Îi las să mă vadă plîngînd. Îi las să mă audă oftînd. Vreau să știe că nu sînt perfectă, că sînt om, ca și ei, că am emoții și limite. Ca și ei. Că greșesc uneori, ca și ei. Vreau să mă iubească și pentru toate astea, în ciuda lor, nu pentru că-s fără cusur și mereu disponibilă.
Am crescut fiindu-mi frică de sentimentele mele. Nu era bine să plîngi, nici acasă, nici la școală, era semn de slăbiciune. Nu ne spuneam că ne iubim, nu știu de ce, pur și simplu nu era ceva de făcut. Ne strigam bucuriile în șoaptă, Securitatea era cu urechile pe noi.
Recuperez acum din plin.
Ivan e încă mic, Sofia la cei doi ani și jumătate e suficient de mare să înțeleagă aproape orice i se arată. Uneori reușește să mă scoată din minți, rareori. Și atunci îi spun asta, că m-a enervat peste măsură și că uite, tremur de nervi și-mi vine să arunc lucruri, exact ca atunci cînd ea aruncă pe jos creioanele cînd nu-i iese desenul. Că și mie îmi vine să țip uneori așa cum țipă ea cînd nu stă pisica s-o tragă de coadă.
Ieri am rugat-o să mă ia în brațe, mă simțeam cumva prea departe de ea. Mi-a zis că peste 1 minut, că trebuie mai întîi să ia nu știu ce pluș de nu știu unde. Și probabil am făcut, involuntar, o moacă dezamăgită. S-a oprit, s-a uitat la mine fix, s-a întristat, apoi mi-a zîmbit și s-a năpustit în brațele mele.
În rarele momente cînd am plîns de cînd s-a videcat ea de reflux (înainte de asta plîngeam foarte des), am lăsat-o să mă vadă, să mă ia în brațe, să-mi șteargă lacrimile așa cum fac și eu pentru ea cînd plînge. I-am explicat de ce plîng, i-am spus că o să fiu curînd mai bine, că plînsul mă ajută să-mi treacă, la fel cum o ajută și pe ea să se descarce. Nu e nici o rușine să plîngi și vreau ca ea să știe asta. Vreau să învețe să ia în brațe un om drag care plînge.
Îi spun des: Am greșit, credeam că o să fie așa și uite că nu e. Te rog să mă ierți. Data viitoare o să mă gîndesc mai bine. Și ea mă strînge de mînă și-mi spune: Nu-i nimic, mami! chiar dacă am uitat să pun în rucsac jucăria pe care mă rugase s-o iau în parc. Vreau să învețe să ierte, să fie empatici, calzi, buni.
Uneori, cînd nu știu răspunsul la întrebarea ei, îi răspund că nu știu. Nu inventez lucruri decît cînd ne jucăm de-a inventatul. Cînd vrea detalii despre lucruri pe care nu le cunosc, îi spun sincer că nu știu, dar că o să aflu și-o să-i explic cît de curînd. Și nu mă simt vinovată că nu le știu pe toate…
Le spun că îi iubesc, că sînt minunile mele, că n-o să-i părăsesc niciodată. Trebuie să știe ce simt. Vreau sî învețe că sînt importanți, că e important să spui celor dragi că-i iubești.
Eu nu cred că emoțiile sînt rele, oricum ar fi ele. Sînt extrovertită, probabil ați observat deja asta. Și cred că mi-a făcut mult bine să fiu așa. Am comunicat ușor, m-am vindecat ușor. Copiii mei poate au alte firi, poate vor semăna mai mult cu tatăl lor, care e mai rezervat, mai introvertit. Pînă atunci însă, pot învăța de la mine ce înseamnă să-ți exprimi emoțiile. Nu urlu, nu trîntesc, nu lovesc, nu vreau să-i sperii, dar nici nu-mi ascund emoțiile, pentru că pentru mine e important să fiu sinceră cu familia mea, cu oamenii cei mai importanți pentru mine. Ei trebuie să știe tot timpul cum sînt, ce caut, ce mă scoate din apele mele, cum mă calmez, cît îi iubesc și cît de importanți sînt pentru mine.
Copiii mei mă văd în fiecare clipă așa cum sînt. Obosită, pentru că sînt. Fericită, pentru că sînt. Nu am lucruri de ascuns față de ei, chiar dacă ei acum sînt perfecți și eu am încetat de mult să fiu perfectă.
Si eu am crescut cu ideea ca e ‘rusine’ sa plangi si nu e chiar OK. E drept ca ma descarc rar, dar se mai intampla. Si eu imi cer scuze fata de a mica, daca gresesc, desi la varsta asta chiar nu intelege. Suntem oameni cu totii, vreau sa stie ca nu sunt perfecta, chiar daca sunt mama ei, ca nu stiu chiar totul si ca, desi mut muntii pentru ea, daca e nevoie, mai am si eu slabiciunile mele 🙂
E mare lucru sa iti lasi copii sa te vada plangand.La mine in familie plansul era interzis si de aceea eu acuma nu prea plang dar pe ea o las sa se manifeste cum vrea si cand vrea.
Admir oamenii care pot sa-si arate sentimentele. Si nu doar ca îi admir, îi iubesc pur si simplu. Eu nu pot s-o fac. Cred că aș muri dacă as plange in fața cuiva. Asa e firea mea dar si educatia își spune cuvântul . Nici bucuriile nu pot să mi le-arăt decât cu o oarecare jenă. Dacă altul e nefericit tocmai în acel moment ? oare nu o să sufere și mai mult ?
Eu inca ma simt vinovata daca ma vede cea mica plangand sau fiind nervoasa, pentru ca am impresia fie ca preia din starea mea (ceea ce ma ingrijoreaza), fie ca se sperie, pentru ca nu sunt atat de puternica pe cat are ea nevoie. Dar ce scrii tu e un alt fel de a vedea lucrurile, merita sa ma gandesc la perspectiva asta. Ce trebuie sa invat intr-adevar este sa nu imi arat emotiile la extrem (urlete, crize de isterie etc.) Asta cred ca poate speria cu adevarat.
E OK sa ne cunoasca copii emotiile, dar ar fi bine sa ne controlam (pe cat posibil) reactiile extreme. Tot asa cum nici pe ei nu-i lasam sa loveasca si sa arunce daca risca sa raneasca pe altii. Ce am invatat eu in ultima vreme e ca urletele, crizele nu sunt emotii. Sunt reactii la emotii, modul in care ne comportam cand ne coplesesc anumite emotii. Si avem reactiile astea extreme tocmai pentru ca incercam atit de mult sa ne reprimam sau sa ne ascundem emotiile, incat in momentul in care ele scapa pe la crapaturi, explodam de-a dreptul.
Mi se pare un cerc vicios, sa incerci sa-ti ascunzi emotiile ca sa nu sperii oamenii, din cauza asta ele sa ajunga atit de puternice incat nu mai pot fi controlate, sa rabufnesti intr-un comportament extrem, care sa sperie copilul si sa te convinga ca uite, aveai dreptate, daca iti arati emotiile esti de speriat, deci trebuie sa te ascunzi mai bine 🙂
Spun toate astea tocmai pentru ca ma chinui cu un asemenea cerc vicios, de cate ori ma loveste piticotul meu. Pentru ca nu reusesc sa gasesc o modalitate acceptabila ca sa-i arat cat de trista ma face, ma tot abtin si pastrez calmul la suprafata, dar probabil in sinea mea ma victimizez, ajung sa ma enervez si emotia aia n-o mai pot controla – rabufnesc si il bruschez, sau ma rastesc la el si plec. Numai daca as sti cum sa-mi arat emotiile mai devreme …
Concluzia este, Printesa, ca esti o norocoasa cu extrovertirea ta 🙂 Si o scumpa in felul in care povestesti!
Frumoasa educatie.Da,emotiile sunt bune si trebuie exteriorizate.De-ar fi cat mai multi parinti asa! Cum reusesti sa te calmezi asa usor?
Ma gandeam recent la multele intrebari pe care le pun copiii,ma simteam ca trebuie cumva sa stiu toate tainele universului pentru a le raspunde. Acum mi-am dat seama ca e ok sa nu le stii pe toate si sa poti explica asta,venind mai tarziu cu un raspuns.
Imi place mult cum scrii si ce scrii. Ma regasesc aproape in totalitate in descriile tale de situatii si imi creeaza impresia ca ai fost in mintea mea. Eu nu-mi gasesc atat de usor cuvintele pentru a descrie ce simt, iar tu ma ajuti fantastic. Cand vreau sa le explic ceva apropiatilor, le recomand sa citeasca ce ai scris ca sa ma poata intelege pe mine. Sper sa nu te superi, nu este copiere, doar ca ma regasesc in ceea ce scrii.
Printesa tare fain le zici!!!!M-am emotionat si mi-au dat lacrimile :*
Pe la inceputul sarcinii mele mai imi spuneau unii „binevoitori” ca nu ar trebui sa zic sus si tare ca nu imi place sa fiu insarcinata, ca transmit sentimente negative copilului. Asta desi le spuneam ca imi iubesc copilul si ca faptul ca nu imi place sa fiu gravida (nu ma simt genial) nu inseamna ca nu mi-l doresc etc. Nu pricepeau si pace ca prefer sa fiu sincera decat sa mint si sa induc minciuna ca emotie copilului meu…
Emotiile sunt ale noastre, plansul face bine.
O, exact asa si-n cazul meu. Si ma faceau sa ma simt asa de vinovata cumva, chestie care e mult mai nesanatoasa pana la urma decat a fi autentic si a putea spune ce simti… In plus, mie nu-mi placea cum se simtea corpul meu, fizic si doar fizic. Nu avea de-a face cu iubitul copilului sau mai stiu eu ce alte fantezii le trecea celorlalti prin cap…
M-am simtit si eu vinovata, desi, o alta parte a creierusului meu stia ca nu e cazul. Discutatnd cu alte femei (prietene, ca altele nu ar fi recunoscut 🙂 ), mi-am dat seama ca nu e ceva iesit din comun sa nu-ti placa sa fii insarcinata. :))) Tocmai de aia am si scris pe blog niste articole pe care unii le-au interpretat ca fiind „pline de fiere”… Sper ca macar una din femeile care se simte vinovata ca nu se simte magnific sa priceapa ca nu e vina nimanui.
Cat despre bocit, eu sunt o bocitoare „profesionista”. Chiar inainte sa fiu gravida, ma uitam la porcusorii de guineea din dotare si gandul ca o sa moara la un moment dat si pufneam in plans. Sau cand plec de la mare, intotdeauna ma apuca. Nu mai vorbesc de perioadele super stresante cand pur si simplu ma bag la dus si bocesc de sare camasa de pe mine. La inceput, sotul imi spunea sa nu mai plang, ca nu am motiv etc. In 10 ani :))) am reusit sa-l conving ca daca ma vrea sanatoasa la cap per ansamblu ar trebui sa ma lase sa plang pana ma descarc. Si cand te gandesti ca am trecut amandoi prin aceeasi facultate de psihologie…
Cu toata oboseala acumulata de multe ori izbucnesc in plans atunci cand nu mai pot face fata agitatiei ori incapatanarii copilei. Si atunci cand ma vede se opreste din ceea ce face si vine si ma ia in brate si incearca sa imi stearga lacrimile cu dosul mainii. Imediat imi trec toate supararile. Cel mai fain este ca atunci cand ma lovesc din greseala si spun „au” vine sa ma pupe acolo unde m-am lovit, asa cum fac eu cu ea. Si nu are inca 2 ani. Multi din jurul meu spun ca asta e un comportament dobandit prin imitatie si ca atunci cand va mai cresta si va intra in contact cu mai multi copii nu o sa mai faca asa. O sa vedem daca asa va fi.
Nici eu nu am avut voie sa plang cand eram la parinti, asa ca pana sa se nasca fetita nu plangeam nici la inmormantari.
Dar acum sunt mult mai sensibila si desi nu imi este rusine sa arat ca pot sa si plang totusi ma abtin de multe ori.
Fetita mea cred ca m-a vazut o singura data plangand, chiar nu am avut motive mai des, era destul de mica si radea de mine 🙂 ea nu stia ce se intampla.
Ma regasesc in fiecare cuvintel, esti minunata!
Sa stii ca si eu simt la fel. Pentru ca ei, micutii nostri oricum invata prin copierea comportamentului, nu cred ca e ok sa mimam fericire non stop, fiecare sentiment e bun in felul lui. Sau cum spune o prietena draga, fiecare sentiment pur si simplu E. Sa-l luam ca atare. Pe mine una ma apuca toti dracii cand ii aud pe cei din jur cum incearca sa-l „protejeze” pe copil de suparare, frustrare, nervi (ca vezi Doamne, are timp sa fie-n viata supara, frustrat, nervos) asa ca acum hai sa mimam toti zambete si voie buna. La fel cum nu cred ca un copil are nevoie de parinti perfecti, care nu-si arata sentimentele (mai ales pe cele „negative”). Pe mine m-a ajutat enorm sa inteleg o groaza de chestii cartea lui Jesper Juul – Your competent child (cred ca i-am mai facut reclama aici:))). E incredibil cat de important si sanatos e pentru copii sa aiba parinti autentici. Atasez si un articol, il recitesc de fiecare data cand simt ca-mi pierd cumpatul.
http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2012/11/cand-mama-urla-si-e-furioasa-despre.html
Scrii minunat si mi se face pielea de gaina cand te citesc. Stii ca ti a scris cineva sa scrii o carte la un moment dat cu toate trairile tale de aici. Si tu ai zis ca n ar cumpara o lumea. Eu fac pariu ca ai avea succes, scrii din suflet si oameni cu suflet mare si boem asa ca tine, mai sunt din fericire. Si oameni care ar vrea sa o daruiasca copilului lor cand va fi mai marisor sa inteleaga, pt ca multi se regasesc in lumea ta, dar n au talentul tau literar. Eu zic sa te mai gandesti, ar fi poate si o sursa de venit. Te imbratisez fie si virtual, Luiza.
subscriu. si am sa fac un poll la tine-n imparatie 🙂
Eu am avut alta pb…toata viata mi-am dorit sa am o fetita..cand am ramas gravida eram ferm convinsa ca e fetita…si na e baiat:)))) Mai am putin si nasc si abia il astept dar cumva tot fetitza mi-o doresc. Sunt certata din toate partile sa nu mai spun ca imi doresc fetita ca nu e bine, ei chiar nu inteleg ca vreau baiatul asta…..dar vroiam si o fetita:))
Cand medicul mi-a zis ca e baiat am iesit euforica, rosie la fata si incredibil de fericita…ei nu stiu asta si inteleg dar ma fac sa ma simt vinovata:(
Iti multumesc pentru acest post. M-ai facut sa inteleg cu totul o alta perpsectiva a emotiilor. Mi-a fost mereu teama ca in cazul in care plang in fata copilului meu, ma „infantilizez” si inversez rolurile: copilul se simte responsabil sa ma faca pe mine din nou vesela, chiar daca ii explic ca ce se intampla nu are nicio legatura cu el, nu este vina lui (am trait langa o mama depresiva si inteleg efectele inversarii de roluri).
Am alta situatie despre care vreau sa iti/va cer parerea: sunt acasa, in living, copilul se joaca pe covor cu jucarii, eu cu sotul vorbim despre diverse si apare un moment de disensiune: „ca tu trebuia sa faci aia..ba nu, ca tu ai uitat…ba nu, ca eu trebuie mereu sa fac chestia asta…bla…bla.” Amandoi munciti la birou peste 10 ore, obositi, nervosi, nedormiti, orgoliosi. Nu este o cearta, dar se simte din tonalitate tensiunea dintre noi… La un moment dat, observam ca baietelul nostru (14 luni) se uita la noi si ne asculta. Ii spunem ca suntem obositi si ca am uitat sa facem o chestie, ca nu e vina lui, dar il simt cat de tulburat este ca ne-a vazut pe amandoi certandu-ne. Nu suntem roboti, unoeri se intampla sa schimbam replici intepatoare. Orgoliul, nervozitatea sunt si astea un fel de emotii, nu? Cum sa gestionez si cum sa nu mai ma simt atat de vinovata dupa o scena de acest fel, in care s-a intamplat ca el sa fie spactator?
Ni se intimpla si noua, si Sofia ne spune sa nu mai tipam si sa nu ne mai certam (desi nu tipam, dar simte tonul, cum spui si tu)… ii explicam ca nu ne certam, dar ca avem pareri contradictorii si ca uneori e nevoie sa le dezbatem, si gata. ii spunem adevarul, practic, rareori gresesti cu asta.
Multumesc tare mult pentru raspuns si pentru sinceritate. Esti foarte autentica si lucrul asta este atat de rar in ziua de astazi. Abia astept sa vorbeasca si baietelul meu, ca sa inteleg cum vede el lucrurile. Multumesc inca o data pentru sfat, pentru blogul tau foarte util si pentru ca esti. Te pup
cred ca si la mine va urma exteriorizarea multor emotii, eu bocesc destul de usor, sunt la fel f extrovertita si cred ca urmatorul an va fi unul plin de descarcari de emotii :)) ma bcuur ca ai scris postul asta, asa nu o sa ma mai mustre constiinta daca imi vine sa plang din senin, sau din diverse motive greu de inteles de altii
Pe mine m-ai emoţionat…iar când e vorba de copilul meu mă emoţionez şi mai tare.
Si eu consider ca e ok sa verbalizam in fata copiilor: sunt suparata, sunt fericita, imi place ca am reusit, nu imi place asta, ma doare, sunt trista ca nu am terminat bine etc. dar exprimarile extreme ca nervi, trantit, lovit obiecte/oameni nu le consider sanatoase nici pt un adult, nici pt un copil.
Total de acord cu tine si cu modul tau de-a face lucurrile. Teama mea, cu al meu fiu, este sa nu fie introvertit ca tatal (care pare extro, dar este foarte intro..). Fiind si baiat, e si mai greu de invatat sa-si exprime emotiile (vei vedea diferenta cand va mai creste Ivan).
Asa ca, da, plang in fata lui -cand simt ca imi vine sa plang. Se intampla rar, dar o fac, ii si spun de ce. Si, in general, imi exprim emotiile in fata lui. O vreme cand ma oftica al meu barbat cu ceva evitam sa vada Andrei, apoi mi-am dat seama ca era cea mai mare tampenie…caci oricum SIMTEA ca e ceva in neregula. Asa ca, am inceput sa-i spun ceva d egenul „m-a suparat tati cu..asat sau asta”..si sa-i mentionez ca si oamenii care sunt mari chiar daca se iubesc se mai supara unul pe altul.. Sa nu traiasca cu impresia ca suntem relatia perfecta si-apoi s-o caute toata viata pe-a lui..ca fraierul. 🙂
In rezumat: foarte frumos ca faci asa! Bravo!:)
Mie mi-a dat Dumnezeu o mamă extraordinara, dar din pacate mi-a luat-o foarte repede.. Insa a fost un om atât de destupat la minte si ne-a crescut atât de frumos, cu multa dragoste declarata..si dovedita. Si mie imi vine atât de usor sa-mi exteriorizez sentimentele atât in fata copiilor cat si a sotului. Copiii la randul lor sunt foarte extrovertiti, isi declara iubirea zilnic, e adorabil sa vezi un pui de om de nici 4 ani care isi imbratiseaza sora si ii spune „te iubesc surioara mea draga”.. Mie mereu imi spun ca sunt frumoasa, ca sunt nu stiu cum.. In acelasi timp, le dau voie sa isi exteriorizeze si sentimentele negative, de ex. daca fetita imi zice ca fratele ei e rau, nu îi inchid repede gura ca nu-i voie sa spuna asa, o incurajez sa imi argumenteze de ce crede ea lucrul acela despre fratele ei..
Nu sunt o mama perfecta, fac multe greseli si in ceea ce tine de alimentatie, si in multe altele, dar in asta cu exprimarea si exteriorizarea emotiilor stiu ca fac bine ceea ce fac.
Il am ca exemplu pe sotul meu care a fost crescut total invers fata de cum am fost eu. As putea numara pe degete de cate ori le-a zis copiilor cu glas tare ca ii iubeste. La ei in familie asta era un subiect tabu, insa copiii au o relatie foarte rece cu parintii lor..ceea ce mie mi se pare f ciudat.
cred ca emotiile si mai ales capacitatea de a le exprima sunt o binecuvantare. cand sunt zob de oboseala sau tristete, plang si la birou si pe strada si-n masina, unde ma apuca. am ciit de curand ca viata se traieste pe lat nu pe lung si asta include iubire, furie, veselie, tristete, cred.
Legat strict de emotii si copii, e important sa verbalizam numele emotiilor pentru ca au emotii negative (frica, furie, suparare, tristete, ciuda, etc.) pe care nu le stiu nuanta si atunci toate sunt fie plans, fie aruncat jucarii, fie lovit, muscat copii sau parinti, fie emotii pozitive. Daca invata sa distinga intre ele, le pot adresa diferit.
De acord cu tine, cu o exceptie: de unde stii cand ai sa-i parasesti? Ce inseamna pt tine acest lucru? Ca vei trai departe de ei numai din vointa ta? Sigur asta inteleg si ei? Reformuleaza. Niciunul nu avem contract cu viata asta. Poate nu intelegi reactia mea dar „nu va voi parasi niciodata” m-au lovit in plin si copiii nu sunt pregatiti pt acest moment niciodata, cu atat mai putin cand se intampla mai devreme decat se asteptau … adica la o suta si ceva de ani 🙁
stiu ce zici dar nu ma pot gindi la asta, pentru mine nu exista varianta asta, nu e ceva pt care ii pot pregati acum. acum, vom trai toti pentru totdeauna strins lipiti.
legat de plâns la noi e o situația care nu îmi dau seama de unde vine. când plânge el, îi explic că e firesc, că dacă așa simte, să plângă, și trece etc… însă când plâng eu, el reacționează ciudat… uneori, când era mai mic, mă îmbrățișare și-mi ștergea lacrimile… și tot așa, îi explicam că e firesc să plâng dacă mă supără ceva, dacă mă doare ceva, și că mă liniștesc și îmi trece… de-o vremea, e irascibil când mă vede plângând, deși se întâmplă rar. uneori îmi zice, gata, nu mai plânge că n-avem șervețele, alteori, eu mă duc să mă joc până te liniștești tu, alteori se enervează și n-are deloc răbdare… nu-mi dau seama cum să interpretez reacțiile lui, e drept că, crescând, devine tot mai independent și-mi manifestă firea de băiat, cumva de la sine înțeles, că băieții sunt puternici și alte de-astea, pe care eu nu i le-am indus eu…
altfel, învăț zi de zi să nu mă simt vinovată că el mă vede și altfel decât senină, că îi spun nu știu uneori, că nu-s decât un om care învață alături de el să fie părinte…
Buna. Si eu am crescut intr-o familie in care mi-o capatam daca „boceam” adica ma plesneau. Pt ca dupa parerea lor niciodata nu aveam motive sa plang, totul ar fi trebuit sa fie roz. Abia dupa vreo 20 de ani, dupa multa autodocumentare si cercetare le-am inteles comportamentul. Unii oameni se sperie in fata unui om care plange, pt ca isi dau seama ca trebuie sa depuna un efort ca sa il ajute pe omul acela, pentru ca se considera obligati sa ajute si sa aline suferinte fara sa aiba timp, chef si dispozitia necesara pentru asta. Si atunci reactioneaza in asa fel incat sa nu mai fie ” deranjati” niciodata de un astfel decomportament. Pentru ei e prea mult avalansa asta de sentimente si de lacrimi, de cele mai multe ori sunt oameni care isi pierd usor echilibrul si o situatie de criza cu plans convulsiv ii destabilizeaza profund din existenta lor atent controlata. Dar ma bucur ca m-am lamurit de asta acum, cat e copilul meu mic si am inteles ca nu e capat de lume daca vreunul din noi plange.
Aş fi vrut sa fiu acum insărcinată, să am de la cine să invăţ cum să ma comport cu fetiţa mea… să fiu pregătită din timp pentru toate ce urmează ( referitor la marea responsabilitate de a creşte şi educa un copil).
Şi aş fi fost acum o mămică fericită, şi nu una complexată, de genul , , …. etc.
Am plîns, recunosc, citind cele descrise de tine ! Mă simt vinovată că nu am ştiut cum să fac faţă meseriei de mamă ! A mea copilă are 14 ani acum, se îndreaptă spre maturitate. Am pierdut pentru totdeauna şansa să mă apropii de ea, mereu a fost rece cu mine. Îmi spune ca sunt mai copil decît ea… şi totuşi nu mă vrea în preajmă.
Şi zilnic duc această povară, această lipsă de afecţiune din partea ei.
Să scrii cît de mult ! Mulţi ani de acum înainte!
Ai facut ceva anume ca sa se vindece fetita de reflux?intreb pentru ca si eu am un copil care sufera de reflux