În parcurile în care mergem noi în fiecare zi (mai puțin în zilele în care copiii sînt bolnavi, că deh, nu ne place să dăm și la alții), se aud foarte des următoarele (sau variațiuni):
– Eeee, m-ai pus să car de-acasă lopățicile, apăi să te joci cu ele, nu cu alte prostii!
– Răducu, nu așa, uite cum trebuie să sari!
– Sofia, hai mai bine să te dai în leagăn, te-ai dat destul în balansoar.
– Horică, mamă, hai să te învețe bunica cum să alergi.
– Eva dragă, nu așa se bagă bățul în groapă, hai să-ți arate mama.
– Ai vrut în parc, poftim, te-am adus în parc. Joacă-te frumos cu fetițele, că imediat te duc acasă și data viitoare nici că te mai aduc!
Și uite-așa bieții copii sînt tocați mărunțel de adulți care-au ajuns atît de departe de vremea copilăriei c-au uitat cît de mult le plăcea și lor să se joace cum vor ei, nu cum vor alții.
De ce n-avem noi oare încredere că știu ei copiii să se joace și singuri? De ce simțim nevoia să le aplicăm și lor toate rigorile, regulile, chefurile noastre? De ce nu poate bietul copil să sară șotronul invers? O să vină un arbitru internațional să-l depuncteze? Or să-l privească disprețuitor ceilalți copii? Slabe șanse, copiii chiar se bucură cînd cineva schimbă regulile!
Sigur, asta nu înseamnă că îi lăsăm să facă absolut orice. E important să-i ferim de pericole, asta da. Nu-i lăsăm să alerge sub leagăne și nici să se urce invers pe tobogan, ca să nu-și spargă dinții. Nu-i lăsăm să experimenteze cu degetele în priză și nici cu capul în toaletă, dar dacă nu li se poate întîmpla nimic rău, eu zic să facem un pas în spate și să le oferim libertate la locul de joacă, indiferent că sîntem în parc, acasă, în vizită sau la pădure.
Părinții și bunicii, dar și educatorii (și în general cam orice adult care vine în contact cu copii) se simt cumva datori să dea indicații celui mic. Pentru că nu-i așa, cel mic e… prostmic. Deci nu prea știe. Nici să mănînce corect cu lingurița, nici să se joace conform standardelor. Dar stați așa, ce e joaca dacă nu o descoperire? Un drum care poate duce cine știe unde? De cînd a devenit joaca un set de reguli? O cale care poate fi urmată într-o singură direcție?
Pentru copii, jocul e modul natural și ideal de a se dezvolta. E activitatea lor preferată, le satisface curiozitatea, îi amuză, îi învață lucruri despre ei și despre lume, le dezvoltă trupul și mintea, îi face încrezători în ei înșiși. Pentru ei nu-s importante regulile, ci descoperirea lor de unul singur. Lasă-l să-și culeagă un băț, va găsi singur niște găuri în care să-l strecoare de zeci, de sute de ori. Dă-i un lighean de plastic și urmărește-l de la distanță, vei vedea că omulețul va ști să se joace cu el chiar și o oră înteagă, în feluri în care ție nu ți-ar fi trecut prin cap că e posibil.
Dacă tot l-ai adus în parc, lasă-l să respire. Să facă ce vrea, chiar dacă ție ți se pare puțin aiurea să se dea de două sute de ori la rînd pe același tobogan. Știe el mai bine de ce are chef să facă asta. Nu e obligatoriu să se dea pe toate jucărelele din parc în aceeași zi. Sau poate azi are chef să stea în fund pe iarbă și să numere fire de iarbă. Nu-i reproșa că l-ai adus în parc degeaba, pentru el, număratul ierbii are un scop, sau poate chiar mai multe. Vrea să învețe ceva, vrea să se distreze, poate vrea să-și vindece o frică. Stai lîngă el să nu înghită vreo rîmă și-n rest, lasă-l să se joace.
Pune-i la dispoziție cît mai multe lucruri care să-i stimuleze imaginația. Nu-i mai cumpăra jucării sinistre din plastic, eventual cu multe beculețe și zgomote la volum uriaș, care nu fac altceva decît să paralizeze copilul de spaimă sau să-l lase mască de uimire. Cu acelea nu se joacă, ci doar se uită la ele ca la televizor, și asta nu e joacă. Joaca e interacțiune, descoperirea felului în care copilul poate schimba lumea prin intervenția lui. Cumpără-i cuburi de lemn, discuri, cercuri, dă-i acces la instrumente de bucătărie cu care nu se poate răni, oferă-i materiale, forme, culori, texturi și lasă-l să exploreze în pace. Apa, făina, pastele crude, plastilina, spuma de ras, castanele, ghindele, fasole, frunzele uscate sînt jucării excelente.
Știu că e greu să-i lăsăm pe ei să decidă. Că avem impresia că noi știm mai bine totul. Dar uneori, nu e despre a ști finalul unui experiment, ci despre a-l parcurge pînă la capt. Pentru copii, e important și să eșueze uneori, să nu nimerească din prima soluția, pentru că sînt șanse mari să găsească singuri o soluție diferită (poate chiar mai bună ca a ta), sau pur și simplu să învețe în proces lucruri importante despre el și despre lume.
Joaca e primul lucru în care cel mic poate (și trebuie) să fie liber (în condiții de siguranță, desigur).
Si eu le-am zis copiilor mei cum sa se joace…pana cand am auzit in parc, o mamica dirijandu-l pe al ei ..si mi s-a parut ca nu are sens….si mi-am revazut indicatiile…
Sunt de acord cu tine mai pputin joaca cu fasolea……….care este un instrument periculos……sora mea era sa moara deoarece a gasit trei boabe pe care si le-a bagat in nas….la umezeala se umfla si sufoca copilul……tin sa mentionez ca era la curte si na gasesti peste tot lucruri periculoase:)))). Mama care in fiecare seara ne verifica vigilent orificiile a vazut una si a scos-o nu ma intrebati cum……dar a zis sa mearga la medic sa nu cumva sa-si fi facut cuib vreun parazit sau mai stiu eu ce:))))) a mai gasit trei boabe care nu erau la vedere:( daca nu o ducea sora mea putea sa moara……si se intampla acum 30 ani aproape.
Totul e bine cand se termina cu bine…..deci nu fasole:)
Nici cu boabele de porumb. Când eram mică am inspirat unele pe nas, noroc că am strănutat și au ieșit repede. 🙂
Nu se intampla nimic, nici cu fasolea, nici cu porumbul. Daca le bagi in nas, se duc mai incolo, pe gat in jos, pana in stomac. Am experimentat cand eram mica: fasole, porumb, pietricele :D. In urechi introduse, in schimb, sunt mai greu de extras. Dar se pot extrage si de-acolo.
Cred ca cel mai important lucru e sa avem incredere in copiii nostri, sa-i rugam sa nu se raneasca – inteleg tot, nicio grija – si sa ne uitam de la distanta la ei… Nu sa-i fixam, sa-i avem in campul vizual…
Mai, cred ca idea era sa-i lasam sa se joaca free; lucru care se poate face si fara prea mari investitii (banuiesc ca loa asta se referee Printesa cu enumerarea „ceva”-urilor cu care se pot juca). Eu sunt de acord, iar despre partea cu fasolea sau porumbul sau..sau…Monica: ai fost norocoasa, stiu caz in care i s-a dus catre cap, pe sinusuri, n-a fost roz deloc. Eu mi-am bagat burete in nas, au ajuns la ORL cu mine caci imi curgea puroi din nas cand s-au prins.. Fi-miu..e in perioada incercarilor: a incercat linte, stafida, strugure, bucatica de scortisoara (din betisor din ala), etc..etc..
Faza e ca la fel de bine isi pot baga o rotita/cauciuc de masinuta (gen…) sau mai stiu eu ce..adica…atentie sporita la ei pana tarziu, indiferent de varsta..cat n-au 4-5 ani…
Ca o concluzie: de acord cu joaca free, cu orice ii intereseaza. Dar supravegehata.
Recunosc ca si eu il mut pe al meu(ce zici tu la pct 3) catre tobogan sau leagan sau..daca in locul unde este ii stranuta 5 in nas si toti cu muci sau daca este mult prea aglomerat cu copii mai mari care il darama de cateva ori in goana lor:)
Adaug ceva ce observ si eu foarte des: graba insotitorilor de a ajunge in parc. Noi am avut o perioada (si n-am iesit de tot din ea, nici nu stiu exact cd vom iesi sau daca vom iesi) cand fiul nostru nu avea chef de parc. Faceam 3300 de ani pana ajungeam. Tendinta ar fi sa-l grabesti ca, nah, ai iesit pt parc. Asa zici tu, adultul, dar daca el are chef de altceva…? Ca sa nu mai spun ca eu il inteleg, la ce chestii vedem pe la locurile de joaca…pricep de ce nu mai este atras. Dar..am iesit la aer. Si daca lui i se pare mai interesant sa studiem nshpe mii de chestii de pe stradutele din jurul nostru decat locul de joaca..well..ok, asa facem! Nu, nu-l trag dupa mine de mana sa mearga mai repede si, in general, nu sunt grabita cand iesim. Pt ca Acela este Timpul lui!!!, asadar inteleg sa-l las sa studieze/descopere/intrebe tot ce il intereseaza. Si-i raspund/explic, am rabdare, am timp si chef si drag real de el!! Ati vazut ce multi spun copiilor „hai mai repede ca ne grabim sa nu ..inchida/faca/dreaga/etc-etc..”????
Foarte frumos spus si foarte adevarat. Eu il las pe fi-miu sa se joace cum vrea atata timp cat nu deranjeaza alti copii si nu se poate lovi. Din cand in cand il mai ghidez si eu…adica ii arat si alt fel de a se juca cu un anume lucru (nu neaparat mai bun, doar alt fel), si apoi e treaba lui cum vrea sa faca.
Da. Așa e. Pe o parte ai dreptate. Pe de alta, te contrazic. Pana pe la 2 ani, nu am impus anume reguli/obiceiuri in comportamentul lui. Acum, ca se duce la grădiniță, nu-mi place obiceiul de a manca cu mana mâncarea, mai ales ciorba. Doar mereu i-am pus lingura in mânuță, insa prefera calea mai scurta.
O sa vezi anumite lucruri când o vei duce acolo. Sau poate fetița nu are si obiceiuri din acestea si nu realizezi acum.
In legătură cu jucatul, exista un aspect împortant. Jocul in care alegi sa intervii ca părinte. Eu când merg in parc, ii las libertatea sa bage 10 bete in nisip atât cat nu-l baga in vreo pereche de ochi. Insa daca are jocuri tip puzzle sau cartonase sau alte chestii din astea, ii arat. De multe ori îmi cere sa ii arat eu.
La grădiniță, educatoarea are un plan după care ii învăța lucruri. E necesar sa intervină. Sub forma jocului, in ceata, învăța mult mai bine fata de ce putem să-i învățam noi.
ami, una este sa te joci cu ei sau sa le arati ceva si alta este sa spargi seminte si sa strigi la ei „nu fa aia, ca nu am chef sa-mi misc fundul sa vad ce faci” sau „nu te mai da in leagan, ca eu vreau sa mergem la banca unde sunt prietenele mele”. Cred ca la asta se refera printesa 🙂
Imi aduc aminte cand era finuta mea mai mica, de vreo 2-3 ani. Ea avea jucarii dintre cele mai scumpe de la Fischer Price si etc, iar eu ii luam dintre cele mai de lemn de la tarabele de mestesugari de pe Valea Oltului. Sa vezi ce succes maxim am inregistrat cu fix cuburi si catelul ala de lemn, pus pe un bat mare! S-a stricat la un moment dat, de a trebuit sa ii luam un frate :)))
foarte adevarat ce spui. una e sa te joci impreuna cu copilasul sa ii arati dar sa ii lasi libertatea sa greseasca alta e sa ii reprosezi mereu ca nu pricepe ca nu stie ca e stangaci etc . si eu ma mai trezesc ca ii spun hai mami da-te pe topogan, asta dupa ce a stat 5 min in varful lui dar mai mult pt ca mi-e teama sa nu vina un copil mai mare sa ii faca vant. noi ca adulti suntem atat de ingraditi de reguli, atat de indoctrinati incat uitam sa mai fim creativi, sa gandim inafara cutiei. de-aia marii artisti sunt considerati nebuni
Eu le arat copiilor cum sa foloseasca un lucru daca mi-o cer ei, sau daca vad ca se enervează incercand sa faca ceva si nu reusesc.. Apoi, dc vor sa faca la fel ca mine, sau in modul lor… decizia le apartine..
Insa m-am regasit f bine intr-un paragraf la „asa nu”, dar nu din vina mea.. Eu am 2 copii, baiatul are 3 jumate, fetita 2 jumate..si se întâmplă destul de des sa merg singura cu ei in parc.. Ei, baiatul prefera unele locuri de joaca, fetita altele. Si cat e unul fericit, celalalt plange ca vrea nu stiu unde. Asa ca stau cat stau într-un loc, apoi ma rog de cel fericit sa-i facem pe plac si celui care plange.. Cred ca e neplacut cand ti-e lumea mai dragă sa renunti la jocul tau, dar in parcurile cu suprafata mare de intindere, nu pot sa ii las nesupravegheati, si unul sa stea la tobogane si celalalt la nisip, atâta timp cât eu nu îi am in vizor pe ambii copii..
Asta imi aminteste de o familie cu un copil care se juca pe plaja in vara aceasta. Mama lui il tot indemna sa se joace cu galetusa si lopatica si el nu vroia, motiv pentru care ea a inceput sa il ameninte ca ii da jucariile.
Mai tarziu aceeasi mamica il ameninta ca nu ii mai da sa manance nimic pentru ca nu dorea bietul copil sa manance niste covrigei pe care ii tot oferea ea. Si ma gandeam atunci de ce ar trebui bietii copii sa faca ce vrem noi, cand vrem noi si de ce oamenii mari nu pot sa accepte ca au si ei nevoi si dorinte si ca acestea pot fi diferite de ale lor.
Offf… e prima data cand scriu, desi citesc de muuult postarile tale, dar adevarul e ca problema asta rezoneaza cel mai mult cu mine 🙁 Buni, care sta cu cel mic.. face treaba minunata (ii gateste, are grija sa fie mereu curat, tine cont de indicatiile noastre 99% din timp) dar „se joaca” cu el dandu-i task-uri. Are 1 an si 4 luni, situatia decurge in felul urmator: copilul ia cuburile, in secunda 2, buni „se joaca” spunandu-i sa le puna la loc!!! Copilul ia niste forme, buni ii spuna cum sa le puna, etc..
Am incercat in fel si chip sa-i explicam si eu si tacsu’ dar nu am gasit inca o cale eficienta care sa functioneze, ba se mai si supara si sta bosumflata! Nu stim ce sa facem decat sa o atentionam cat de fair putem pe buni (astfel incat sa nu se supere prea tare) de fiecare data cand suntem in preajma, dar se pare ca nu prea functioneaza 🙁
Avem si noi o buni d-asta, si la fel se ofuscheaza…daca gasesti o solutie, please share!
Yes!! Please share! Ca eu una m-am saturat sa repet ca un aparat stricat aceleasi lucruri si sa le explic de fiecare data cat de tare ii dauneaza copilului. Par example…. acum am ajuns la zona unde nu mai mananca decat daca ne jucam la masa(ca asa i-a facut bunica, iar eu nu vreau sa manance asa). Apoi vine bunica si imi spune ca distrug copilul ca l-am dus la 2 ani la gradinita si uite domnule cat a slabit!!!!!
Buna,
La noi a functionat cand i-am explicat bunicii ca am citit o carte in care se spunea ca in momentul in care intervenim si le spunem copiilor ce sa faca si cum sa faca, mesajul pe care ei il primesc este, de fapt, „tu nu faci bine ceea ce faci”, ceea ce duce la lipsa increderii in sine si ii poate dauna copilului pe termen lung. Cred ca orice bunica isi doreste binele copilului si atunci cand prezinti informatia „dintr-o carte”, nu mai poate sa o ia personal.
Din pacate uneori nu functioneaza nici metoda cu cartea. Chiar i-am dat mamei sa citeasca, insa tot cum sunt ele invatate fac. Am vorbit si cu psihologul si din pacate nu se prea poate face ceva. E foarte greu sa schimbam comportamentul bunicilor.
Nepotelul nostru este stangaci. Doua saptamani cat am fost in concediu i-am explicat mamei in fiecare zi ca nu trebuie sa il indemne sa manance cu dreapta pentru ca il bulverseaza si ca acest indemn ii poate afecta dezvoltarea….doua saptamani in fiecare zi cand eram la masa …”pune lingura in mana dreapta…” degeaba repetam eu informatiile din carti…
Vai, mai bine nu le zici de carti. Eu mi-am pus tot familionul pe cap cu cartile si articolele despre cresterea copiilor. Soacra’mea nu a vorbit cu mine un an si ceva din cauza ca-i nenorocesc nepotul cu cartile mele si „specialistii”, ca ei nu au mai crescut copii din carti si uite ce mari si frumosi s-au facut, etc (cred ca stiti pledoaria). Mama cand am inceput sa-i citesc si sa o corectez a facut o adevarata criza cu plansete si lamentari, si-a facut bagajele si dusa a fost inapoi in Italia ca am indraznit sa-i pun la indoiala aptitudinile. Ce sa mai zic de sora’mea care e tanara, deschisa la minte si mi-a facut capul calendar cu aceste ateliere ale parintilor si cum imi pierd eu vremea cu prostii.
Doamne fereste!nuu metoda ,,dintr-o carte,,:))) bunicii nostrii detesta orice informatie, orice lucru descoperit de curand. Nu ii acuz ca au facut unele greseli, ne-au crescut si ei cum au stiut, cum au putut acum…n ani, dar acum avem carti, internet, studii,etc. si ei tot continua sa fie ignoranti si dispretuitori la adresa ,,informatiilor,, ba chiar insista cu prostii de acum 30 de ani…infasat, pus intre perne,etc. Si tot ei se dau drept experti in cresterea copiilor:)
A mea e prea mica sa se joaca de una singura in parc, dar de vreo 2 luni am decis sa nu o las doar sa se uite la copii. Avea nici 6 luni si nu prea putea sa faca altceva decat sa stea in carucior sau la mine in brate. Am asezat-o pe leagan (e din ala de copii mici) si am tinut-o eu sa nu cada (inca nu statea corect in fund. Am dat-o foarte usor si am vazut ca-i place. Avem niste chestii ca un balansoar, dar care in mijloc au un arc mare. Se pot juca 2 copii (si atunci sa batzaie ca balansoarul) sau unul singur. Am pus-o si acolo si o dau eu usor. Chiuie de bucurie, de nu ai vazut. Si niste ‘caluti’ ii plac, o tin eu calare si imping usor, sa se si invarta.
Cred ca sunt singura nebuna din zona care pune un copil de mai putin de un an pe din astea, dar o tin bine si se bucura. Decat sa stea si sa se plictiseasca, asa macar se joaca. A ajutat-o enorm la echilibru, am vazut imediat progrese mari la stat in fund. Acum se ridica singura in picioare in patut, deci in cateva saptamani va face si primii pasi.
Nu o stresez cu nimic, nu o fortez cu nimic. Este puternica si plina de vointa de felul ei, deci nu am de ce sa insist. Dar stau cu ea toata ziua la joaca, acasa si in parc, si incerc sa o las sa descopere lumea in felul ei.
Sigur ca sunt chestii unde nu are de ales si trebuie sa asculte (nu o las nici eu sa-si bage destele in priza sau din astea), dar o si las, cu mine langa ea, sa descopere multe altele. Cand merg in parc, ma duc pentru ea, nu pentru mine, asa ca o dau pe ‘agregatele’ care stiu ca ii plac si sunt atenta la semnalele ei. Abia astept sa inceapa sa mearga, atunci sigur ne distram si mai mult 😀
Nu esti singura „nebuna”. Si eu am facut la fel cu fi-miu, si a fost bine, de la 10 luni jumate a mers singurel in picioare!
Si eu am facut la fel cu Andrei, l-am dat in leagan si in tot ce ai enumerat tu, avand grija sa nu cada, totusi sunt mai mari jucariile. L-am lasat sa se joace si cu pietris, avand grija sa nu isi bage nimic in gura.
Si eu am facut la fel 🙂 La 8 luni Nati se dadea pe tobogan si in leagan din ala pt copii mici, rade si chiuia in hohote. De ce sa ii privam de bucuriile astea? Eu am vazut parinti care nici la 1 an sau 1 an si 2-3 luni nu si dau copiii in tobogan sau balansoar pe motiv ca sa nu cada… Ei, eu mereu am fost mai „inconstienta” dpdv 🙂
Bun, m-am linistit, deci nu is psihopata 😀
Azi fii-mea s-a ridicat in 2 picioare, tinandu-ma de mana ca la hora si a dansat vreo 5 minute asa .. zic ca in curand face pasi, da doamne
Eu am o fetita de 2 ani si 1 luna iar cand mergem in parc o las sa exploreze,sa invete sa se descurce singura,nu o ajut niciodata sa se urce pe tobogan,in leagan isi face singurica vant…doar ca se gasesc tot felul de bunici si parinti care vor sa o ajute..Rebecca ii pune la punct imediat „Lasa-ma sunt fata male” sunt tare mandra de ea pentru ca se descurca SINGURA!!
Ma scuzati ca intervin! Articolul e foarte interesant si sunt 100% de acord cu cele spuse pana acum, atat de autoarea articolului cat si de comentariile celorlalti oameni.
Ma simt obligat sa comentez aici pentru ca si eu am fost invatat de mic sa ma descurc SINGUR, pe de o parte e bine pentru ca tot ce am realizat pana acum a fost pe fortele proprii (si cu ajutorul lui Dumnezeu), dar in acelasi timp e un rau, pentru ca am constatat ca nu pot accepta nici cel mai mic ajutor de la cei din jur (pentru ca am fost invatat sa ma descurc singur), indiferent ca sunt parinti, rude sau prieteni.
Consider totusi ca ar trebui sa lasam copii sa descopere lucrurile singuri dar in acelasi timp sa ii invatam sa accepte si ajutorul altor persoane (chiar daca noi consideram ca acel „ajutor” i-ar putea dauna).
Nu stiu daca m-am facut inteles prea bine… 🙂
Doamne fereste, nu zice nimeni sa nu ii ajutam! Bineinteles ca ii ajutam atunci cand cer sau cand au nevoie, aici era vorba despre cum nu e bine sa ii intrerupem din joaca ca sa le aratam noi „cum se face bine”, chiar daca ei se distreaza cum stiu ei.
E foarte adevărat ce spui, dar greu de pus in practica.. Ori, oi fi eu prea posesiva, grijulie.. Nu stiu cum se întâmplă, dar mie nu îmi reuseste treaba asta..cand plec de acasă, îmi propun sa o las pe fiica-mea sa se joace cum vrea si unde vrea,dar cand ajung in parc totul in capul meu se schimba.. Parcul in care mergem noi este foarte aglomerat, sunt si 10 copii într-un tobogan, fiica-mea de 2 ani si 2 luni urca mai încet, mai sta in vârful lui sa mai admire peisajul, alti copii mai mari de 8-9 ani urca in viteza, aleargă se împing iar eu stau jos, cu frica in sân si uitându-mă neputiincioasa la îngrămădeala din tobogan.. Nu îmi place nesiguranta, asa ca o iau de acolo si merg in alta parte.. De cele mai multe ori, cand merg cu ea in parc nu mi-e frica de ce ar putea face ea, e marisoara, stie sa urce singura pe tobogane, carusel, dar mi-e frica de copiii mai mari care nu ii protejează pe cei mai mici.. Poate am eu o problemă, poate ar trebui sa o las sa se descurce singură,însă nu îmi este usor sa trec peste aceasta grija excesiva..
si eu am teama asta.
in primul rand, noi ducem copila la locuri de joaca unde majoritatea copiilor sunt de aproximativ varsta ei, sau macar pre-scolari. se vede imediat cat de mari sunt copiii care se joaca intr-un loc.
in al doilea rand, chiar daca la locurile astea de joaca sunt si copii un pic mai mari, o lasam totusi sa se descurce. pana acum nu s-a intamplat nimic serios. daca o impinge unul si cade, nu-i o tragedie, face parte din viata.
daca cineva e agresiv, desigur intervenim.
am o curiozitate? cum intereveniti? certati copilul agresiv? sau discutati cu parintele?sau./..cum?
Eu pe D. l-am lasat sa se urce invers pe tobogan, pur si simplu asa a vrut el :)). Am stat langa el, l-am tinut, a fost ok. Am si curatat eventuala mizerie :D.
da vezi data aviatoare sa nu urce el singur, mai ales daca o sa poata, si sa nu vina un alt copil de sus.
Ba a mea exact asta face,(ea de pe la 3 ani exerseaza urcatul invers pe tobogan, degeaba i-am zis nu, ii vede pe toti facand asa, si acum la 4 ani e chiar experta!) si da, mai vine cate unul , doi, trei…peste! Si ei chicotesc. Ca sunt din carne, nu din beton, sa se omoare cazand deasupra… ce, voi nu ati jucat „gramada cere varf” ? Si nici dinti sparti n-am vazut… Dar e bine sa nu se dea cei mai mari pe toboganele pentru cei mici, asta noi parintii ar trebui sa-i invatam, sa-i respecte pe cei mai mici.
(nici o legatura cu subiectul)
Made me think of you:
http://joannagoddard.blogspot.fr/2014/09/raising-your-first-child-vs-second-child.html
Baietelului meu de un an si 7 luni i-am cumparat o singura jucarie, dar a primit multe, de tot felul (acum avem doua cutii). Totusi prefera sa se joace cu sosetele, aspiratorul, ligheanul si matura acasa iar in parc cu bete, frunze si in nisip (de multe ori ignora lopetica, galetusa si formele pentru nisip). Jucariile cu muzica au fost fascinante cand le-a primit, apoi date uitarii. Daca vrea sa se bage in cutiile cu jucarii cauta galetusa cu forme sau un camion de plastic pe care il plimba si-l umple cu tot ce gaseste prin casa. Deci tot acele jucarii care ii permit sa-si coordoneze singur jocul si nu-i ingradesc imaginatia. Este fascinant sa-i urmaresti jocul…
Jocul este cea mai eficienta forma de experimentare a lumii exterioare, a existentei sale si a propriilor limite ! Felicitari pentru articol !
Hai sa iti povestesc ceva.
Fetita mea de trei ani a indragit o bebelusa de vreo 7-8 luni care statea in fundulet in mijlocul unui loc de joaca din parcul circului. Din acela, cu pietris pe jos. Am ramas in preajma ca fiica-mea e pasionala rau si a temeam sa nu o sufoce prea tare.
La un moment dat, bebe incepe sa isi suga papucelul de cauciuc. Mama ei ii zambeste incurajator (vorbeste la telefon pe o banca). O mama cool, ma gandesc, asa am incercat sa fiu si eu, desi la capitolul igiena nu prea ma lasa inima sa fac rabat…
Vreo cinci min mai taziu, bebe – are mai si sughita in momentul ala – ia un pumn de pietris si il indeasa in gura. Ii fac semn mamei, care intrerupe putin conversatia sa imi explice ca fetita ei e lasata sa exploreze, sa simta gusturi, ca la varsta asta doar asa poate cunoaste lumea. OK. Sau notOK?
Inca ma gandesc care e limita corecta. Daca exista o limita corecta, UN SINGUR MOD CORECT de a creste copiii. Pana la urma,copiii sunt despre a duce specia mai departe, nu? si e oarecum logic ca fiecare sa se poarte asa cum e el insusi, pt ca specia sa mearga mai departe in toata bogatia sa de nuante 🙂 🙂
Eu sunt convinsă ca nu există un singur mod corect de a-ti creste copilul.. Dc ar fi asa, s-ar tipari o carte, am citi-o toti si am actiona in consecinta.. si am fi toti niste copii la indigo.. Fiecare facem ce credem ca e mai bine pt copilul nostru, chiar daca uneori dam gres.. In cazul mai sus amintit, eu as zice si ca e un dram de inconstienta, cert e ca la varsta respectiva cunosti lumea prin intermediul papilelor gustative, dar dc prin pietrisul ala era vreun cui, vreun ciob, sau de ce nu, vreun rahatel de caine. La fel de bine se poate ineca cu pietricica, o poate baga in nas, sau poate fi aspirata in plamani..
Eu nu mi-as lasa copiii la vârsta aia singuri cu mainile in pietris si eu sa vorbesc la tel, dar fiecare isi creste copilul cum vrea si intinde limita pana unde crede de cuviinta…
Sunt bunic. Dintre cei care, ca parinte, i-am criticat copios pe parintii nostri pentru greselile in educatia copilului meu.
Sigur ca nu ne potrivim deloc cu cartile noi. Sigur ca, atunci cand am lasat copilul sa faca ce-i vine la-ndemana, am gresit si, uneori, s-a ales cu cate o zgarietura, o buza sparta etc. La fel de sigur, cand i-am interzis cate o excentricitate, am blocat o cale de dezvoltare a personalitatii copilului. Nu exista nici un prag/bariera/limita unanim acceptata. Pana la urma, un joc al dragostei si-ntamplarii este cel ce defineste limitele admise libertatii jocului copilului. Problema e ca, dupa ce scapa controlului direct si nemijlocit, copilul face ce simte el ca-i place. Nu neaparat bine! Si treaba noastra este in principal sa-l pregatim pentru faza asta, la care langa el nu mai sta cineva care sa decida ce-i bine si ce nu. Suntem oare, pregatiti? Parinti si bunici deopotriva. ca sa nu mai zic de cei ce, pana la urma, vrem sau nu vrem, decid: aia micii!
http://gainile.wordpress.com/2014/09/30/victoria-park/
Pai si cu Montessori cum ramane? Ca jucariile alea sunt create special in asa fel incat sa nu se poata juca altfel cu ele decat corect. Nu poti baga cubul prin locul pt sfera de exemplu…
Joaca nu consta doar in bagatul cubului in gaura lui, ci mai ales in descoperirea felului in care cubul intra acolo si doar acolo. Iar daca parintele ii arata copilului, il.priveaza de un joc frumos.
de accord cu Printesa: ideea e si sa descopere ei, nu sa le aratam noi.
Si, crede-ma, daca ii lasi sa caute, va descoperi si singur ca prin gaura de sfera nu intra cubul, chiar daca habar n-are ca ala-i cub si aia-i sfera.
si alea de constructive, de ce unii adulti refuza sa vada ce chestii ilogico-superbe;P fac copii lor? si ce daca nu sunt asezate logic? (logica adultului in general e: alea lungi inati, apoi cele mai mici si tot asa…) Pana la urma dupa felul in care arata „constructiile” lor s-ar putea sa te poti prinde cata imaginative are puiul ala de om. Iar pt mine una, imaginatia e la mare inaltime:))
http://www.boribon.ro/
ca tot veni vorba de jucarii mie imi plac cele de la imaginarium, cele fisher price si astea de la boribon 🙂
De cand a venit Floricica in familia noastra, imi dau seama cat de pisalogi sunt unii oameni, in mod special bunicii. Chiar azi am fost la un loc de joaca si-mi venea sa-i spun vreo doua unei bunici extrem de vorbarete. Bietul copil de 1 an si 8 luni nu putea face nimic, ea era mereu cu gura pe el: David nu alerga (oare de ce l-o mai fi adus la joaca), David lasa mingea ca nu-i a noastra (era a fetitei mele insa nu e nici o suparare daca si alti copii de joaca cu ea),David nu-ti da caciula jos (erau 23 grade C), David David David… Daca ar fi stiut mititelul sa vorbeasca, cred ca i-ar fi spus mamaiei sa taca si sa-l lase sa se joace cum stie el. Mi s-a facut mila. Si inca ceva ma deranjeaza, MIZERIA de la locurile de joaca…
Pe mine ma deranjeaza ca se fumeaza in jurul locului de joaca…trebuie sa caut un loc mai izolat sa dau copilul in leagan si ma enervez rau cand ma trezesc si acolo ca vine vreo femeie, care cu o mana impinge copilul si cu cealalta tine tigara…si mai si face galagie la el ca nu se impinge singur:)
http://nymag.com/scienceofus/2014/10/watch-scientists-confuse-an-adorable-toddler.html?mid=facebook_nymag
Si daca mananca rame ce are?? Eu am mancat si traiesc. Sunt bio:)) Eu il las sa faca ce vrea si eu ma uit de la distanta. E singurl copil pe strada care sta in carucior in picioare de la 8 luni. Si isi tine foarte bineechilibrul.
Niciodata nu i-am impus fetitei mele cum sa se joace, cel putin in parc am lasat-o libera. Era singurul copil din parc care inota in nisip, era cea mai murdara 😛 Nu mi-a pasat de haine, oricum nu ii dau haine cu care sa nu se poate tavali, chiar daca le luam curate de pe sarma cand veneam in casa ajungeau iarasi la spalat.
Nu am inteles niciodata isteria parintilor de a nu pune copiii nisip pe topogan, nu stiu daca ati observat dar toti, absolut toti copiii vor sa faca asta. Si ce daca este nisip acolo si un copil se da si sterge nisipul? oricum nu sunt imbracati in frac, asta e la joaca in parc te mai murdaresti putin de praf de una alta.
Am lasat-o sa se joace si cu leaganul, il impinge ea, i-am explicat doar sa fie atenta, sa se dea la o parte sa nu se loveasca si gata. Nu s-a intamplat nici o tragedie. Chiar daca o las libera, sunt aproape tot timpul langa ea, nu stau pe banca nepasatoare si mananc seminte. Acum de cand este mai mare imi cere mai putin implicarea si atunci da, mai stau si pe banca. Dar imi place sa ne distram cu leaganul si rade de iti inveseleste toata saptamana. Ce minunat este rasul unui copil fericit!
Ma innebunesc NU-urile vesnice din parc.
Exact Amanda, am vazut parinti de-a dreptul terifiati ca odraslele lor isi vor baga pietre in gura. Asa, si? cand a luat fetita mea un pumn de pietricele prima oara in gura, s-a strambat imediat si le-a scuipat.
Dar sa nu lasi copilul sa se joace cu nisip, sa nu puna mana pe nisip, doar cu lopatica. Sa nu il lasi in zona de nisip ca se murdareste, asta ma deprima pe cuvant.
Ai dreptate, o adevarata problema este reprezentata de faptul ca acestia nu se pot desfasura corespunzator in mediile lor de activitate. Spre exemplu, la gradinita copiii ar trebui sa beneficieze de un program interactiv variat, care sa le ofere un echilibru intre activitatile educationale si momentele indispensabile de joaca. Probabil din aceasta cauza ne este foarte dificil sa alegem o gradinita, fiind in aceeasi masura constienti de faptul ca nu putem compensa acasa ceeea ce micutul nostru nu primeste la gradinita. Protectia este totusi un aspect sensibil, prin prisma faptului ca uneori se intampla diverse accidente sau conflicte in mediul de joaca. Probabil cea mai buna solutie ramane supravegherea constanta de pe margine. Oricum, foarte interesant si diferit modul in care privesti aceasta problema a zilelor noastre.