Azi am trăit un moment în care dacă n-aș fi avut un bebeluș adormit în brațe, sigur m-aș fi aruncat pe jos și m-aș fi zvîrcolit de nervi, frustrare, neputință, orice numai să scap de tensiunea aia care-mi împingea ochii afară din orbite. Aș fi urlat ca toate animalele și aș fi trîntit orice-mi ieșea în cale, aș fi înjurat și-aș fi zbierat de s-ar fi crăpat geamurile casei, așa de tare m-am enervat. Mă învîrteam ca un leu în cușcă, întorceam situația pe toate părțile și mai rău mă ambalam. Taaare-aș fi făcut un tantrum acolo, pe loc. Dar nu-i voie, că-s adult și nu se face. Am alte metode să-mi consum isteriile, nu? Așa că am dat un sms nervos, apoi încă unul, am plîns puțin fără sonor, am tras aer în piept cătinel, să nu trezesc copchilul, am suduit în gînd de cinci ori și-am depășit momentul de vîrf. Apoi am simțit că mă ia cu leșin și cu tremurat de hipoglicemie, așa că m-am înfipt în rezerva strategică de praline, după care am devorat și niște pate de casă (era nevoie și de proteină), o bere fără alcool, am deschis geamul și am respirat aer rece, apoi m-au luat somnul și migrena. Am înghițit rapid un nurofen și mi-am pus un ceai de tei. Bun, n-a murit nimeni, onoarea mea a scăpat netăvălită, încă un moment dificil depășit.
După ce m-am aplaudat în gînd și mi-am construit o mică statuie, m-am gîndit mai bine la întregul episod. Și mi-am dat seama ce greu trebuie să fie pentru un copil mic să treacă prin ce-am trecut eu. Pentru că sînt destul de sigură că isteria mea, frustrarea, nervii, neputința, au fost foarte asemănătoare cu cele pe care le simte un copil în timpul unui tantrum, a unei crize de furie.
Nu am experiența directă a tantrumurilor, Sofia nu a făcut încă nici unul, dar de vreo doi ani mă pregătesc intens pentru ele. Am citit cărți, articole, studii, experimente, am observat și analizat de la distanță crize de furie în parc, la mall, la noi acasă sau în vizite. Am experimentat eu însămi momente de furie maximă (neintenționat, desigur) și am fost foarte atentă la ce se întîmplă cu mine în timpul lor, la ce mă ajută și la ce mă ambalează și mai mult. O să pun mai jos cîteva gînduri în speranța că pot fi de folos vouă și copiilor voștri la un moment dat (primesc foarte des întrebări pe tema asta, știu sigur că e un subiect de interes).
Cred că cel mai mult ajută să prevenim crizele de furie ale celor mici. Cu siguranță îi cunoaștem suficient cît să știm cam ce anume îi aduce în starea aceea de nervozitate maximă în care nimic din ce facem nu-i mai poate calma. Oboseala, aglomerația, gălăgia, consumul de zahăr, anxietatea de separare, refuzul repetat de a-i oferi ce vrea, prea multe reguli, prea puține reguli, situații neprevăzute, lipsa de atenție sînt principalii factori agravanți, cei care duc cel mai adesea la acumularea de tensiune la cote pe care cel mic pur și simplu nu le mai poate gestiona și atunci pierde controlul.
Le detaliez puțin pe fiecare, apoi o să scriu și despre ce cred eu că ajută în astfel de situații, dar esențial este să încercăm să le evităm (îmi aduc aminte o mulțime de situații în care Sofia începuse să se apropie de o istericală și, cu răbdare și strategii anume, am reușit să întorc situația dinspre nervi înspre rîs, care ajută grozav la eliberarea tensiunii).
Asta cu oboseala e simplă: un copil nedormit, epuizat fizic și psihic e o bombă cu ceas. Orice îl poate declanșa, pentru că oboseală egal irascibilitate, și asta e valabil și pentru adulți. Eu sînt ultra strictă cu programul de somn al copiilor, poa să fie orice, nuntă, petrecere, ziua lor sau a mea, orele de somn sînt sfinte. La 8 cel tîrziu în pat, liniște, cald, somnurile de peste zi respectate toate.
Aglomerația și gălăgia sînt factori de stres pentru oricine, mai ales pentru cei mici, care încă nu știu să gestioneze suprastimularea. Cînd am mers cu Sofia la un curs demo la FTK, unde era tot timpul muzică dată foarte tare, m-am speriat de reacția Sofiei. Avea pupilele dilatate și era mereu încordată, gata să fugă sau să plîngă. Mi-a și zis că se simte rău și că vrea să ieșim la aer. Avea pulsul mărit și respirația rapidă, avea o reacție clară de stres din cauza suprastimulării. Evit complet astfel de locuri.
Despre zahăr mai zic? Cum excită creierul și ne face nervoși? Nu mai zic. În aprilie de ziua ei, cînd a mîncat o felie de tort cu zahăr brun (primul dulce cu zahăr din viața ei), seara se foia în pat și nu reușea să adoarmă. M-a întrebat atunci: ce am, mami, de mă frichinez? (:D) I-am spus că probabil e de la zahăr. Acum cînd mergem la Pain Plaisir (la cofetărie, îi zicem noi) și îi face cu ochiul ceva din vitrină, mă întreabă dacă are zahăr, și dacă îi spun că da, îmi spune Nu, mami, mai bine luăm ceva fără zahăr). Cola, dulciuri, eventual și combinate cu aglomerație și muzică tare… cocktailul perfect pentru o criză de nervi. Păcat că nu le putem da și o țigară, să se mai calmeze oleacă. 🙂
Alteori cei mici se isterizează doar pentru că nu-i băgăm în seamă. Nevoile lor de atenție sînt mult mai urgente ca ale noastre, ei nu prea știu să aștepte, nu au răbdare, nu înțeleg că noi avem și altceva de făcut. Așa că ar fi grozav să le putem explica treptat, pe măsură ce cresc, că părinții au și alte treburi, ceea ce nu înseamnă că ei nu mai sînt importanți.
Despre de ce nu-s bune prea multe reguli (dintre cele care există doar pentru că așa vrea părintele, nu pentru că ar fi cu adevărat necesare) am scris, e evident de ce aduc frustrare (pentru că-l fac pe cel mic să se simtă îngrădit și complet lipsit de control).
Dacă știți că nu vreți să-i cumpărați jucării, nu-l mai luați cu voi în magazinele cu jucării. Pentru ce să-i treci pe sub nas tava cu bunătăți, doar ca să-l refuzi și să-l scoți din minți?
Mbon, dacă n-am reușit să prevenim micul dezastru și isteria tocmai se produce, tragem aer în piept și purcedem la măsurile de îmbunătățire (măcar parțială) a situației.
Cît eram eu însumi pe culmile isteriei, aș fi vrut mult de tot să:
– urlu
– lovesc
– înjur
– plîng în hohote
– mă răzbun
– aud că în ciuda felului oribil în care urlu, lovesc, înjur, cineva drag mie mă înțelege şi mă iubește chiar așa, desfigurată de furie, nebună, periculoasă, gălăgioasă.
Abia acum, cînd am fost fix în situația asta, am înțeles toată teoria pe care o tot citesc în cărți și articole despre tantrumuri. Fix așa este, simplu ca bună ziua. Așa se simt și micuții noștri, doar că ei n-au habar de toată teoria, ei simt doar o furie oarbă și nevoia imperioasă de a scăpa de ea prin orice mijloace!
Așa că fac fix ce le vine, fix ce mi-a venit și mie să fac, pentru că ei nu știu încă (și dac-ar ști nu le-ar păsa prea mult, that’s the beauty of being a child) că nu e frumos să faci toate astea, nici în public, nici acasă, dar mai ales în public. Ce putem face noi să-i ajutăm pe ei și să ne ajutăm pe noi cînd se petrece o criză de isterie?
Întîi de toate, ne asigurăm că cel mic nu se poate răni și nu-i poate răni pe ceilalți. Îi luăm obiectele cu care se poate lovi, nu-l lăsăm să se dea cu capul de geam, nici să arunce cu cuțite.
Apoi încetăm să ne mai simțim prost față de restul lumii. Important e copilul, care are nevoie de atenție și de ajutor. Sigur, nu vrem să deranjăm pe nimeni, așa că dacă sîntem într-un restaurant, de exemplu, cred că bine-ar fi să scoatem spectacolul afară. Dar cîte vreme nu deranjăm pe nimeni și nimeni nu e pus în pericol, nu e cazul să ne facem griji pentru public.
În funcție de lucrul care a declanșat tantrumul, intervenim aplicat. Dacă sursa isteriei e oboseala și surescitarea, scoatem copilul din mediul cu pricina (mall, supermarket, circ, spațiu de joacă). Da, pe sus, sînt șanse mici să colaboreze. Dacă suferă de lipsă de atenție, i-o acordăm 100%. Dacă un refuz i-a stîrnit furia, NU spunem DA doar ca să tacă. Data viitoare cînd ne vom afla într-o situație asemănătoare evităm NU-ul care-a declanșat iadul, dar acum nu renunțăm doar ca să se oprească isteria, pentru că cel mic nu va mai înțelege nimic din ce are și ce nu are voie. Nu e cazul să dăm explicații acum, copilul nu ascultă.
Ajută mult verbalizarea sentimentelor lui. Știu că esști nervos pentru că X sau Y, îmi pare rău, aș vrea să te ajut să te simți mai bine. O să fie mai bine în cîteva minute, după ce te descarci.
Spune-i că-l iubești, că e normal ce i se întîmplă, că toți ne înfuriem și că plînsul ajută, că nu-l poți lăsa să se rănească, dar că poate plînge oricît dorește, că îl vei lua în brațe dacă vrea, dacă nu vei sta acolo alături pînă va veni el la tine.
Dacă poți să-i distragi atenția, foarte bine. Nu merge însă totdeauna.
Niciodată, dar niciodată, nu părăsi un copil în mijlocul unei crize de furie. Numai abandon nu vrea să mai simtă micuțul, pe lîngă furie, lipsă de control, senzația de cap care explodează. Rămîi acolo, lîngă el, chiar dacă nu vrea contact fizic acum.
Cînd începe să se potolească, oferă-i apă și ceva de ronțăit. Căderea glicemică e firească după un moment de isterie, americanii îi zic meltdown, foarte bun cuvînt, te simți topit, moleșit, mulți copii dorm duși după un astfel de episod. Dacă e loc să doarmă, lasă-l să doarmă, dacă nu, un fruct o să-l ajute mult să-și revină.
Puteți vorbi mai tîrziu despre ce s-a întîmplat, să încerci să înțelegi ce putea face altfel ca tantrumul să fie evitat. În mare, cred că empatia ajută mult. Și răbdarea. Și magne b6 (pentru tine). 🙂
Despre cum fac eu să nu-mi ies din minți am mai scris aici.
Sursa foto: tantrum, via Shutterstock
deci zaharul e de vina? printre altele, normal…
A trebuit să caut pe Wikipedia să văd ce e aia tantrum pentru că nu știam. Acum m-am lămurit dar, pentru că nu am copii mici, mă interesează (ca pe toate babele), de ce te-ai enervat TU atât de tare ? Nu de alta dar mă roade curiozitatea 🙂
S-a enervat, ca tot omul, pentru ca eliberarea furiei (adica descarcarea) e o chestie la fel de naturala ca si nevoile fiziologice. Si la oameni mari și la copii. Și din propria experiență (și a altora) te asigur că dacă nu te descarci explodezi :))
Eu la fetita mea am avut in total 3 crize de nervi pana la 3 anisori. Acum imi dau seama că erau din cauza oboselii si suprastimularii. Am gestionat criza cu mult calm, un ton cât mai cald si multă iubire. In rest, cum a zis si printesa, am incercat mereu să previn crizele si să fiu atenta la reactiile ei, in special când nu suntem acasă.
Minunat articol, laudabil efort. Si acum, pentru mamele care se simt impovarate de presiunea de a face tot, stii tot, controla tot astfel incat sa nu faca copilul vreo criza (tantrum) take a deep breath: nu e totul despre voi. E si despre copil si despre bagajul sau emotional. In familii sanatoase si iubitoare mai exista si crize, e ok! Da, eliminand cauzele enumerate atat de clar mai sus, daca se mai intampla si furii, e normal, MAME nu e despre cat de minunate sunteti voi, mai este si despre copiii vostri, perfecti si cateodata de neinteles!
Felicitari pentru articol! Asta cu”suduitul” mi-a placut maxim;sa ma auzi pe mine cand insir pomelnicu’ 😀
Pentru mine, acest articol a venit fix intr-o perioada foaaaarte grea: crizele de furie la noi sunt la ordinea zilei…si ale mele, si ale Mariei, din pacate… Nu stiu de ce, nu mai reusesc sa-mi pastrez controlul, copilul imi da „ignore” atunci cand ii cer sa faca cel mai banal lucru, imi ies din minti, ea urla, tipa, se sperie, probabil. Multumesc pentru articol, nu ma simt bine, mi-e rusine, stiu ca nu asta e atitudinea potrivita intre o mama si un copil. Ma simt depasita de situatie 🙁
Catalina, suntem multe care ne simtim depasite de situatie. Fimiu de 2 ani deja si-a imbogatit vocabularul de la pomelnicele mele si ma apostrofeaza printre sughiturile de plans cand mai arunc ceva sau dau un pumn in perete. Nu suntem perfecte! Si, din pacate, daca nu este cineva atunci care sa ne inlocuiasca explodam in fata copiilor.
Dragele mele, subscriu si spun ca americanul „I’ve been there before” adica stiu cum e cand esti obosit, frustat, suprasurescitat, nervos si furios. Baietelul meu de 4 ani face astfel de crize dintotdeauna iar in ultimul timp au devenit recunosc foarte greu de gestionat..e ca o bomba cu ceas…ne e greu sa mai comunicam cu alti parinti cu copii din cauza crize, cand vine un copil mai mic la noi, face parte din ritualul de primire sa ii dea cu o jucarie in cap in prima jumatate de ora…:-( Din aceasta cauza am devenit si eu nervoasa si un pic depresiva, eu care inainte eram foarte calma si echilibrata…
Multumesc pentru raspuns! Asa este, sunt convinsa ca a preluat si de la mine aceasta tensiune, iar de la restul familiei…ce sa mai zic: tata lucreaza in afara tarii, bunicii sunt de maxima inconsecventa. Iar eu…in pragul depresiei. Sper ca, daca mai creste si va merge la gradi, se vor mai schimba lucrurile.
Cheer up, Catalina! Nu ai de ce sa te simti rusinata, multi copii fac tantrumuri si multe mame se simt depasite… Si e ok, nu exista retete, fiecare face ce poate sa depaseasca momentele dificile…
Eu am o fetita de 2 ani si 4 luni care imi da de furca cu tantrumuri zilnice.
Ultimul tantrum in public l-a facut la casa in Carrefour cand a vazut Skittles . Eu nu i-am cumparat/oferit niciodata dulciuri dar bunicii, de moda veche (” lasa copilul sa manance dulce, unde s-a mai pomenit copil sa nu manance dulce”) ii strecoara bomboane si ciocolatele cu orice ocazie in care ii las nesupravegheati ca na, „stiu ei mai bine”…
Asa ca fetita mea, recunoscand punguta cu bombonele, a insistat sa-i cumpar…Eu ca nu, ia ca da…Degeaba explicatii, rugaminti, ea nu si nu, insista sa se urce pe raft sa-si ia singurica…Indepartand-o de „ispita” am declansat un tsunami: tinuta in brate a inceput sa ma loveasca cu palmele peste fata (de mi se inrosisera obrajii si de la lovituri si de rusine), asezata jos a inceput sa se zvarcoleasca, sa urle,sa umble in patru labe , sa refuze sa plece etc. de se uita lumea ca la urs …In cele din urma am cedat psihic si am tipat si eu la ea (pe un ton mai scazut totusi ca al ei):”Da termina odata Alexia ca nu mai pot, ma aduci la disperare, unde s-a mai vazut asa ceva!”si m-am facut ca-i aplic o palmuta la popou. A ramas uimita de brusca mea schimbare de atitudine si n-a mai insistat.
In alta seara urla ca nu vrea sa faca baie. Ceea ce nu m-ar fi deranjat daca nu plecam a doua zi la munte la bunici si nu mai aveam ocazia s-o spal cateva zile…Asa ca am insistat sa-i fac baie. Nu stiu cum am reusit , dar am reusit, iar dupa ce am scos-o din baie se zvarcolea in pielea goala (racita fiind) si refuza sa ma lase s-o imbrac si urla ca ea vrea baie…
De regula la mine functioneaza un singur lucru (si nici ala intotdeauna). Ii spun ca m-am suparat pe ea si nu ma mai joc cu ea…Nu suporta sa fim suparate (nici nu suntem mai mult de 2 minute) si vine imediat la mine plangand: „mami, pup”.Daca insa este si tati prin preajma sau bica sau bicul (cum le spune bunicilor) nu are nici o problema daca se supara careva pe ea, ca are ea cu cine sa se joace….
Anca, multumesc pentru incurajare! Recunosc astfel de episoade…e greu sa-ti mentii calmul.
Buna dimineața tuturor!pana acum te-am urmărit din umbra,felicitări pentru articole si pentru toată munca depusa.Sincer încerc sa îmi însușesc aceste sfaturi,dar cu un băiețel de 1 an si 7 luni foarte activ si temperamental este cam greu de pus in practica,te apreciez foarte mult si datorita tie am început sa îmi revizuiesc atitudinea fata de cel mic, la noi cel mic are crize de plâns si nervi aproape in fiecare zi,ba il supăra dințișorii,ba nu vrea sa mănânce,desi ii este foame,ba nu vrea sa înțeleagă ca multe dintre acțiunile lui il vor rani si dă-i si explica-i si lasa-l sa descopere singur ca ce vrea sa facă nu e „safe” pentru el,desi cade si se lovește,el continua cu aceeași îndeletnicire, e cam greu sa ii fac fata cu calm si răbdare,aștept ziua in care vom putea comunica.O zi minunata tuturor!
1 an, 11 luni si 11 zile azi.. tatrumuri din..orice (aparent): nu pace geaca, nu mene (nu merge..sau nu intra) cizma..si incep urletele, si vrea sa se tavaleasca pe oriunde apuca..cand nu sunt epuizata, o las sa-si descarce furia, cand sunt praf si eu..plang odata cu ea! Si cand nu plang, se vede pe fata mea ca-s un butoi cu pulbere..si face si mai rau..si numar in gand (si injur, tot in gand)..si intr-un final, reusesc sa ma calmez..si se calmeaza si ea ca si cum n-ar fi fost niciun tantrum.. (din pacate pentru mine si ai mei nervi, aceste tantrumuri se intampla doar cu mine, cand o iau de la cresa, sau dupa ce ajungem acasa..iar cand vine tati acasa, totul e frumos si roz..iar eu fierb.. 🙁 )
Multumesc de acest informatii, sunt interesata de subiect.
Baietelul meu (2 ani) a avut o criza foarte urata din cauza ca sotul a fost plecat cateva zile de acasa, cred ca ii era foarte dor de el. Criza a fost declansata de altceva, un lucru destul de minor, dar, cred ca de fapt asta era problema, cand a ajuns sotul acasa s-a linistit ca prin minune si numai la el in brate a stat iar eu trebuia sa fiu tot timpul pe langa ei, sa ma vada.
Câteva sugestii de cărți pentru o tânără mămică? Mulțumesc
baiatul meu are 1 an si incercam de acum sa prevvenim (am obs ca deja are atitudine cand nu este lasat sa faca ce vrea, de ex. sa traga de prize). ii explicam calm, exemplificam de 1000 de ori, ne inarman cu rabdare. este f odihnit pt ca si noi avem program strict de somn. asteptam cu nerabdare varsta de 2 ani sa vedem daca dam si noi de tantrumuri.
nu e musia, si pe mine ma speria toata lumea ca sa vezi dupa 2 ani… uite ca nu s-a intimplat nimic si acus face 3. 🙂
Nu e musai si unii fac faza mai usoara, ca sa zic asa. La noi s-a intamplat de cateva ori, dar a fost varianta foarte light. Adica doar cu plans si dat din picioare in timp ce spunea singur ca nu stie nici el ce vrea. Cauza: oboseala, a renuntat de cateva luni la somnul de pranz. E ok ca il apuca seara si usor usor il duc spre baie si acolo se relaxeaza…
Foarte bun articolul. La un singur lucru nu sunt f de acord.. Copilul trebuie dus i magazine de jucarii, haine chiar dc nu ai bani sa i iei. Eu si acum merg asa cum o faceam cand eram mica chiar dc nu am bani si nu sunt frustrata. Imi place sa ma uit, sa vad ce mai e nou. Un copil cred ca trebuie sa invete ca nu intotdeauna poti avea ce ti doresti si sa poata sa si controleze reactiile in caz ca nu poate avea lucrul dorit.
sigur, dar daca vezi ca face tantrum la fiecare vizita in magazin, e clar ca nu e asta metoda sau momentul sa ii dai acest gen de lectie si eviti.
Fiul meu are 5 ani. Obiceiul meu e ca atunci cand mergem intr-un magazin unde sunt si jucarii, sa discutam inainte de a iesi din casa : mergem sa cumparam aia, aia si aia, doar atat….sau, daca vreau sa cumpar o jucarie, ii spun de acasa: cumparam o singura jucarie, nu foarte scumpa. A fost greu la inceput si purtam aceeasi discutie de doua ori acasa, in masina si la intrarea in magazin, insa acum intelege si nu insista.
Multumesc.
Get well soon >:D<
Fetita mea are crize de pe la un an! Acum are 2 ani si 4 luni si face mai rau, mai grav este ca nu vorbeste si ne este foarte greu! De cele ma multe ori am impacat-o tot cu dragoste, din instinct! Apoi am observat ca este mai usor asa! Dar fiindca n-a dormit bine deloc, s-a trezit mereu noptile pana la 2 ani si vreo luna, nici program de somn n-am putut sa-i fac! Si uite asa, numai greseli am facut! Sper sa vorbeasca si sa ne fie mai usor!
Salutari tuturor!
Mi-am facut curaj sa comentez si eu, cat ma lasa baietelul de 7 luni.
Foarte utila postarea de azi Printesa; daca e sa ma iau dupa manifestarile copilasului de pana acum, trebuie sa-mi fac un stoc mare de rabdare pentru ce va urma.
Ma bucur ca mai sunt si mame care recunosc ca sunt depasite de situatie, am si eu astfel de momente, dar ma gandesc la cat de mult mi l-am dorit, ce greu am dus sarcina, la marea bucurie de la nastere si ma mai calmez si-i zambesc puiului care plange la mine in brate. Incerc sa-l inteleg, sa vad lumea prin ochii lui si parca devine totul un pic mai usor, asteptarile mele devin mai realiste.
O zi linistita va doresc tuturor!
La noi crizele au inceput la 1 an jumate. La fel, din orice, nu se poate incalta singura si nici nu vrea ajutor, nu vrea sa fie schimbata, nu vrea sa fie imbracata, nici dezbracata, nu vrea baita, etc Daca nu fac cum zice ea se da cu fundul de pamant , se arcuieste si se poate lovi rau. Eu o iau in brate de fiecare data si se consuma la mine in brate, asta dupa ce imi aplica cateva palme, picioare. Sincer nu stiu cum sa reactionez. Am intrebat pediatra si cica 80% fac asa.
Buna ziua,
personal mi se pare SF ce scrieti aici. Zaharul este recomandat si de pediatru, dupa o anumita varsta, nu in cantitati mari dar este absolut la fel de necesar precum este si sarea pentru organism. Tantrumurile acele crize despre care vorbiti si nu le-ati trait sunt normale la copii mici ba chiar le formeaza personalitatea si ii ajuta sa isi depaseasca frustrarile. 🙂
doamne fereste, zahar recomandat de pediatru? geez. mai informati-va, doamna… glucidele-s una, zaharul rafinat e alta. nu, zaharul rafinat nu aduce nimic bun in nici un organism niciodata, in schimb face enorm de mult rau. mai cititi, va rog, pentru binele copiilor dvs, mai cititi, schimbati medicul.
da, sint normale tantrumurile, dar nu sint placute si nici obligatorii.
Printesa draga, am un baietel de 1 an si 3 luni din a carui alimentatie lipseste si va lipsi total zaharul. Este destul sa ii explic ca noi nu mancam nimic cu zahar pentru ca este nociv, atunci cand vede alti copilasi mancand prostioare?este inca mic dar ma gandesc cum sa reactionez corect cand va mai creste. tu cum ai abordat problema asta cu Sofia?
da, sofia stie ca zaharul nu e bun. nu situ cum va reactiona in comunitate, acum nu maninca nimic fara sa imi ceara voie inainte. are voie alte gustari sanatoase si i le ofer mereu ca alternativa. pina acum e ok, sa vedem cind o merge la gradi.
zaharul are doar calorii goale, nu are nicio valoare nutritionala. Eu o sa ma lupt cu toti cei care vor incerca sa-i dea copilului asa ceva (desi eu mananc, dar nu f des). Copilul trebuie sa primeasca in primul rand fructe proaspete ( cat mai curate daca se poate- adica daca aveti de unde sa cumparati fructe romanesti netratate, de la tarani, ar fi minunat), gustari facute in casa ( batoate din seminte ai fructe, chipsuri din mereu, banane, prajiturici fara zahar si faina rafinata etc. as dezvolta subiectul, da nu vreau sa incep alte subiecte de discutie. Felicitari, printeso, e minunat tot ceea ce faci!
2 pediatri straini au spus nu.
Zaharul da energie, e drept, e cea mai ieftina sursa de energie, dar dezechilibreaza insulina, tocmai asta da schimbarile de dispozitie (pe langa oboseala….)
Frumos articol! L-am salvat sa il citesc cand vor aparea, sper sa nu faca tantrumuri prea multe, cu toate ca nu cred ca o sa am eu norocul asta :)) macar sa fiu pregatita cu teoria 😀
Intr-adevar, crizele nu sunt obligatorii,Matei are 2 ani jumatate si nu a facut nici una pana acum. Printesa a punctat foarte bine modalitatile de impiedicare a tantrumurilor. Respectam orele de somn, evitam locurile care il suprasolicita, cum ar fi mall-urile si supermarketurile. L-am dus o singura data in mall si mi-a parut rau, copilul a fost vizibil deranjat de aglomeratie si luminile puternice, a plans mult dupa si nu putea sa adoarma.
Adevarul este ca nu poți concura cu o mămică care evita și se pregateste de 2 ani pentru tantrumuri. Sincer nici nu auzisem de asa ceva pana acum ceva timp. Zaharul este recomandat de pediatru în cantități mici..preparat stimata doamna…ca doar eu nu mănânc pudra de roscova în loc de cacao și sirop de arțar în loc de zahar. Ii dau copilului la 2 ani jumătate aproape ce mâncăm și noi. Aaa și am mai invatat ceva de la pediatra mea care by the way este în varsta dar am recomanda-o la toată lumea…când începi sa îți pliezi viata după un copil gresesti enorm..învata copilul sa se muleze după tine și atunci o sa învețe ce înseamnă să traiasca într-o societate normala. Am o mamica care a fost atât de stricta cu copilul ei și acum suporta consecînțele: copil pana la vârsta de 2 ani nu a mancat niciodată sare,zahar și nu are voie sa pună mana pe jos. Rezultatul: spital, internare la luna,raceli, febra cu convulsii..imunitate ioc. Trăim într-o lume otrăvită, trebuie sa le dam otrava sa se obisnuiasca în caz contrar la prima briosa cu zahar vă face probabil vreo intoleranta la ceva..:)))..Ma mir ca mai exista mamici care mai alapteaza.
Bine, doamna, atunci dati-i si niste alcool si niste tigari, sa se obisnuiasca din vreme cu ele, poate asa or sa-i faca mai putin rau.
Numai bine!
Daca tinem cont de faptul ca zaharul este prezent in alimentatia omului de mai bine de trei mii de ani, as zice ca nu zaharul ca atare este daunator, ci in ce cantitate il consumam….
Deci se rafina zahar din trestie sau sfecla acum 3000 de ani. Wow. Inca o lectie de istorie invatata…
Eu una nu văd de ce, atâta vreme cât mănâncă foarte bine fără sare adăugată, ar trebui să-i mai pun. Iaurtul are sare, chefirul și brânza la fel, deci exclusă total din alimentație nu este. Eu recunosc că îmi mai ies din pepeni când îi strecoară bunicii clătite, dar na, o bucățică mică nu are cu ce să o afecteze. În orice caz, își ia glucidele din cereale, fructe ș.a.m.d., nu e nevoie să-i dau napolitane și barni. O singură dată am pus din greșeală un pic de cacao în brioșe, aproape insesizabil. Diavolul tazmanian era nimic pe lângă pitica mea. De ce i-aș crea o stare de agitație fără rost?
În loc să se adapteze ea la regimul meu nesănătos, prefer să mă adaptez eu la al ei. De când fac asta, iar fructele și legumele nu-mi lipsesc din nicio masă, mă simt mult mai bine și am și slăbit, pe deasupra.
Eu vad lucrurile invers. Nici eu, nici sotul meu, nu consumam zahar, nici macar nu avem in casa. Deci, cand vom avea un copil, nici el nu va consuma, pentru ca se va plia dupa obiceiurile noastre alimentare. La fel cred ca e si cazul Ioanei, nu ea se pliaza dupa Sofia, ci din contra, toata familia are astfel de obiceiuri. Asa ca da, si eu sunt de acord cu pediatra dumneavoastra, doar ca fiecare e responsabil de alegerile lui, si implicit, de cele ale copiilor lui. Dulce nu inseamna neaparat zahar adaugat cu lingurita, poate sa insemen la fel de bine, inca mai bine, fructe, miere, etc.
Păi pralinele n-au zahăr?
Buna printesa! Interesant articolul, dar ce facem cand toate astea se intampla in timpul noptii? Baietelul meu (1 an si 8 luni) se trezeste noaptea si daca ma pun langa el nu este suficient. Vrea musai ca eu sa stau in picioare cu el in brate. Am incercat sa il „dezvat” de acest lucru, in conditiile in care sunt f obosita si implicit nervoasa cand ma trezesc in toiul noptii si stau cu copilul in brate (in picioare) pana adoarme. Evident ca dureaza mult pana adoarme, mie imi sare somnul si cand sa ma pun in pat sa mai dorm putin se face ora 7 si trebuie sa plec la serviciu. Azi noapte cand s-a trezit a facut o criza ca nu l-am luat in brate si am stat langa el, zbiera, tusea, nu ma lasa sa il tinin brate, sa il mangai. Pana la urma, am cedat si m-am ridicat, l-am luat in brate si a atipit. Nu stiu ce sa fac…sa incerc sa il las sa planga si sa accepte pana la urma sa ma intind si eu in pat langa el sau sa il iau in brate si sa ma plimb cu el prin casa?
hm ce povestesti tu nu pare un tantrum. poate viseaza urit? teama de separare? frica de intuneric? trebuie sa identifici problema si incetisor sa-l ajuti s-o rezolve. eu una nu-mi pot lasa copiii sa plinga singuri, chiar daca nu ii pot ajuta, ii tin un brate, ii mingii, le cint sau le soptesc ceva…
Si al meu baietel de 1 an si 4 luni se trezeste pe la 2 dimineata si imi urla o ora si nu pot nici cum sa-l consolez. Il tin in brate dar se arcuieste si se zvarcoleste si se impinge din picioruse ca mai mai il scap. Sotul ma tot bate la cap sa-l las sa planga singur dar cum sa las copilul sa planga singur? Mi se pare oribil! Ne certam des pe tema asta. Anyway, nu stiu de ce face chestia asta. Nu imi pot da seama daca il doare ceva sau a visat urat. Se linisteste numai in brate plimbat prin casa…dupa vreo ora.
Exact asa am patit cu baietelul meu cand avea 6 luni, am observat ca se trezea noaptea si plangea daca il linisteam prea repede in timpul zilei cand plangea de nervi, frustrari etc. Si daca nu dormea suficient in timpul zilei.
Acum la 7 luni jumate, daca il las sa planga ziua la mine in brate, cu povesti si vorbe blande pana se linisteste singur, noaptea nu se mai trezeste cu plans si nici ziua nu mai e asa nervos.
Sunteti prea drastica doamna!!!..eu însîmi nu beau alcool și nici nu fumez ce va face sa credeți ca ii pot da copilului..???
Aveți postări foarte bune însă cred că uneori exagerați..îmi cer scuze dacă am fost enervant de sincera.
Sărbători fericite.
Am inceput sa rad cand am citit prima propozitie :)). Daca si Ioana e prea drastica cum sunt ceilalti parinti? Parintii care nu accepta ca odrasla sa isi spuna parerea pe motiv ca acesta „comenteaza”, care au ore fixe la care copilul trebuie sa mearga la toaleta, care nici macar nu il lasa sa se joace cum simte copilul nevoia ci cum stie parintele ca „trebuie”, care isi plesnesc copilul pentru ca s-a murdarit la joaca. Cum sa ii denumim pe acei parinti?
Eu nu am intalnit un parinte mai relaxat ca Ioana. Are cateva reguli de SSM, bun simt si multa atentie.
Totul pe sistemul ” ce nu ne omoara ne face mai puternici ” 🙂 Sunt momente in viata pe care le putem depasi usor daca incercam sa ne privim dinfara, ca intr-o comendie cu bebelusi in care ne distram despre morocaneala parintilor 🙂 !
Doamnelor,
Ioana spune „Le detaliez puțin pe fiecare, apoi o să scriu și despre ce cred eu că ajută” cu accent pe „ce cred eu”. Cine va credeti sa faceti atatea comentarii rautacioase?
Pentru ca a-ti spune parerea despre subiect este una, a combate parerea autoarei este alta.
Adica Raluca Botica si Ralbel, Ioana vorbea depre alegerile pe care le face dinsa pentru familia personala si despre consumul de zahar (care este nociv), subiect foarte combatut in ultima vreme in fapt. Vobim de informatii de tip nou, studii, cercetari, etc. pe care cei preocupati de a duce o viata cat ma sanatoasa, alegand constient ce este bun pentru consumul propiu le-au aflat si ales in cunostinta de cauza.
Informatiile au menirea de a ne fi de folos, adica eu citesc, multumesc pentru informatie si apoi daca imi este de folos, bine, daca nu mai caut in alta parte si alte pareri. Cu respect pentru timpul consumat al autorului si buna intentie de a ajuta, prin informare.
Si daca dansa s-a pregatit intens pentru a fi un parinte informat, constient foarte bine, bravo dansei, este de admirat! Si din punctul meu de vedere un model pentru altii.
Su eu iti multumesc Ioana!
Eu personal nu mai am copii mici (fetele mele au apropae 11 si 17) sit tot descopar lucruri folositoare (si uneori doar foarte distractive), dar te recomand tuturor viitorilor parinti, sau parinti de copii mici. Si pe cuvant ca am pritene care intra si ele zilnic si dezbatem impreuna subiectele.
Not related: in sfarsit este soare, daca ai cum iesiti afara sa va bucurati de el!
Eu i-am facut si poze!
Buna ziua, o întrebare v-a rog…ce părere aveți despre tableta la.copil.de 2 ani?… Am o fetita…as vrea sa ii iau dar soțul nu e de acord. Mulumesc. O zii buna.
eu nu as da mai devreme de 3 ani, poate chiar 4.
Cred ca cel mai bun raspuns ar fi cel dat de un medic oftalmolog. Si acest raspuns ar fi un NU categoric pentru un copil atat de mic, iar de la 5-6 ani cate o jumatate de ora pe zi !!! Acesta este raspunsul pe care l-am primit de la oftalmolog atunci cand am mers cu nepotul la un control preventiv (majoritatea celor din familie avem miopie).
Buna mamicilor si felicitari tuturor celor care isi pastreaza calmul si au rabdare cu puiutii lor in momentele dificile. Am si eu un puiut micut de 4 luni dar inca de pe acum ma lovesc de probleme pe care nu stiu sa le gestionez: somnul pe parcursul noptii cu prea multe treziri si plansete precum si tipetele de peste zi cand ies din raza lui vizuala. Din ce am citit si observat la copii mai marisori, tantrumurile ce or sa vina( chiar daca sper contrarul) o sa fie si mai greu de gestionat. Asa ca de pe acum ma pregatesc mental cum o sa-l duc sa vada copii nevoiasi la care o sa le donam jucarii folosite si o sa sper ca atunci cand o sa fim la raionul de jucarii in magazin o sa-si dea seama ca e un copil norocos, ca mama lui o sa-i cumpere din cand in cand cate o jucarie pe cand alti copilasi nu o sa aiba niciodata sansa asta. Sunt convinsa ca unele din voi au facut lucrul acesta, functioneaza? eu sper din suflet ca da. Si inca ceva, cu scuzele de rigoare ca ma lungesc, nu pot sa nu observ cumintenia si bunul simt al copiilor amarati pe care i vedem in zilele astea premergatoare Craciunului la tv( cazurile sociale), multi frati, conditii precare si copilasii cuminti ca niste ingerasi. Ce concluzie sa trag? ca ar fi bine ca baietelul meu sa mai aiba frati si surori cu care sa imparta lucrurile/jucariile( visam la 3 copii si acum vad ca si cu unul e ff greu), ca ar fi bine sa punem accent pe valorile spirituale, pe dragoste, sanatate, zilele cu soare, rasetele si chicotelile si alte lucruri marunte si nu pe cele materiale. Poate am si deviat de la subiect: zaharul si alimentatia santaoasa doar ca aici sunt foarte multe de zis.Pe scurt felicitari celor care va puteti abtine de la zahar si aveti in fiecare zi alimentatia santoasa.
Sarbatori fericite tuturor!
Violeta, cum doarme? Eu am observat la a mea ca, de cand doarme cu mine, se odihneste mai bine (si eu la fel). Inca se trezeste peste noapte sa manance, dar nu mai doarme atat de agitat si eu nu ma mai trezesc de fiecare data cand aud un oftat din patutul ei. La mine deci cosleeping-ul e o idee excelenta, ne odihnim bine impreuna.
Si ea e ‘dependenta’ de mine, dar observ ca incepe sa accepte si sa stea fara mine (cateva minute) fara sa mai faca istericale. Sigur, noaptea nu iarta nimic, atunci nu am voie sa ies din raza ei vizuala 😀
Buna Dojo, la fel ca si tine parcticam cosleepingu-ul,doar ca am facut lucrul mai putin indicat de ai da san la fiecare trezire ca doar voarba aia alaptat la cerere si oricum nu suge numai cat i trebuie>doar ca s-au cam adunat kilogramele :). De 3 nopti am rarit mesele, sper sa ies victorioasa, problema noua e ca se foieste in somn si apoi se freaca cu manutele puternic pe fata/ochisori si se trezeste, nu stiu cum sa-i tin manutele sa nu mai faca asa. Parca imi vine sa mor de ciuda cand citesc pe forum-uri ca alti bebei dorm cel putin 5-6 ore legate noaptea sau chiar mai mult si ca asa e normal dupa 3 luni. O sa visez si eu la asta, poate o sa se intample! Week-end frumos!
Multumesc pentru articol.
Ai explicat clar lucrui pe care eu le-am inteles cat de cat din ce am mai citit, dar nu puteam sa le explic mai departe (cred ca nici nu am/aveam rabdarea pentru asta).
In rest … ‘Don’t feed the trolls!’ 😀 – ma uimeste faptul ca gasesti si aici asa ceva.
Aham…”învata copilul sa se muleze după tine”…riiight. Ca doar copilul e ala care are creierul matur, nu?
Oare nu eu, ca si adult, care detin alte „tool-uri” decat un copil de 2-3 ani, trebuie sa ma pot adapta??? Cum sa ceri unui omulet care abia acum invata sa isi inteleaga nevoile si trairile, sa se ridice la nivelul asteptarilor unui adult? Oare nu e mai simplu ca cel mai evoluat sa coboare la nivelul celui care acum invata? Nu asa e logic?
Despre zahar si faptul ca el exista de 3000 de ani, spun doar ca noi existam de niste milioane de ani pe pamant ca si specie, 3000 de ani e foarte putin ca organismul nostru sa tolereze o noua substanta (multi dintre noi inca nu s-au adaptat la consumul de gluten spre exemplu – odata cu aparitia agriculturii acum vreo 10.000 de ani)…
Cat despre alaptat…are u serious???
Corect !
Mie personal mi-a luat ani ca sa imi dau seama cat de mult imi fac rau fainoasele … nici nu cunoasteam pe altcineva care sa aiba probleme ca mine, nici nu aveam informatii … a fost un chin pana am dat peste tot ceea ce e legat de consumul de gluten, dar si cand am aflat si am inceput sa-mi scot din alimentatie ceea ce imi cauza probleme … am gasit iesirea din infernul zilnic pe care il traiam !!
Atitudinea asta de a comenta ce consuma altul e infantila (indiferent de varsta biologica pe care o ai) si dovedeste ca nu ai trecut nici macar o data in viata ta peste un impas real legat de propria sanatate sau a unei persoane dragi tie !
Ce poza urata!
Foarte bun articolul!!
Eu nu am copii, dar imi doresc foartemult.In momentul de fata traiesc undeva in Anglia si am contact cu mame englezoaice si copii lor. Am vazut de nenumarate ori copii de cateva luni mancand la KFC sau McDONALD, sau chiar si acasa mamele dau orice la copii sa manance.Nu mai zic de faptul ca i tin cu ochi in soare sau desculti pe un frig ce ma face sa tremur. Ce e ala program de somn? La ora 8 ii ii pun la somn in patul lor si mai trec din cand in cand sa vada daca au adormit. Ce m-a impresionat e faptul ca sunt super maturi si responsabili, uneori au ei grija de parinti nu mai zic de fratiorii lor mai tineri.O sa ziceti ca de aia sunt obezi dar din 35 de copii, cat cunosc eu personal, doar unul e mai plinut spre obez.
Nu stiu cata legatura are cu articolul dar am simtit nevoia sa ma confesez deorece eu am fost un pic socata avand in vedere ca la noi mamele se muleaza dupa vointele si nevoile copiilor.Sper ca n-am deranjat.
Buna ziua
La inceputul articolului spuneati de carti, articole pe care le-ati citit pentru a va pregati pentru crizele de furie. Puteti enumera va rog unele dintre carti? multumesc.
Si eu cind super mega obosita ma gindesc uneori ca ppfff oare daca as muri oleaca as reusi macar sa stau intinsa juma de ora fara sa traga de mine deodata trei persoane mai mari sau mai mici? si nu-s nici deprimata nici muribunda. doar obosita cronic, ca probabil majoritatea mamelor care stau acasa cu 1, 2 sau mai multi copii. nu cred ca autoarea vrea sa-si ia gitul, cred ca a scris ca sa nu urle, cum scriu si eu uneori, ca sa vindec. e foarte bine ca discutam despre depresii si despre mersul la specialist, Romania are nevoie de o destupare la cap pe tema asta.
Ioana, am senzatia ca voiai sa scrii asta la articolul „tic.tac” 🙂
ups. acuma mut. 🙂
Dragă Prințesă,
Nu am puii mei proprii, dar am o minune de finuță. Blondă, creață, cu ochii senini ca cerul. E sociabilă, înțelegătoare. E veselă și iubitoare. Week.endul acesta a dormit la mine. Îi place să stea la mine, mai ales că iubitul meu o iubește foarte mult, iar ea e topită să stea cu el. Ei bine…duminică dimineață ne.am trezit cu puștoaica în pat. Ne.am gâdilat, ne.am pupat și apoi…a cerut să băgăm cățelul în casă. Menționez că stau la curte. I.am spus că nu.l aduc pentru că nu are voie în casă, dar după ce mâncăm, ieșim la joacă. Ce a urmat…e greu de explicat în cuvinte. Blonda mea s.a dat jos din pat și a început să țipe. Un țipăt dintr.ăla sfâșietor. Și să plângă. Și să sară ca o minge. S.a tăvălit pe jos urlând că vrea cățelul ACUM! E prima oară când face așa ceva. Are 2 ani și 7 luni și…am înlemnit când am văzut.o. Din instinct, m.am dus să o iau în brațe, dar m.a lovit. M.au podidit lacrimile. Și am rămas în genunchi lângă ea. Eu plângeam, ea plângea și bătea din picioare. Cred că după vreo 15 minute s.a calmat. Abia atunci m.a văzut că plângeam. S.a agățat de gâtul meu și și.a cerut scuze. A zis că nu mai vrea cățelul. Seara, când am dus.o acasă, i.a spus mamei ei că „am supărat.o pe Cătă, dar n.am vrut“. Iubitul meu spune că nu trebuia să mă vadă plângând, că acum copila se simte vinovată. Am greșit? Nu.i pruncul meu, dar o iubesc. Totuși, nu vreau să fac ceva care să contravină educației părinților ei.
Servus tuturor. Din pacate oamenii maturi, in jur de 30 de ani, nu au rabdare nici cu cei din jurul lor cand acestia din urma se enerveaza, mai ales pe ei. Pe ideea ca doar trebuie sa se controleze si sa nu le strice lor chi-ul! Iti dai seama ca de rabdarea cu copiii nici nu poate fi vorba, avand in vedere ca ei trebuie musai sa fie cuminti, ascultatori, bibelouri pe scurt care sa nu deranjeze. Baiatulmeu are 1 an si 2 luni si mai face crize, mai ales cand nu reuseste sa faca ceva singur sau daca nu il las sa roada cablurile :)). Si se da cu fundul de pamant, se tavaleste pe jos si plange atat de jalnic incat in sinea mea ma umfla rasul. Nu las sa se vada asta, ci stau langa el, uitandu-ma la el, vorbindu-i calm despre alte lucruri. In maxim 5 minute ii trece. Ma gandesc ca atunci cand sunt nervoasa exact asta m-ar ajuta si pe mine, nu tipete, urlete si palmi la fund. Super articolul!
Buna, Printesa draga! Intodeauna am gasit ajutor, raspunsuri in articolele tale, insa acum nu sunt lamurita si total debusolata…baitelul meu…doi ani…pana acum doua saptamani totul normal, de atunci, aproape la fiecare schimbat al hainutelor si scutecului, un adevarat circ lansat cu planset, impotrivire si tavalire. Primele crize au debutat in prezenta tatalui, ulterior a mea, acum mai amplificate si frecvente si in prezenta bonei. Am analizat f bine, zic eu, situatia, incercand sa gasesc raspuns si solutie la problema, insa nu reusesc… la medic nu a fost in ultimele 5 luni, ma gandeam ca poate asocia schimbul hainutelor, scutecului, cu o injectie, ceva, nu l-am agresat, doamne fereste, niciodata, nici macar ridicat un deget…nu l-am pedepsit in nicio forma, nu are lovituri, sau leziuni pe corp… nu stiu de unde sa apuc problema… cum incerc sa ii schimb o hainuta, sau sa il deschi la un nasture, ceva, se impotriveste, plange si se calmeaza imediat ce opresc procesul. Am incercat sa il pregatesc inainte, sa ii povesesca ce urmeaza sa se intample, sa ii ofer variante de hainute , nimic nu functioneaza…nu stiu cum sa mai gestionez aceasta situatie…ma puteti ajuta, s-a confruntat cineva cu o astfel de problema, daca da, cum ati procedat? Multumesc!
Pai sa ma eliberez si eu 😀
Ieri fie-mea m-a muscat de mana atat de tare ca ma doare si acum.
Pentru ca nu am lasat-o sa manance coca (din care bunica facea paine) cruda, dupa ce o intinsese pe jos.
A doua oara manca hartie igienica. Am dat sa i-o scot din gura si iar m-a muscat, asa ca i-am tras una la fund. nu tare, dar nu m-am bucurat ca facusem gestul asta. dar ma durea ingrozitor. Apoi m-am uitat la deget si ma apuca de margine, cuticule, sau cum se numesc. Sangeram.
Ce mi se pare ciudat e ca doar cu mine are iesiri din astea, cu tatal ei, cu bunicii ei nu. Asa ca mi-e greu sa inteleg daca cu mine are pentru ca eu ii interzic unele lucruri pe care, desi nu ar trebui, ceilalti i le permit (am aflat ca mai mancase cu o zi inainte coca goala!) sau daca ii transmit eu vreo stare de nervozitate sau ceva similar. Ma apuca disperarea dupa, ma simt ingrozitor de neputincioasa si de nefericita.
In rest, in afara de momentele astea isterice (intotdeauna pentru ca nu accept sa faca ceva ce ea si-ar dori, nu este, se pare, niciodata pregatita sa ii fie interzis ceva) e vesela si saritoare si vorbareata si politicoasa..
Pai sa ma eliberez si eu 😀
Ieri fie-mea m-a muscat de mana atat de tare ca ma doare si acum.
Pentru ca nu am lasat-o sa manance coca (din care bunica facea paine) cruda, dupa ce o intinsese pe jos.
A doua oara manca hartie igienica. Am dat sa i-o scot din gura si iar m-a muscat, asa ca i-am tras una la fund. nu tare, dar nu m-am bucurat ca facusem gestul asta. dar ma durea ingrozitor. Apoi m-am uitat la deget si ma apucase de margine, cuticule, sau cum se numesc. Sangeram.
Ce mi se pare ciudat e ca doar cu mine are iesiri din astea, cu tatal ei, cu bunicii ei nu. Asa ca mi-e greu sa inteleg daca cu mine are pentru ca eu ii interzic unele lucruri pe care, desi nu ar trebui, ceilalti i le permit (am aflat ca mai mancase cu o zi inainte coca goala!) sau daca ii transmit eu vreo stare de nervozitate sau ceva similar. Ma apuca disperarea dupa, ma simt ingrozitor de neputincioasa si de nefericita.
In rest, in afara de momentele astea isterice (intotdeauna pentru ca nu accept sa faca ceva ce ea si-ar dori, nu este, se pare, niciodata pregatita sa ii fie interzis ceva) e vesela si saritoare si vorbareata si politicoasa..
Eu una nu pot intelege nici sa ma bata cineva de unde au aparut tantrumurile astea. Eu n am facut asa ceva fratele meu n a facut asa ceva toti verii si verisoarele noastre n au facut asa ceva, stim pentru va avem o familie destul de extinsa si suntem apropiati. Nu cred ca cineva din generatia mea – generatia cu cheia de gat – facea asa ceva, eu cel putin nu-mi amintesc vreun copil, de la 2-3 ani incoace care sa fi facut asa ceva.
Chestia asta cu criza de furie a copilului chiar nu o inteleg si aici o citez pe bunica mea, care m-a crescut, si care-mi spunea „copiii nu au voie sa se enerveze pentru ca nu au de ce”. Si avea dreptate. Cand esti copil nu te zbati pentru nimic nu ai probleme nu ai griji, ce motive ai sa faci crize de furie ?
Sincer mie toata povestea asta cu crizele de furie mi se pare o inventie care sa justifice un mare rasfatz al copiilor si lipsa lot de respect. Imi respectam bunicul enorm, nu m-a batut niciodata nu a tipat la mine niciodata. Cand il suparam doar se incrunta si vocea ii devenea aspra. Era suficient. Ma gandesc, cum ar fi fost sa fi facut eu crize de furie in fatza bunicului ! Ha! Cred ca m-ar fi luat de o aripa m-ar fi dus acasa si mi-ar fi dat vreo 10 nuiele de zmeura pe fund de n-as mai fi stiut ce inseamna furie vreodata ! Numai ca bunicul n-a facut asta vreodata pentru ca nici eu si nici fratele meu n-am fost atat de rasfatzatzi si nerespectuosi incat sa ne permitem asa ceva.
Eu sunt de parere ca, copiii de azi sunt crescuti fara respect fatza de parinti si de aceea isi permit tantrumuri. Copiii percep extrem de usor starea unui adult si simt unde pot impinge limitele si unde nu. Cum va explicati altfel faptul ca, copiii unor veri de-ai mei de la tzara, crescuti sanatos romaneste, nu fac tantrumuri, desi parintii lor nu i-au batut niciodata, nici macar o palmutza la fund nu le-au dat ? Eu cred ca e datorita unei educatii sanatoase, fara rasfatzuri. Copiii simt cu cu cine isi pot permite „fitze” si cu cine nu.
Mai auzeam de curand o prietena ca vai fiica ei de 3 ani nu a vrut sa se imbrace cu nu stiu ce la o petrecere. De cand au copiii de 3 ani dreptul la optiuni vestimentare ?
Mi se pare cea mai mare tampenie daca copilul a inceput sa faca urat tu sa-l iei in bratze si sa-l pupi ca si cum a facut ceva bun. Ii trasmiti prin asta ca e ok sa tipe sa urle sa te loveasca.
Rasfatzul si lipsa de respect fatza de parinti e mama tantrumurilor.
In mod clar tu nu intelegi nimic din ce i se intampla unui copil si ii deplang pe copiii tai.
Pe rand:
– eu faceam tantrumuri de pomina in 1980: ma puneam in fund in magazinul de jucarii si urlam pana mi se cumpara o jucarie; de teama urletelor mele parintii mei nu mai calcau pe acolo
– mama si bunica care au avut copil mic acu’ 30-50 de ani nu sunt o sursa buna de informatii pe tema asta, pentru ca au uitat – lucrurile astea nasoale se uita primele, la fel cu momentele groaznice in care plimbi copilul de 3 luni prin camera la ora 3 noaptea pentru ca urla de la colici de la 10 seara; ce ramane in memorie dupa atata timp sunt momentele bune
– creierul copiilor este imatur si de aceea ei nu au control asupra a ceea ce simt si felului in care se mnifesta, spre deosebire de un adult; e adevarat ca nu au probleme de adult, dar asta e irelevant pentru ca ei au alfel de creier iar crizele de furie sunt un fel de reset, de descarcare, ii ajuta
– in mod clar ai fost abuzata psihic de bunicul tau daca zici ca nu iti permiteai sa plangi de fata cu el; pentru a fi terorizat nu e nevoie sa fii batut, e suficienta frica de a fi batut, care e tot o forma de abuz
– copiii fac crize de furie doar langa persoanele fata de care se simt in siguranta, persoane pe care le iubesc si de care se simt iubite; de asta il iei de la gradi dupa o zi in care a fost foarte „cuminte” si cum ajunge acasa incepe sa urle 2 ore: ca acasa se simte el in siguranta si isi poate exprima tot ce a acumulat pe parcursul zilei.
Bine, nu e cazul in familia ta pt ca e evident ca in familia ta copiilor le este frica de adulti.
buna seara baietelul meu de 1 an si 10 lui se trezeste de 1-2 luni urland noaptea pe la 4-5 dimineata da din maini si din picioare nimic nu il linisteste .Ce sa fac ? de ce face asa ?
[…] Oare și tații au astfel de sentimente? Eu, una, n-am auzit vreun tătic să spună așa ceva… Atunci noi de ce l-am avea? De ce punem atâta presiune pe noi? În definitiv, devenim mame o dată cu copii noștri, învățăm pe măsură ce cresc și ei. În plus, la o analiză rece, majoritatea lucrurilor/ situațiilor din cauza cărora ne simțim vinovate nu le putem schimba (trebuie să mergem la serviciu, trebuie să avem grijă și de noi însene, trebuie să ducem copiii la creșă). Există doar puține aspecte ale vieții de mamă care ne fac să ne simțim vinovate și pe care le putem schimba. Acestea țin, în special, de comportamentele noastre: să fim mai vesele, să fim mai răbdătoare sau mai „disponibile” pentru copiii noștri și bineînțeles să rezistăm tentației de a lovi un copil, să ne controlăm furia. […]