Cred că una dintre cele mai mari surse de fustrare, depresie și nervi care vin la pachet cu mămicenia sînt așteptările neîmplinite.
Te aștepți ca imediat ce-ți aterizează puiul pe piept, să te umpli de roz și puf și totul va fi minunat. Dimineți idilice cu pupat și iubit la 9 dimineața, alergat prin parc printre fluturi albi, prînzuri pe îndelete, după-amieze lenevoase în trei, seri tihnite cu bebeluș cuminte, nopți cu vise de fericire. Sigur, te aștepți să fie puțin greu la început, dar o să-l iubești așa frumos și el va fi așa de perfect că imediat va fi din nou ca înainte, doar că și cu un copilaș frumos între voi.
Și apoi te lovește realitatea ca tirul cu carcase de porc și nu mai știi să-ți deosebești capul de fund.
Nu dormi, nu apuci să mănînci, cînd prinzi un stat de 12 secunde pe toaletă te simți vinovată că ai abandonat copilul, hormonii te fac cîmp de bătălie. Și cel mai rău e că te așteptai să fie altfel. Sigur, mai sînt și momente din cele minunate, dar parcă-s cam puține și cam rare și la cît de nedormită ești, au șanse mari să treacă neobservate.
De-aia tot zic și scriu și încerc să conving viitoarele proaspete mame să nu intre cu așteptări prea mari la filmul ăsta cu mămicenia, că nu e din start chiar blockbusterul pe care-l anunța trailerul. Nu zic că trebuie să te aștepți la ce-i mai rău, nici vorbă, eu sînt optimistă din fire. Dar cele mai disperate și deprimate mame pe care le-am cunoscut (me included, la primul copil) au fost cele care au avut așteptări. DE CE NU DOARME? DE CE VOMITĂ? DE CE PLÎNGE? DE CEEEE? Panică și lacrimi și nervi și întrebări disperate în toate direcțiile în speranța că va apărea de undeva o soluție minune care să transforme copilul în ce se aștepta mama lui că va fi. Somn pe ceas, supt pe ceas, rîsete și gîngureli, plîns maximum 5 minute pe zi, în rest numai drăgălășenie și puf și roz.
Adevărul e că majoritatea copiilor nu-s ca ăia din reclame și din filme. Unii sînt, știu sigur. Dar majoritatea dorm cînd și cît au chef (prea puțin, dacă le întrebi pe mame), numai ei știu cît mănîncă, de ce vomită atît și așa mai departe.
Soluția minune pentru un start fără păr smuls din cap este un pachet redus de așteptări, pe stilul: om vedea cum o fi, ne-om descurca noi cu ele, chiar și dacă o fi foarte greu, greul trece. N-o să mai reveniți niciodată la fericirea liniștită dinainte de copil, pentru că odată cu iubirea pentru el vine și cea mai oribilă dintre frici, și de frica asta nu scapi niciodată. Partea bună e că nici n-o să-ți mai dorești (prea tare) să revii în filmul ăla, în care erați doar tu și el sau doar tu. Partea și mai bună e că foarte curînd o să fie mai ușor și mult mai frumos. Dacă, desigur, menții strategia: așteptări minime, disponibilitate maximă, răbdare cu carul. Și magne B6, cel mai bun prieten al mamei!
Sursa foto: nou-născut, via Shutterstock
Slava Domnului ca te-am descoperit. Terapie pura. Multumesc, Printesa!
Pe mine m-a binecuvantat cel de sus cu o minunatie de copil. Precum exceptiile de care zici tu. Insa asteptarile mele au fost exact inverse.Mai exact egale cu zero. Dar uite ca doarme, mananca, sunt zile in care nu plange nici macar 5 minute, rade 99% din timp, pffff e efectiv minunat. Si da, dimineata avem ora noastra de dragalasenie si pupaturi si suntem mult mai fericiti decat inainte. Dar frica de care zici exista, si da, nu voi scapa niciodata de ea.
Subscriu 🙂
Tot ce ai scris mi se potriveste manusa, nu am avut copii prin preajma, daca ne duceam in vizita la cineva cu copil mic ni se parea totul roz si frumos si cand s-a intamplat si la noi minumea parca m-a lovit trenul cand am vazut realitatea : cat de greu este sa cresti un copil . De ce plange ? de ce nu doarme? de ce vomita ? doarme prea mult? mananca prea putin? si tot asa ….
Greu dar frumos. Cand il vad ca imi zambeste si ma mangaie cu manutele lui pufoase simt ca ma topesc. Greu cu unul dar oare cu doi copii cum este? Imi mai doresc inca unul dar oare cum o sa fie?!
Eu ma incadrez la categoria asteptari mari,depresie mare.Nu intelegeam de ce nu-mi cunosc perfect bebelusul,de ce nu deosebesc plansul de somn de cel de mancare,de ce nu pot dormi noaptea,de ce plang,de ce nu ma bucur etc.La un an distanta imi dau seama ce as fi putut sa fac ca lucrurile sa fie olecuta mai line 🙂 Si eu sunt convinsa ca asteptarile realiste ajuta.
In sfarsit cineva fair-play care spune adevarul despre inceputul vietii cu un copil! Felicitări, Ioana! Si eu era sa intru intr-o depresie pentru ca am auzit numai lucruri roz despre începuturile mamiciei, din cauza cărora credeam, la inceput, ca sunt defectă si ca nu-mi iubesc copilul (!), dar dupa ce mi-am dat seama ca sunt ok, a fost bine. Intr-adevar, nu e usor, dar faptul ca ai tot timpul inima gata să iasă din piept de atata iubire merita tot!
Eu fac parte din categoria mamicilor relaxate si am luat totul ca atare 🙂 doar la capitolul rabdare sunt ceva mai deficitara, dar sper sa recuperez 😉 Oricum, foarte utile sfaturile pt viitoarele mamici, sper sa le ia in seama!
Nu stiu cum dar parca ai descris exact persoana mea. Chiar daca am un bebè de 3 luni , destul „de cuminte”sa zicem si eu trec si am trecut prin acelasi stari desi nu aveam prea mari asteptari!!!!!
He, he, he, asa am fost si eu la primul bebe. De ce doarme doar juma de ora si numa’ la mine in brate!!!!, de ce geme in somn, de ce stranuta, de ce tuseste, de ce are muci, pana cand mai regurgiteaza, DE CE, DE CE, DE CE!?!? 😀 😀 😀 Acum, la al doilea bebe, relaxare totala: nu doarme decat o juma de ora?, hai la strans de jucarii, de facut papa, las ca doarme toata noaptea. Nu papa acum?, peste 15 min cauta singur titi. Are muci, ii stergem, poate respira, vor trece. Glumeam zilele trecute cu sotul: cu primul te antrenezi, la al doilea esti deja profesor!!! 😉
Joi dragostea mea mica împlinește 3 luni. Pot spune ca nici eu nu am avut prea multe așteptări legate de el si programul lui, insa la început tot greu a fost. Si nu neapărat din cauza lui, faptul ca se trezea din 3 in 3 ore noaptea sa mănânce era ceva normal, insa durerile de după cezariana ( primele 7 zile) si cele groaznice de sani ( încă vreo câteva zile) m-au terminat. Aici a fost ” locul” cu așteptări de poveste: o sa nasc natural si cel mai uşor din lume iar alaptarea o sa fie cel mai frumos si natural lucru din lume. Numai ca in acest regat de roz siclam s-a asternut rapid negreala când am văzut ce dureri ale naibii sunt după o operatie cumva neasteptata, iar cu sanii… Dumnezeule! Cea mai nasoala experienta a mea… Copilul nu vroia sa tragă iar eu stăteam disperată cu pompa la san in miez de noapte si plângeam de dureri îngrozitoare. Am folosit pompa 2 luni de zile si i-am dat cat s-a putut lapte de mama cu biberonul. Poate ca am greșit ca am abandonat lupta asta si nu mi-am alăptat copilul, insa durerile de atunci m-au doborât.
Acum suntem in pragul varstei de 3 luni si ma declar cea mai norocoasa mama. Bebelușul meu doarme de la 10 seara la 7 jumate dimineața, are 4 mese pe zi, nu mai vomita, nu plânge des iar când o face suzeta îl calmeaza instant( zici ca e zamislita cu praf magic, nici măcar bratele nu au acelaşi efect), este un copil jucăuș, rade tot timpul si se bucura la noi.
Acum stau si ma gândesc, ok, la al doilea știu la ce sa ma aştept cu durerile post operatorii, cu sanii. Dar dacă nu voi avea un copil asa cuminte ca primul? Atunci sa vezi soc de soc!
Am crezut ca frica asta (dubla in cazul meu, pentru ça am gemeni :D) e numai in mintea mea si ca restul mamelor sunt mult mai stapane pe éle. Pfiu…ce usurare!
Si tôt din catégoria „overrated”…sunt „mangaierile pe interior” si „bataile de aripi de fluture” pe care le-am asteptat in loc de miscarile bebeilor. Din acelasi trailer…
Hi Hi! Asta apropo de bataile de fluture. Eu am socat pe vreo cateva cand am spus ca, da, misca. Adica bulbuceste in abdomen. Ca nu am mancat fluturi sa stiu cum se simt. 😀 Si continui sa am impresia ca bulbuceste. Si nu vad fluturi rozi, simt doar picioare in burta. :)))
Ei, acest post îmi prinde bine şi acum, la 8 luni şi un pic de bebeluşit. La început ar fi fost mana cerească. Dar acum când îi dau dinţii parcă e mai nasol… Nu mai mănâncă mare lucru în afară de ţâţă, noaptea treziri de câte 3 ori şi e foarte activ. 5 minute lăsat singur, a escaladat pernele şi a căzut a 2-a oară din pat. Şoc şi groază pentru mine, plâns 2 minute la el şi apoi veselie maximă… Mă asigur să fie ultima dată când face astfel de giumbuslucuri.
chiar despre asta am discutat ieri cu o buna prietena. suntem iar in plina campanie de muci si pentru a pune un amarat de ser in nas pustiului meu ma trec toate caldurile. plange pana se invineteste iar aceat lucru ma stoarce, ma face sa ma simt mizerabil. multumesc pebtru articol. este cano palma data dupa ceafa ca sa ma asez unde trebuie ca sa privesc din perspectiva corecta.
Deci da! This is me! :))) primul bebe, asteptari foooarte mari..si soc si groaza bebe cu reflux ( vomitat, urlete) reflux descoperit la 4 luni ca deh fiind silentios toata lumea imi spunea ca-s colici. Acum la 6 luni de la evenimentul nasterii, lucrurile s-au mai calmat. Am trecut si peste depresie iar incet incet am reusit sa renunt la asteptari. Iau fiecare zi cum vine si ma bucur ca suntem sanatosi si impreuna toti 3. Ioana era bine sa fii scris postul asta cu vreo 6 luni in urma :))))) m-ar fi ajutat enorm!
Datorita tie (si nu din cauza ta) eu mi-am redus demult asteptarile de bine. Teoretic, sunt pregatita pentru ce e mai rau si, uite asa, o sa apreciez orice moment bun. Sunt optimista si sigura ca un copil ne schimba viata in bine, dar de la tine am inteles ca e, in acelasi timp, greu si ca greu si frumos merg in aceeasi propozitie. Incerc o asemanare cu urcatul pe munte (ca la asta ma pricep cat de cat) – in primele momente, minute, ma intreb cine naiba m-a pus sa ma inham voluntar cu 15-20 de kg si sa urc un munte, transpirand de nebuna, cand puteam sa stau bine mersi acasa. Dar cand ajung sus, pe varf, uit tot si ma bucur de priveliste. Cam asa imi imaginez fiecare zi de mamicenie. 🙂
o da….si alaptarea…si constipatia…si a lui si a ta…si cate si mai cate…vomitat, colici, plans si nu stii de ce…si somnul intrerupt …si oboseala aia de incepi sa mergi ca zombii din The Walking dead…si sfaturile contradictorii pana ajungi sa nu mai stii ce sa faci si sa te simti vinovata pentru tot ce faci si pentru tot ce nu faci…si exemplele altora…si si si….grea treaba mamicenia asta…dar frumoasa, cand te dezmeticesti, iti bagi picioarele si-ti asculti instinctele…
Eu mi-am facut ‘studiile’ aici si citind carti, deci stiam clar ca nu este usor. Singura mare dezamagire a fost ca nu am putut alapta si nici prin gand nu-mi trecea inainte de nastere ca nu voi putea. Stiu ca m-am uitat urat la barbatu-miu, cand a luat de pe ebay o pompa electrica dubla si tot felul de butelcute avent. Pai eu voi avea lapte ca o campioana, dam bani aiurea? Si le-am acceptat, gandind in prostia mea ca macar am cum sa stochez litrii de lapte pe care ii voi produce zilnic.
Abia am reusit sa scot 30-40 ml in medie, dupa 8 saptamani scoteam 15. Fata manca peste 120 la o masa. Atunci am renuntat si asta este.
In rest … nu a plans mult, dar mai avea cate o criza. Dupa 4 luni ne-am dat seama ca plange de cald in multe cazuri. Mare prostie sa asculti de batrani, soacra-mea tot bombanea ca o tinem sa ii fie frig, deci ei ii multumesc pentru o mare parte din turele de plans ale fie-mii.
Noaptea se doarme cu intreruperi, trebuie sa stau dupa fundul ei non-stop, dar e OK. Nu ma asteptam la altceva oricum 😀
Draga Printesa, multumesc ca existi!! E prima oara cand iti scriu, desi te citesc de la Craciunul trecut. Sunt si eu proaspata mamica, bebe are trei saptamani si trei zile. Am tot citit si recitit scrierile tale despre debutul in mamiceala zilele astea, ca le-am memorat aproape si m-au incurajat mai mult ca orice si oricine!! Scrii atat de fain, de frumos, totul e plin de emotie si de umor, ca m-am indragostit si am devenit dependenta de blog. Am aflat atat de multe lucruri aici si m-ai ajutat in asa multe situatii….. Iti multumesc!
Mai e ai faza cu noua luni de relaaaax inainte, cand toate ti se asezau inainte asa frumoooos: nu cara ca-i greu, nu fa curat las’ ca fac eu, de ce-ai pofta azi?, hai la o plimbare agale prin parc. Apoi buf 3 zile de spital, dar e ok ca puiul vine, dar mai si pleaca :)). Si in sfarsit ZBANG!! vine barbatu cu hainute, il pui intr-un cos si-l iei acasa. Intri pe usa si incepe : lapte, pisu, caca, urlat, pisu, urlat, lapte, urlat. In capul tau WTF???? Si uite-asa faci curat de-ti ies pe nas alea X luni dinainte, mancare nu mai zic (diversificarea vietii) ca m-am saturat de cati morcovi am curatat, cred ca pot sa merg cu ochii inchisi in parc si sa nu ma lovesc de nici un copac (mama ei de plimbare), si tot asa. :))) Daaaaar… mai fac unul!
Oooo, daaa! Ce pacat ca nu am citit asa ceva atunci cand am nascut…. Mi se parea ca numai eu nu stiu ce sa fac cu bebelusul meu, cum sa il alin, toate mamicile ma asigurau ca voi sti din instinct ce sa fac iar eu boceam cot la cot cu el, ca na, eu sunt singura mama fara instinct.
Si tot asa, bine macar ca am reusit cu alaptatul, in ciuda tuturor sfaturilor de a-i da si lapte praf „ca sa doarma mai bine”, nu a contat ca am facut kilometri prin casa cu baietelul pana adormea.
Puiul meu nu a stat si inca nu sta in nici un sistem de purtare, nici in carut, este plimbat numai in brate, si in jurul meu vedeam numai mamici fericite cu bebelusi in carucioare, in wrap-uri, facand cumparaturi linistite si iar ma lua plansul.
Si evident toate DE CE-urile la care nu gaseam raspuns.
Cred ca cel mai mult m-ar fi ajutat sa mi se spuna ca bebelusii nu sunt la fel, ca nu exista o reteta sigura, ca nu sunt cea mai rea dintre mame.
Ei, acum, la 7 luni si jumatate, ne intelegem mai bine, m-am mai relaxat si ma bucur de fiecare zi.
Si parca prind curaj putin cate putin pentru un eventual bebe 2, (dorinta sotului).
Multumim pentru postari de genul acesta, ne mai creste si noua inima!
Mda, vise…burta de 9 luni, cu mandra kicking&jumping. realitatea: 30 de saptamani si incubator. vise: valuri, mari, oceane de lapte. din prima. realitatea: am tzatele pana la genunchi din cauza de pompa. dar aici nu comentez, lapte a fost. nu oceane, dar vreo 2-3 lacuri. deci da. vise: copil, gangurit, iubit, pupat, fara colici. realitatea: prima luna in incubator. deci iubit, pupat…prin geam. apoi acasa…nu, ca nu vroiam s-o stric…abia pe la 6 luni asa, mi-am permis o zgandareala, jughineala, jumuleala…deci visele si realitatea nu puteau fi mai departe unele de altele 😀
Mamele noastre poarta o mica vina pentru asteptările astea mari. Am auzit mereu când eram însărcinată: ” acum e asa usor de crescut copii. Aveti pampersi, lapte praf, stati doi ani acasa etc.” Mama povestea ca nu avea pompa de san si se ducea la munca la baie sa se stoarca sa nu piardă laptele. Ce s- a mirat cand a vazut tampoanele de san. Daca ma plângeam de ceva imi aducea ea aminte de ceva mai demn de mila din perioada ei de mamiceala. Ce e drept nici o plângere de a mea nu se compara prin ce a trecut ea. De atuncI mi-e jena sa ma lamentez. Discutiile de genul le am cu mamicile tinere. Si vai ce ne mai plângem din orice. Suntem o generatie de mame mai sensibile zic eu. Ca si drept dovada majoritatea fug de nasterea naturală. Eu am reusit sa nasc natural si ce e drept eram tare mândră, mai mai sa imi dau comandă de o statuie :)). Am zis gata greul a trecut. Ce tare ma inselasem. Dupa o săptămână am dus- o la pediatru ca a tusit intr-o zi de trei ori. Numai pneumonie aveam in cap. Plansa toata tip la pediatru ” a tusit de trei orii, de trei ori”. Acum imi dau seama ca nu era pneumonia de vina ci depresia. Va pup mamelor.
Stati sa vedeti cum este la al treilea. Unu mic la san bagat in gura la al doilea ca na era cel mai mic si alintat si nu trebuie sa simta lipsa mamici si apoi facut teme cu cel mai mare dintre copii.
Dana ai dreptate. Mari asteptari am avut de la sot. Noua luni m-a alintat ca o pisica. Cand am dat de greu amândoi a început să tot aud obsesiv : ” nu stiu, tu esti mama”. S-a trezit cu minunea bine mersi grasă, frumoasa si care ii seamana leit. Ce mai vrea si grasa asta, depresivă si cu cearcăne la ochi. Printeso trebuie sa scrii si despre tati de genul desi sunt sigura ca nu ai acasa un om de genul. Multumim. Sa nu uitam sa iti multumim mereu. Faci un lucru minunat pentru noi si in plus e si gratis.
Da, tatii, alt subiect…Din pacate sunt fff putini care plimba singuri copii in parc sau le dau de mancare sau fac orice pentru copii…
Si domnul Tată (Omu) are blog. La fel de fain. Nu este doar despre tăticenie, dar este fain.
https://viatadetata.wordpress.com/
Acum să te vezi Liviu, trafic. 🙂
Foarte bun articolul !!! As mai adauga sfatul lui Marcel Rufo (psihopediatru): cititi intotdeauna din cartile pentru crestera copiilor ce se va intampla cu copilul peste o luna, peste doua-trei sau un an. Asa veti fi cat de cat pregatite! Si mai spune el ceva: exista copii, nu retete de crestere a lor…
DA!
Si mai esti si bombardat cu jumatati de adevar de genul: femeile sunt facute sa nasca natural, alaptatul e usor si doar putine femei nu pot cu adevarat sa alapteze, si uite asa inceputul vietii in trei (ca la al doilea copil deja poate asteptarile sunt mai realiste) poate fi si mai anevoios decat ar fi cazul. Pentru ca iti inchipui ca toate grutatile pe care le intampini sunt doar ale tale, ca esti tu cumva defect/a, cand de fapt multe sunt realitatea prin care trec cei mai multi parinti de nou-nascuti.
I agree! Ideea e ca la mine a fost chiar mai rau, eu eram chiar critica si acuzam femeile care nu au incercat macar sa nasca natural sau care au esuat in alaptare. Tin minte ca eram insarcinata si foarte involburata cu alaptatul si intr-o discutie, mama mi-a zis ca ea nu a reusit sa ma alapteze decat pana la 2 luni ca nu ma saturam si plangeam tot timpul si eu am acuzat-o spunandu-i ca nu e posibil, ca sigur gresea ea undeva, ca orice mama poate sa alapteze daca vrea… Apoi m-am izbit de zidul realitatii si am incetat sa mai privesc acuzator modul in care procedeaza tinerele mame cu copii lor. Nici eu nu am nascut natural si nu am reusit sa alaptez asa ca mi-am cam furat singura presul de sub picioare… 🙂
Esti foarte buna! Iti multumesc ca existi si ma bucur ca te-am descoperit!
o da 😀 si eu am avut high expectations, bine ca m-am calmat dupa 3 saptamani si acum este super!! ne intelegem foarte bine (cam cat poti sa te intelegi la 2 luni :))) ) si mi se pare ca zboara timpul, parca vad ca ma trezesc cu ea de 1 an si dupa o sa imi para rau ca nu am savurat suficient momentele astea
[…] 12. Construieșteți-ți așteptări minime. Nu te mai simți obligată să le faci pe toate, și curat, și mîncare, și cumpărături. Nimeni nu le face pe toate. Ajută mult și așteptările minime legate de copil și viața voastră cea nouă împreună. Despre asta am scris în detaliu aici. […]