Revin cu un articol despre laude și despre cum ele, în ciuda aparențelor, nu au efecte pozitive asupra dezvoltării copilului, ba dimpotrivă. Știu că e genul de idee care stîrnește reacții puternice, și e normal să fie așa cîtă vreme mulți dintre noi au crescut în lipsa laudelor și acum fac tot posibilul să nu repete greșelile părinților, respectiv ne lăudăm copiii de fiecare dată cînd își nimeresc gura cu lingura. Prima oară cînd am citit, în cartea lui Alfie Kohn, că lauda nu e bună, am trîntit cartea cît colo. M-a enervat și-am zis că-i o tîmpenie, eu mă simt bine cînd o laud pe Sofia, ea se luminează la față, ce poate fi rău în asta? Apoi am mai citit, m-am mai gîndit, am mai săpat în mine și mi-am dat seama că așa e: lauda nu e ok pe termen lung. Am explicat și de ce aici, imediat după conferința lui Kohn la București. Am primit atunci un val de comentarii furioase, negative, contrariate, dar în timp, la fel ca și mine, mulți părinți au înțeles subtilitatea și au decis să schimbe abordarea. Sau nu. Dacă aveți timp, citiți textul din linkul de mai sus, cel de azi nu-l rezumă, îl completează, acolo sînt informațiile de bază, acum vin cu argumente și explicații în plus, pentru cei care sînt (și poate vor rămîne) sceptici în această privință.
Da, e chestiune de semantică. E o mare diferență între un Bravo și un Ai reușit de unul singur! Semantica e o nenorocită, recunosc! Sînt chestiuni atît de subtile încît îți vine să zici că nu contează, nici pentru un adult, d-apăi pentru un copil care abia învață să vorbească. Dar nu-i așa. Și o să încerc să mai explic o dată de ce, fără a avea vreo pretenție de a convinge pe cineva de ceva sau de a schimba pe cineva în vreun sens. Eu una am avut de cîștigat pentru că alții mi-au explicat ce și cum, cred că și Sofia are de cîștigat, așa că ce-am de pierdut în afară de o jumătate de zi de scris? Eu vă povestesc, voi citiți, acceptați sau nu, decideți că vi se potrivește sau nu. Sîmbătă la conferința Parenting prin ochii copilului multe mame au pus întrebări începînd cu: Mi-ar fi plăcut să aflăm asta mai devreme. Acum că fata/băiatul meu e mare, ce mai pot face pentru stima lui de sine? Cu siguranță e mai greu să repari decît să previi. Asta încerc să fac acum, din nou, să vă ofer materia să preveniți, dacă vi se pare potrivită această teorie.
Înainte de orice, reiau concluzia unui studiu (citat de Alfie Kohn într-o carte pe care eu însă n-o am, așa că nu pot pune link către studiul exact, poate îl au fetele care au fost la conferință, o să mai caut și eu pe blogul lui Alfie) în care două grupuri de elevi au dat același test. Unui grup i s-a spus în mod repetat că elevii din el sînt inteligenți, celorlalți li s-a spus că important e să facă ce pot ei mai bine la test. Cel de al doilea grup a avut rezultate mult mai bune la test, pentru că primii, cei cărora li s-a spus că sînt inteligenți, au refuzat să se pregătească. Mai tîrziu au fost din nou invitați să dea testul, cei din primul grup au refuzat, cei din al doilea au acceptat, pentru că aveau o nouă șansă de a încerca să fie mai buni.
Începem cu niște definiții, așa cum le-am primit la conferința de sîmbătă:
Stima de sine – suma lucrurilor pe care le simți despre tine în interior
Imaginea de sine – suma lucrurilor pe care crezi că ceilalți le simt despre tine
Ego-esteem – crezi că ești mai bun decît alții
Pentru un adult responsabil și echilibrat, ideal este ca stima de sine să fie bine consolidată, și nu imaginea de sine, care se bazează necontenit pe aprecierea celor din jur. În lipsa laudelor celor din jur, imaginea de sine are de suferit, și în lipsa stimei de sine, adultul poate cădea pradă depresiei, dezorientării, criticilor celorlalți, nu va ști niciodată care este adevărata lui valoare, la ce e bun, care îi sînt principiile. Pentru că tot ce știe despre el e ce îi spun ceilalți.
Revenind la studiul de mai sus, copiii cărora li s-a spus că ei sînt inteligenți n-au stat să valideze informația cu ceea ce simt în interior, nu și-au dat timp să realizeze dacă sînt sau nu pregătiți pentru test, cu alte cuvinte nu au manifestat stimă de sine. Au luat de bună ce li s-a spus, și anume că sînt deja inteligenți, nu s-au pregătit, ba eventual au marcat și un episod de ego-esteem (care, apropo, este caracteristica adolescenșilor violenți, care îi agresează pe ceilalți, așa numiții bullies, care se cred mai buni ca restul și încearcă să se impună), iar cînd viața i-a confruntat cu un test, au avut rezultate proaste, pentru că adevărul e că nu toți erau inteligenți sau pregătiți pentru test. Și sigur ar fi simțit asta în interiorul lor (și s-ar fi pregătit mai bine) dacă niște addulți nu i-ar fi convins înainte că sînt prea inteligenți să aibă nevoie de pregătire.
Vedeți, fix aici face lauda rău (lăsînd la o parte faptul că lauda este și ea, tot o recompensă, e drept că doar verbală, și cred că sîntem deja cu toții de acord că recompensele nu sînt ok, pentru că învață copiii să facă lucruri doar pentru a primi ceva în chimb, nu din simpla plăcere de a le face). Lauda construiește imagine de sine și uneori ego-esteem. Copilul nu e lăsat să se evalueze singur, nu știe ce simte despre el însuși, pentru că e asaltat de declarații despre ce cred părinții, frații, educatoarea șamd despre el.
Păi și un copil mic? veți spune, cum știe un copil de 1 an să se autoevalueze? Nu știe. Dar învață, așa cum învață orice altceva. Privindu-și părinții, folosindu-și empatia, care e uriașă în cazul copiiilor.
Semantică. Alegerea unor cuvinte în locul altora. În loc de Bravo spui Hei, ai reușit singur. A fost greu? Vrei să mai încerci o dată? În loc de Vai ce desen grozav, spui E interesant desenul tău. Cum ai ales culorile astea?
Încurajarea e ok, ea nu etichetează copilul, însă îl face să-și dorească să devină mai bun, să mai încerce, să se evalueze și să decidă dacă activitatea cu pricina îi place cu adevărat, dacă e bun la ea sau nu. Copiii vor simți rapid asta, mai rapid decît un adult obișnuit să se bazeze pe ce spun alții despre el în loc de ce simte despre sine în interior.
Jody Powel, trainerul parental care a susținut conferința de sîmbătă, a insistat să facă diferența clară între laudă și alternativa ei sănătoasă, pe care a numit-o DIP.
Lauda:
– e întotdeauna pozitivă (chiar și atunci cînd nu e cazul: nu întotdeauna desenele sugarilor noștri sînt frumoase, dar cum doamne ferește să-i spui că a desenat cel mai urît cîine din lume??)
– se bazează pe ce crede altcineva despre activitatea copilului
– reprezintă o judecată de valoare
– se concentrează pe calități exterioare
– adaugă presiune (sînt mindră de tine, deci e important să fiu mîndră și data viitoare, e important să fiu mîndră)
– construiește imagine de sine, nu stimă de sine
Cînd sînt mici, copiii au nevoie de aprobare de la părinți. Dacă aprobarea vine sub formă de laude, ei vor deveni rapid dependenți de această formă de evaluare. Vor crește și vor aștepta același tratament din partea colegilor, a anturajului. Vor încerca poate droguri ca să primească laude și acceptare de la prieteni, în schimb dacă ar avea stimă de sine, ar ști că nu au nevoie de aprobarea anturajului pentru a se simți bine.
Ne dorim ca puii noștri să aibă puterea de a alege ce vor, ce simt că li se potrivește, și nu să facă ceea ce cred ei că le va aduce laude de la cei a căror acceptare o caută.
DIP (alternativa la laudă) presupune Descriere (a activității sau reușitei copilului), focus pe calitățile interioare ale copilului (nu ce desen frumos a făcut, ci ce imaginație bogată arată, sau ce atenție la detaliu, sau ce răbdare etc) și o subliniere a aspectelor pozitive obiective.
Copiii se nasc cu multe date naturale, însă stima de sine, care e atît de importantă pe termen lung, nu e una dintre ele. Noi sîntem responsabili să-i ajutăm să și-o construiască, iar laudele nu ajută în direcția corectă.
Încerc în zilele următoare să povestesc și despre alte aspecte discutate sîmbătă: despre tantrumuri, despre construcțiile pozitive (de ce nu e bine să-i spui copilului Nu mai face una sau alta, despre limite și cooperare, atît cît am putut eu înțelege și interioriza (am și plecat mai devreme, din păcate, Sofia nu s-a simțit bine și am zburat spre casă chiar cînd era mai interesant). O să vă ofer și o listă cu bloguri pe care mai găsiți info despre ce s-a discutat, încă nu am apucat să citesc mai nimic, am stat lipită de fetiță zilele astea, cu greu am apucat să scriu rîndurile astea. Sper să vă fie de folos.
Sursa foto: lauda via Shutterstock.com
Eu sunt printre cele care au cumparat cartea dupa postarile tale de la conferinta lui alfie si acum o recitesc sa ma asigur ca am inteles cum trebuie. Nu pot sa spun ca inca m-a ajutat in vre-un fel dar incerc sa vad ce se potriveste si ce nu situatiilor. Prin urmare astept cu nerabdare si restul povestilor despre aceasta conferinta, recunosc ca mi se par extrem de bine scrise (scrii si explici mai bine ca Alfie :))
:))) haha, vai, sa nu-i spui asta si lui! 🙂 thx.
Ce bine ai descris totul. Multumesc mult!
Si pe mine m-au întrebat ce s-a discutat la conferință si când le povesteam, erau asa de sceptici. Poate nu sunt eu un bun povestitor, asa ca o sa trimit postul asta către cat mai multe persoane.
Da, si tu tre sa-mi spui mie ce-am pierdut!
Este cat se poate de relevanta aceasta teorie, iar asta vine din partea unui copil care a fost mereu laudat de parinti si facut sa creada ca este mai frumos si mai bun decat oricine. A trebuit sa ajung la 30 de ani sa inteleg profund motivele pentru care parerea celorlalti era, pana acum o vreme, atat de importanta pentru mine. Don’t get me wrong, am niste parinti extraordinari, insa spre deosebire de mine, ei nu au avut acces la atat de multa informatie in ceea ce priveste parenting-ul. Noi avem o sansa reala sa formam o noua generatie echilibrata, de-am avea si mai mult timp pentru documentare…Dar uite ca uneori un articol de genul asta iti poate starni macar curiozitatea si te poate incuraja sa incerci. Multumesc, deci.
Ma bucur foarte mult sa citesc acest post. M-as bucura si mai mult daca si alti parinti ar intelege asemenea aspecte si le-ar aplica spre binele copiilor lor. Sunt medic si lucrez in fiecare zi numai cu copii, iar modul in care parintii isi aduc copilul la doctor si il fac sa colaboreze depaseste cu mult aspectul de „lauda”. Am vazut de la promisiuni gastronomice ( ca sa spun asa ) pana la adevarate cadouri costisitoate cu care cei mici sunt obisnuiti inca de la o varsta foarte frageda.
Imi aduc si acum aminte cum o mamica m-a atentionat ca nu am bomboane in cabinet ca sa le dau copiilor, drept recompensa la colaborarea lor. Multi parinti se simt lezati daca incerc sa le explic de ce nu este bine sa obisnuiesti copilul cu asa ceva.
Oricum, felicitari pentru documentarea, atentia, rabdarea cu care abordezi aceste teme.
Eu tot timpul am simtit nevoia sa fiu laudata, si imi dau seama ca majoritatea lucrurilor le faceam doar pentru o recompensa (bani/cuvinte etc) si nu pentru ca imi doream eu. Atunci cand parintii ne ziceau sa facem anumite lucruri fara sa fiu recompensata in vreun fel, imi disparea complet motivatia. Are sens ceea ce ai scris mai sus, sper sa reusesc sa aplic principiile astea cand voi avea copii, mai ales ca instinctul acum este sa le zic bravo la cei mici pentru orice lucru pe care il fac….
da! la fel de valabil si pt adulti. vad oameni mult prea dependenti de parerea celorlalti
multzam de articol!
A venit la fix acest post, intr-o perioada in care ma intreb zilnic daca procedez cum trebuie in educatia fiicei mele. Este destul de mare (5 ani) si observ niste lucruri care ma ingrijoreaza in comportamentul ei. Le puneam pe seama ¨rasfatului¨ pana acum, dar informatiile de mai sus mi se par cu mai mult sens. Este adevarat, in copilarie am suferit pentru ca mama nu m-a laudat mai niciodata, motiv pentru care am preluat pe nerasuflate teoria criticii pozitive, si imi dau seama ca am facut exces tocmai de ¨Bravo!¨. Da, semantica bat-o vina! Acum fiica mea are semnalmentele unui copil cu supradoza de aplauze parentale, si atitudinea asociata atunci cand are ocazia. Adica, daca intalneste un copil mai retras sau mai linistit, incearca sa-l domine. Daca nu reuseste, se supara teribil. Nu este lipsa laudei un panaceu, dar il voi incerca pe post de remediu partial. Multumesc
Ce să zic, eu sunt pe dinafara cu treburile astea. Dar am feelingul că o să fiu o mamă bună, nu-mi place sa laud copiii mici :))). Mai rămân câteodată captivă cu câte unul și faptul că-i tratez ca pe oameni mari (mă rog…nu chiar, u get it:P) și nu mă extaziez la fiecare bulină pe care o fac, ci mai degrabă mă lansez în discuții filosofice despre bulină, îi atrage.
SIgur, sigur, știu, totul se va schimba daca va fi vorba de copilul meu…Sau nu :D.
Eu cred ca o sa fii o mama destul de cool.
Ar trebui sa ai mare mare incredere in instictele tale si ale Sofiei, care iti confirma prin zambet ca faci ce trebuie. Sa lauzi un copil cu sinceritate nu e niciodata o greseala. Copiilor din exemplul tau li s-a spus ca sunt inteligenti, si poate ca erau, dar nu si pregatiti. Aici e diferenta. Suntem educati sa economisim laudele, complimentele, cand adevarul e ca tanjim cu totii dupa ele. Mai mult despre aceasta „ecomonie”:http://iosifszenasi.com/blog/economia-stroke-urilor.html( e primul rezultat la cautare, nu e nicio reclama cuiva). Sau gasesti pe scribd cartea lui Claude Steiner „Emotional literacy”.
Cu drag!
Am mare incredere in instinctele mele si sint sigura ca Sofia va creste frumos fara laude exagerate. Deja se vede diferenta, si nu are nici doi ani. De cind nu mai sar cu Bravo, e mai consecventa, mai independenta… vedem ce se mai aduna. 🙂
eu am ajuns sa cred ca sa lauzi un copil este intotdeauna o gresela.
laudele sunt ca zaharul: cu cat mananci mai mult, cu atat vrei mai mult. in schimb, daca nu primesti deloc, nici nu-ti lipseste.
copilul nu are nevoie de laude asa cum nu are nevoie de zahar. copilul (si omul in general) trebuie sa traisca pentru el insusi si pentru a descoperi lumea si viata, nu pentru a se intreba ce parere au ceilalti despre el.
Robo, parca ai fi fost acolo, ai rezumat perfect.
Pentru mine suna foarte bine:” bravo, ai reusit singura”. Oricum copiii au nevoie de confirmarile noastre si faptul ca nu le oferim decat cu masura ii va face sa creada ca trebuie sa se straduiasca mai mult, sa fie in permanenta nemultumiti si sa tinda catre o perfectiune imposibil de atins. Sigur ca nu trebuie demonetizat acest bravo, cum spui si tu, ca duce lingurita la gura, sau, si mai rau, folosit atunci cand nu e cazul, dar nici nu cred ca ar trebui sa ne abtinem de la a-l oferi.
Fara legatura: n-am mai facut atatea socoteli de multisor:)))
Copiii au nevoie de dragostea noastra si de sustinere orice ar fi. Le putem oferi asta si fara sa le laudam actiunile, ne vor simti entuziasmul si daca nu aud din gura noastra un Bravo, esti cel mai destept baietel.
Probabil ca da, vor simti. Dar nu e frumos sa le confirmam si in cuvinte? Si daca nu pot sa ne citeasca gandurile si emotiile, sau nu stiu cum sa le interpreteze?
In textul de mai sus am incercat sa explic de ce e periculos sa ii laudam, nu am spus ca nu trebuie sa le spunem ca-i iubim. E o diferenta uriasa intre ele. Da, e nemaipomenit sa le spunem ca ii iubim. Sa le spunem bravo… nu stiu, nu mi se pare nici frumos, nici util. Sigur, asta e doar opinia mea.
Comparatia cu zaharul poti sa o faci cu orice chestie si sa arate ca nu au nevoie. Plus ca la cate chestii mancam cu zahar in ziua de azi…
Peste 10 ani Alfie va fi istorie si vor fi alte teorii legate de cresterea copiilor. Firesc mi se pare sa avem o atitudine plina de bun simt.
Uneori simti ca parinte o bucurie pe care poti sa ti-o exprimi in diverse moduri.
Eu pledez pentru firesc.
Interesant articol. Si eu fac abuz de Bravo, si sotul la fel, si bona, si bunicii. Asa ca Radu, care are 1 an si 9 luni, deja isi zice singur Bravo! cand face ceva (si destul de zgomotos), chiar daca e un lucru marunt, uneori mai si aplauda. Dar culmea, nu am observat asta decat acum, in week-end, dupa ce am citit postarile tale de pe FB. Deci, multumesc :)! Sa zicem ca ma corectez, se corecteaza si sotul, si nu il mai laudam. Dar ce facem cu bona? Cea mai mare parte din timp sta cu bona, o femeie la 60 de ani careia nu stiu cum sa ii explic sa nu mai zica Bravo! Astept cu mare interes postarea cu utilizarea abuziva a lui NU. Eu il folosesc uneori, iar bona foarte des, deci cred ca dupa acea postare schimb bona :D.
Eu chiar azi o sa ii povestesc bonei noastre ce am invatat. Treaba cu NU noi o practicam oricum, e drept ca bona e mai restrictiva, pt ea presiunea e mai mare. Dar da, e important sa le povestim tuturor cum am ales sa ii crestem, cine nu pricepe, n-are decit, sa se supuna! 😀
din punctul meu de vedere copilul nu are nevoie de laude asa cum nu are nevoie nici de comparatii. din bebelusie laudam copilul ca papa tot, ca face pipi la olita iar in timp laudele cresc iar copilului ii cresc coarnele.foarte bun articolul!
Multumesc pentru articol, chiar asteptam discutia despre laude in urma conferintei. Incerc sa iau aminte la cele spuse aici, dar ma gandesc ca uneori e chiar greu sa nu lauzi sau sa nu-i arati copilului ca esti mandru de el. Cand copilul are un talent sau a pictat ceva deosebit, a reusit sa cante o piesa grea la pian, cred ca-i dificil sa te abtii si sa-i spui doar „Copile, ai o imaginatie bogata si un simt al culorii dezvoltat” sau „Ai avut rabdare sa inveti toata piesa”. Nu-ti vine oare sa-i arati ca esti impresionat si sa-i spui ca-i grozav? Chiar trebuie sa il tii departe de astfel de reactii asa cum il tii departe de zahar?
Da. 🙂
Te obisnuiesti repede, mie mi-a luat 2 sapt.
Si copila nu-si cere portia de „zaharel”? Sau poate ca nu apucase inca sa se obisnuiasca sa auda bravo, esti grozava, esti minunata fiind inca micuta…Na, belea mare, ca ale mele sunt un pic mai mari si, „har Domului”, au auzit destule laude.
Nu pare sa-i lipseasca ceva, nu o vad asteptind sa rostesc ceva anume, ba chiar mi se pare ca e mai consecventa cu lucrurile care nu-i ies, inainte abandona rapid si trecea la ceva care ii aducea rapid un bravo. Sint sigura ca e mai greu cu cei mai mari, dar din ce-am citit, niciodata nu e prea tirziu sa mai renunti la cite-un Bravo!
Cum facem atunci cand copilul nu vorbeste inca, deci nu putem face un dialog in care eu sa-l intreb cum a facut un anumit lucru? Chiar daca el nu vorbeste inca, trebuie incurajat ma gandesc. Si cand din partea lui inca nu primesti o replica, cum activezi aceasta stimulare?
eu nu cred ca un copil mic trebuie sa fie incurajat. incurajat sa ce?
sa mearga si sa vorbeasca nu e nevoie sa-l incurajezi, sunt instincte deci el are oricum „drive”-ul sa le faca si o sa le faca in ritmul lui, deci incurajarile nu-l ajuta cu nimic.
apoi, pe masura ce creste, daca nu l-ai facut dependent de laudele tale deja, iarasi nu are nevoie de incurajari pur si simplu pentru ca el nu stie cum este sa se simta descurajat.
cand spunem ca trebuie „incurajat”, implicit spunem ca el poate sa faca ceva, dar nu crede ca poate, deci trebuie sa intervenim noi si sa-i spunem ca de fapt poate.
asta este exact definirea unei stime de sine scazute si a unei dependente prea mari de parerea celorlalti (imaginea de sine). si ne reintoarcem la ideea ca daca nu-l lauzi, nu va avea nevoie de incurajare, pentru ca nu va astepta de la tine sa-i spui daca poate sau nu ceva, va sti singur sau va incerca singur pana reuseste
Daca cel mic nu vorbeste probabil ca realizarile lui sint toate de natura obiectiva si nu creativa. Poti descrie exact ce a facut, de ce e important ca a realizat asta, care sint urmatoarele lucruri asemanatoare pe care le va realiza si cum.
Are 19 luni. Nu vorbeste pentru ca aude zilnic 5 limbi diferite. Are activitati creative, face o multime de lucruri, doar ca nu vorbeste. Comunica in felul lui, dar nu spune lucruri pe care sa le inteleaga cineva. In afara de mama si alte cateva cuvinte simple, nu are un limbaj ca al Sofiei.
Uau, 5 limbi, e un norocos! Sint sigura ca intelege tot ce ii spuneti deja, chiar daca nu vorbeste inteligibil!
Cu siguranta intelege. Mai ales „nu” :))))).E cam complicat cu 5 limbi, dar nu avem alta alternativa sa-i usuram viata din pacate. Oricum, o sa ii prinda bine sa vorbeasca 5 limbi la 6-7 ani, cel putin eu asa sper. Dar acum cred ca e destul de dificil pentru el si sunt sigura ca uneori e foarte confuz.
De ceva vreme încerc să deslușesc ce vor să zice cei precum Alfie cu „lauda nu este bună”. A nu se crede că sunt un adept al contrariului, adică al ideii că lauda este bună oricum.
În studiul citat de tine, lauda a fost oferită copiilor înainte de test. Putem spune că era o laudă nejustificată, o încercare de iluzionare a lor. Evident că s-au lăsat pe tânjeală. Celălalt grup a fost în schimb mobilizat pentru ceea ce urma. Fără să cunosc toate detaliile studiului, așadar doar pe baza modului în care a fost relatat, tind să cred că „cercetătorul” a conceput un experiment menit să-i confirme o concluzie pe care o avea deja în buzunar.
Din punctul meu de vedere, lauda este bună sau rea, în funcție de context: când o utilizezi și cum o servești. Este evident o greșeală să lauzi nejustificat un copil: e frumos și deștept doar pentru că este al meu. Făcând asta, îl handicapezi din start. Cu totul altceva este să-l lauzi post-factum, pentru o performanță sau o realizare. În acest caz, lauda vine ca o recunoaștere a meritelor lui și ca o încurajare de a persevera. Evident semnatica și paralimbajul (ton, inflexiunea vocii, limbaj non-verbal) contează. Poate face ca lauda să aibă efect sau nu. Comunici bine, se cheamă că ai învățat să lauzi eficient, nu că te afli într-o altă paradigmă, așa cum ne sugerează Alfie.
Confuzia pe care mi se pare că o face Alfie, este că el restrânge înțelesul cuvântului laudă la complementarea nejustificată. În același timp, laudei post-factum, cea care vine ca o recompensă pentru realizări, îi dă un alt nume sau spune că este altceva. Omul denumește altfel lucrurile, iar asta face ca în final să ni se pară că propune o teorie revoluționară. Nu știu dacă este o strategie de marketing sau o face fără să-și dea seama.
Cred că lauda are rostul ei, dacă e utilizată cu cap, la fel cum mobilizarea pentru îndeplinirea sarcinii are rolul ei. Nu cred că cele două sunt în totală contradicție: lauda e câh, iar discursul mobilizator este exclusiv ceva bun.
din cate inteleg eu, copiii (si nu numai) au nevoie de lauda/ recunoastere pentru a se simti validati si valorizati.
insa aceste nu este singurul mod pentru a atinge aceste 2 lucruri necesare oricarei persoane.
o alta cale este sa se simta iubit neconditionat de catre parinti. asta este, dupa mine, cea mai puternica forma de validare. sunt iubit pur si simplu pentru ca exist.
este exact ceea ce propune acest domn Alfie: iubirea neconditionata.
nu vad la ce ar mai fi nevoie de laude.
eu nu intentionez sa-mi laud copilul pentru ca a urcat singur scara, pentru ca s-a spalat pe dinti, pentru ca a luat o nota mare la scoala sau pentru ca a desenat frumos samd.
simplul fapt ca le-a facut ar trebui sa fie o recompensa in sine pentru el, nu inteleg in ruptul capului de ce ar avea el nevoie in mod obiectiv sa-i spuna cineva ca desenul e frumos atat timp cat l-a facut pentru el (deci de placere, cum se zice).
in schimb ii voi spune ca eu il iubesc si sunt acolo pentru el indiferent ce face sa nu face.
Exact. Motivația pentru faptele lui trebuie sa fie intrinsecă (așa cum e la inceput pentru orice fiinta nou-nascuta), numai ca in timp ea e inlocuita de motivatii extrinseci (laude, recompense) mai atragatoare. Si copilul inceteaza sa mai faca lucruri pentru ca vrea, pentru ca asa simte, asa ii vine, si le face pentru a primi ceva in schimb, uitind in proces cine e, ce ii place, ce il satisface etc.
Sper ca e bine Sofia! sau ca o sa=si revina cat mai curand! Prima oara cand ai scris pe facebook despre asta ti-am lasat cred ca 10 commenturi …eram contrariata…voiam sa aflu mai mult…apoi cand ai scris primul text pe blog am inteles. Eu nu-mi permit sa merg la conferinte sau sa dau banii pe carti, dar citesc pe net , carti primite etc.. Trebuie sa te obisnuiesti cu gandirea asta si sa fii deschis. Fiecare face ce crede mai bine pentru copilul sau. Dar ce facem cand cunostintele , prieteni, rude ii spun bravo la fiecare secunda???? Ma gandesc ca apoi copilul o sa se intrebe ” Oare de ce mami nu-mi zice asa de mult bravo?”. S-a discutat despre acest aspect? Bineinteles ca incerc sa conving sa nu se mai zica asa mult bravo…dar din entuziasmul lor…nu cred ca isi dau seama.
Exceptional articol, exceptional. Multumesc
Mara
PS am o fiica de 29 ani, stiu ce spun
Mama mea a aplicat asta cu mine si cu fratele meu. Am crescut fara laude inconjurata numai de copii minunati, laudati pentru orice. Toata copilaria m-am simtit nedreptatita, tanjeam dupa laude, mai ales cand rezultatele mele erau mai bune. Tarziu am inteles ca mama era mandra de noi.
Care e rezultatul acestei cresteri? In combinatie cu o timiditate prea mare a rezultat o lipsa de incredere in mine prea mare. Nu am nevoie de confirmarile celor din jur, dar de cele mai multe ori ei ma vad mult peste cum ma vad eu.
Inainte de a aplica o teorie noua doar ca suna corect asigura-te ca ai toate datele. Ca rezultatul s-ar putea sa nu fie ca in carti.
Nu cred in rationalizarile excesive, in formule si retete. Nici copiii nu le iubesc. Este o presiune mare pentru un copil sa simta (si simte sigur) ca parintii lui se controleaza tot timpul ca sa aplice formule care or parea ele perfect sustenabile si logice, insa sunt artificiale. Ce bine ar fi sa nu ne mai fie atat de frica, sa avem incredere ca noi si copii nostri suntem mai presus de toti expertii si retetele lor! Si aici vorbesc si de mine in primul rand.
Sint perfect de acord cu ce spui! De-asta indemn oamenii sa nu aplice nimic din ce simt ca nu li se potriveste, sa se gindeasca bine de ce parte le sta instinctul!
🙂 sa se gandeasca bine la ce ii zice instinctul, suna funny. my point exactly :).
Am formulat asa pentru ca eu cred ca noi, parintii din generatia asta, caram dupa noi niste traume transformate in convingeri care ne acopera vocea interioara. e nevoie de introspectie multa pentru a disemina ce simtim de ce credem ca simtim. in fine, noi sa fim sanatosi.
nu am copii, intr-o oarecare masura sunt de acord cu „lauda nu-i buna”, dar eu am crescut asa. mi s-a spus „ai luat 10 pentru ca esti desteapta si pentru ca ai invatat”, cumva, in capul meu, vorbele astea insemnau implicit ca nu-i mare lucru ca ai luat 10 (sau ce naiba mai faceam eu acolo), ca asta o poate face oricine nu exagerat de prost si isi face temele (pentru ca nu faceam mare lucru in plus). am ajuns ca nu am incredere in mine, sa am mereu senzatia ca nu stiu suficient, ca altii stiu/pot mai multe ca mine, in majoritatea cazurilor ceilalti vad mai mult in mine decat eu insami (mai zicea cineva mai sus).
nu stiu sa primesc o lauda, o apreciere, un compliment. aproape ca mi se par ipocrizie. la un moment dat, adult fiind, le-am spus parintilor ca mi-as fi dorit mai multe laude in copilarie. dupa aia, pentru ca aveam senzatia de prea multe complimente din partea lor, le-am zis ca nu e musai, ca e cam greu sa repare. la care tata m-a luat la trei pazeste „adica asa ma stii tu pe mine, ca m-apuc sa laud ceva ce nu-mi place doar pentru ca ai bombanit tu odata ca asa si pe dincolo?!” intrucat chiar nu-i genul, m-am mai calmat nitel, dar nu in totalitate si in continuare habar n-am cum sa accept un compliment (indiferent la ce se refera: la infatisare, la munca, la realizari, la ce-am gatit, la haine, nu conteaza).
iar chestia asta cu incurajarea care va face copilul sa se straduiasca mai mult mi-e teama c-ar putea duce la „prea multa straduinta”, la ideea ca ar fi putut mai mult daca ar fi muncit mai mult. si uneori chiar nu poate munci mai mult (sau poate, dar in detrimentul a orice altceva) si in felul asta va fi mereu nemultumit ca „n-a muncit mai mult” si s-ar putea sa aiba senzatia ca nu stie suficient, ca nu poate suficient, etc.
sincer, habar n-am cum e mai bine. dar cand/daca voi avea copii imi doresc sa ajunga sa aiba incredere in ei, in ceea ce stiu, in ceea ce pot. sa creada ca pot orice. pentru ca am senzatia ca daca intr-adevar crezi, chiar poti orice.
Am 25 de ani nu sunt perfecta sau 100% multumita de mine, dar consider ca ma vad asa cum sunt. Parintii mei nu m.au laudat desi am invatat tot timpul foarte bine si nici probleme nu le.am facut. Ma duceam la olimpiade si concursuri scolare si cea mai mare satisfactie a venit tot timpul din interior. Cand aveam rezultate bune imi spuneau:”Lasa ca pentru tine inveti!”. Nu m.au laudat si nu am fost conditionata(Daca iei 10 iti bicicleta, etc) si nici nu am simtit nevoia pentru ca asa au fost de la bun inceput si parintii si bunicii. Daca mi.a lipsit ceva, as spune ca da! Am prins perioada in care parintii nu le spuneau copiilor cat de mult ii iubesc, desi o aratau. Sunt de acord cu teoria lui Alfie, sunt dovada vie ca functioneaza si nu mi.a creste viitorii copii altfel. Iti multunesc Printesa pentru blog. E o placere sa te citesc si in acelasi timp ma pregatesc pentru urmatorul capitol don viata mea: copii!
Și pe mine m-a frământat problema laudei exagerate. Am început să renunț la multitudinea de ”bravo” spusă puiului de om din dotare și ne e bine. Problema e cu ceilalți oameni importanți care interacționează cu el (bunici, mătuși, etc.) care nu înțeleg care e problema mea
Mă interesează mult problema ”Nu ai voie”. Ce să-i spun în loc când trage de prize, de fire pe care nu avem unde le ascunde, de butoanele de la aragaz sau soba fierbinte? Plus multe altele.
Un al aspect care pe mine mă macină e violența (nu știu cum să-i spun mai bine) verbală. Are copilul un an, bunicii se joacă cu el punându-l să dea ”nana ”la diverse, de la lucruri la animale. NU mi se pare deloc normal. Cum fac să-i conving că nu e bine? Că deja se uită strâmb la mine. Ultima găselniță a fost cu ”ce face băiaul, e rău?”. Pe fost de conversație cu un copilaș de un an….
Eu am crescut in varianta opusa, nimic din ce faceam nu era bine, incepand cu simpla mea existenta,toata lumea din jurul meu se astepta intotdeauna sa dau gres, auzeam mereu ca nu sunt in stare de prea multe. Am fost totusi dintotdeauna incapatanata, n-am lasat sa se vada ca ma afecteaza vreun cuvant si am mers inainte cu ideile
mele. Am reusit sa am o viata destul de ok zic eu, cada, masina, familie, copil, super job si super salariu. Si totusi simt acut lipsa unei validari exterioare. Stima de sine imi e la pamant, desi masca mea evident ca arata hotarare si incredere in mine. Cand am auzit prima lauda parca m-a uns pe suflet, si m-a facut sa lucrez si mai bine pentru simplul fapt ca cineva mi-a aratat bunavointa. Deci cum e cu lipsa laudelor? Creeaza ceva bun? In nici un caz in cazul meu. Si o sa imi laud si copilul, evident ca nu pentru simplul fapt ca face la olita, ci pentru primul desen, prima poezie, etc. Si imi pare rau dar nu sunt de acord nici cu lipsa recompenselor. In primul rand traim intr-o lume cauza-efect: faci un lucru bun, ti se intoarce bine, faci un lucru rau, sigur o patesti in viitor. Eu m-am convins deja, nu exista actiune de a noastra fara rasplata sau pedeapsa. Atunci, de ce da inveti un copil fara revompense? Da, ideal ar fi sa vrem sa facem bine pur si simplu pt ca suntem noi buni, dar sa fim seriosi, oamenii nu sunt buni by default. Si am intalnit extrem de putini oameni care mi-au facut un bine doar ca sa faca bine, fara sa astepte recompense si fara sa le fie frica de pedeapsa daca fac ceva rau.
copiii sint buni by default, noi ii pervertim cind ii recompensam.pt nimicuri si ajung sa nu se mai asculte pe sine, ci doar sa urmareasca premiile.
Nu stiu ce sa zic in cazul copiilor, cel pe care il am acum e primul din cercul de cunoscuti, prieteni, etc. Dar pot sa iti spun ca oamenii mari nu sunt buni by default. Am in jurul meu monumente de rautate si frustrare. Sunt curioasa cand se produce schimbarea, din copii inocenti in oameni malefici. Avand un copil sper sa imi dau seama cand o sa fie pe aproape schimbarea asta si sa o pot gestiona sau opri. Dar cum nu o sa traiasca cu mine pentru totdeauna, si cum societatea este asa cum este… am o teama si o retinere. I will do my best, mai departe eu zic ca tine de destin. Eu am fost crescuta intr-un mediu putin favorabil dar am reusit, zic eu, sa nu ma transform intr-un om rau, care calca peste altii doar de dragul de a face rau. Dar am de-a face zilnic cu oameni crescuti in puf care fac rau doar din hobby. Si daca stau bine sa ma gandesc am si copii de aprox 2 ani printre cunoscuti care zici ca sunt draci impielitati, desi au fost crescuti in cel mai bland mod. Genul de copil care loveste orice si pe oricine, care trage si sparge si urla numai asa…
un copil de 2 ani drac impielitat, cum spui tu, e un copil obosit, care probabil sufera de deficit de atentie, caruia nu i-au fost impuse limite. nu e un om rau.