în 2006, tot în sală, atunci însă nu am mai găsit bilete jos și am stat în tribune. A fost nemaipomenit, dar am simțit că pierd ceva. Peste cîteva luni am mers la concertul de la București, de pe vechiul Lia Manoliu. Am stat chiar la gard, lipită de plasa verde, tot concertul a trecut într-o clipă, a fost nemaipomenit. Apoi anul trecut am mers din nou la București, cînd a fost perfect, am scris despre asta aici. Iar acum o sătpămînă fix a fost concertul de la Barcelona, în sală, am stat jos, cît de în față am putut pătrunde.
Și a fost incredibil! Pentru ei a fost primul concert după vacanța de Sărbători, erau odihniți, aveau chef, publicul a fost genial, ei s-au bucurat de asta și au interacționat mult, bisul a fost de șase piese, concertul a durat două ore, iar eu speram să nu se termine niciodată. Eram terminată de oboseală, aterizasem în aceeași după-amiază, eram în picioare de opt ore, îmi ardeau tălpile, dar cînd ultima piesă se apropia de final, am început să plîng. Întotdeauna mi se întîmplă asta, niciodată nu sînt pregătită să îi văd plecînd de pe scenă, întotdeauna mă gîndesc că poate e ultima oară cînd îi aud live și asta e un gînd cumplit pentru mine.
Martin a ales But not tonight, o piesă veche, lentă, frumoasă, cîntată live doar cu voce și pian, nu e o piesă dinamică, aș zice chiar că nu e deloc piesă de concert, dar publicul a cîntat fiecare silabă cu el, iar la final, secunde bune după ce omul a terminat de cîntat pe scenă, publicul a continuat să cînte singur. A fost unul dintre momentele cele mai frumoase.
Un alt moment pe care l-am îmbrățișat cu sufletul a fost Shake the disease, tot Martin, tot doar voce cu pian si public. Ascultați publicul. Ăsta e avantajul concertului în sală, procentul mare de fani care știu fiece virgulă, care tremură și se bucură de fiecare acord, interacțiunea genială cu cei de pe scenă, vibrația celor 24.000 de oameni care respiră în același timp… de-aia spun eu că unul dintre cele mai minunate lucruri din lume sînt concertele. Pentru mine una nu există sursă mai frumoasă de energie.
Personal Jesus a fost, ca de obice, explozie. Nu am mai filmat, dar din fericire am găsit materiale pe youtube.
Și finalul… dureros, ca de fiecare dată, cu mîinile în sus (nebunia începe la minutul 4.16, pentru cei care nu au fost încă la un concert Depeche), energie, valuri, plîns… deh… așa-s fanii, le place să sufere pe banii lor. 🙂
Mi-a plăcut mult publicul. Mult, cel mai fain public de pînă acum. Am stat destul de în față, cam la 20 de metri de scenă, cu toate astea nu ne înghesuit nimeni, nu am fost împinși sau înghiontiți niciodată. Toți din jurul nostru știau versurile, recunoșteau piesele de la primul acord, au dansat, au cîntat, au rîs și-au plîns, au aplaudat și au strigat, și-au fumat de-a iarbăăă… uhuuu, am plecat și noi luați de cap.
Sala foarte inteligent făcută, cu cîteva minute înainte să intre ei pe scenă sala era pe jumătate goală, lumea era pe holuri la bere (10 euro paharul de 1 l) și la toalete, apoi instantaneu s-a așezat toată lumea la locul ei, fără îmbulzeală. La final am ieșit toți în cîteva minute, erau niște zeci de taxiuri în parcare, restul lumii a luat-o pe jos înspre stația de autobuze de noapte.
Mi se pare atît de mult pînă la următorul turneu, din care îmi propun să prind trei concerte, cele din turneul Delta Machine au fost chiar mai bune ca cele din turneul 2006, Touring the Angel, așa că am așteptări mari de la următorul.
Asta e. Știu că pentru cei care nu-s fani nu sună a mare lucru, dar pentru mine a fost magic, unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea, alături de nuntă, de nașterea Sofiei, de celelalte concerte minunate la care am fost, sînt cu adevărat norocoasă.
….pur si simplu emotionant!
Frumos, am retrait momentele de anul trecut de la concertul din Romania si mi-ai facut pofta sa imi cumpar bilete la niste concerte anul asta 😀 sa vedem cine mai vine in Bucuresti :D:D
Pff..cât de mult mă regăsesc în tot ceea ce ai scris.
Prima dată i-am ascultat în anul 1987 (aveam 12 ani atunci), pe o casetă împrumutată şi răsîmprumutată. În anul acela, când cineva mă întreba (eram încă copil, totuşi) ce-mi doresc de ziua mea, le spuneam, dintr-o suflare că cel mai mare vis al meu, ar fi să-i văd într-un concert, pe o casetă video. Nu ştiu cum şi în ce fel a putut un verişor de-al meu să facă rost de o casetă video cu un concert de-al lor din SUA; dar, de ziua mea, în anul 1988, am primit în dar, o casetă video cu ei, în concert. Doamne..ce vis, ce bucurie..de nedescris. În 1990 deja eram o „fană” înfocată, cu blugi evazaţi, bocanci cu plăcuţă în picioare şi tot tacâmul. Camera îmi era tapetată cu postere de-ale lor ..ce perioadă frumoasă din viaţa mea. Deja în 1991 aveam toată discografia lor de până atunci.
Până acum i-am văzut live, (doar) în trei concerte şi niciodată nu mi-este de ajuns. Nu mă mai satur de ei..şi pînă voi muri, aşa voi fi.
dadada! si eu cred la fel despre concerte, sunt cele mai minunate surse de energie!
iar anul trecut, la depeche, este unul dintre exemplele foarte relevante 🙂 a trecut intr-o clipa concertul, a fost un vis frumos, si eu i-as vedea oricand, de oricate ori!
iar publicul lor intr-adevar este foarte cool intotdeauna!
Multumesc ca mi-ai amintit!
acelasi lucru simt eu la concertele formatiei BLIND GUARDIAN………sunt fantastici in concertele live…..muzica buna intotdeauna te ridica de la pamant
Am fost si eu acolo <3 Super super faini ei, ca intotdeauna de altfel, pentru mine insa publicul a facut diferenta la un concert extraordinar! OeOeOeOeeeeee 🙂
PS Si in tribuna s-a fumat la greu :-)) Cand nu mirosea a iarba, mirosea a usturoi :-))) Ce preferi?
Ti-am mai spus, te invidiez. Eu am fost doar la un concert, in 2006, la Bucuresti. Anul trecut nu eram in tara, m-am uitat si eu pe programul lor, mi-am facut cateva planuri, dar nu au iesit.
Si pentru mine raman „the best of the best” orice ar face ei, ca raman doar 3, ca Dave se drogheaza, ca… Voce lor, a lui Dave si a lui Martin, ma linisteste, ma incarca de energie.
M-au luat fiorii, citindu-ti randurile. Si mi-am amintit de singurul concert la care am fost, cel de anul trecut, si de cel din Barcelona la care ati fost voi si planuiam si eu sa ajung (n-am mai gasit bilete).
Astept si eu, cu sufletul la gura urmatorul lor turneu 🙂
super , am retrait si eu concertul lor din buc de vara trecuta 🙂
cam mult fum de chestii dubioase venind de la gasca din fata ns , in rest , memorabil !