ACEST TEXT APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Aș vrea să vă spun o poveste. Sper să o citiți până la capăt, iar apoi, cine știe, poate mă ajutați să conturăm împreună un alt final.
Erau tineri, aproape copii când s-au întâlnit. S-au îndrăgostit, au început o relație palpitantă, cu trăiri intense. Nu au avut pauze, nu s-au certat, nu concepeau să se despartă vreodată. S-au căsătorit, au știut de la început că ăsta le era drumul. Au construit cariere, o casă, au întemeiat o familie și au făcut copii. Părea că între ei lucrurile stau la fel. Se mai ciondăneau, au avut greutăți firești, fără să fie vreodată vorba de ceva drastic. El a fost mereu la fel de îndrăgostit, cu declarații înflăcărate, suprize romantice și gesturi tandre. Pentru ea, timpul a adus altceva. S-a îndepărtat de el, îl privea cu alți ochi. Tot cu drag, dar cu mai puțină dragoste. S-a speriat când și-a dat seama de asta. A început să evalueze cu ochi critic întreaga lor poveste. Și-a dat seama că ceva se schimbase, ceva s-a pierdut. Începuse să fie distantă, uneori fără să își dea seama. A intrat în panică atunci când a realizat că nu i s-a mai oprit respirația la gândul că el ar putea fi cu altcineva. Ba chiar ar fi simțit o ușurare dacă el ar fi găsit o femeie care să îl iubească mai mult. Se simțea că o ciudată, nu îi putea reproșa nimic omului pe care îl iubise mai mult de un deceniu. Îi era recunoscătoare, se simțise fericită odată alături de el. Privea cu fericire trecutul lor împreună. Viitorul o îngheța. Cu fiori de teamă.
Zilele, lunile și încă niște ani au trecut. El era la fel de drăgăstos și iubitor. Ea zâmbea, dar cu tristețe. Când într-o noapte, el a șoptit un „te iubesc”, iar ea nu a putut nici măcar să schițeze un „și eu”, a știut. Că asta a fost tot…
Iar mai apoi, când s-a trezit că gândurile îi pot fi acaparate de o altă prezența în viață ei, el a simțit că ceva nu e în regulă. A confruntat-o, a pus întrebări. Dar ea nu a avut curaj să îi mărturisească. Ce era de spus? Clișeul cu „nu e vina ta, e vina mea”? Cum să îi spună că așa cum oamenii se îndrăgostesc, ea crede că se și dez-drăgostesc? Și că nu știe ce e de făcut, dar simte că nu mai e loc de fericire în relația lor. Nu, nu a zis nimic. A tăcut și s-a forțat să îl asigure că încă îl iubește. Ceea ce era adevărat, chiar dacă nu îl iubea așa cum trebuie, așa cum ar fi meritat, așa cum o iubea el.
Până la urmă, cum ar fi putut să alunge un om lângă care a trăit atât? Cum să renunțe la căsnicie pentru un asemenea motiv? Își imagina cum ar fi primit vestea cei din jurul lor. Ce tâmpenie, auzi, cutareasca s-a despărțit de bărbat pentru că nu îl mai iubește!? Cum să separi copiii de un tată care nu a greșit cu nimic? Să-i supui traumei unui divorț, doar pentru că el nu îți mai trezește fluturii din stomac?! Ar fi cârcotit că femeia are prea puține griji reale și că a văzut prea multe filme americane în care oamenii mai „fall out of love”…
Așa că s-a închis în ea, a înghițit nodul din gât și a astupat golul din suflet. Nu știe până când, dar speră în secret că poate i se va întâmpla și lui și vor putea pune punct căsniciei fără suferință. Mai speră și că mai sunt oameni care pățesc ca ea și până la urmă, povestea va fi cu happy end pentru toți…
Sursa foto: înstrăinare via Shutterstock.com
Criza varstei a doua?…
Nu a implinit inca 30 de ani. Dar a fost mereu considerata ca „matura pentru varsta ei”.
Maturitatea înseamnă să-ţi asumi deciziile luate şi în vremuri grele. Nu înseamnă să alergi mereu după cioara de pe gard şi după finaluri a la Hollywood.
Pare-mi-se mie că ceea ce simte autoarea articolului pentru celălalt nu este iubire, ci îndrăgosteală. Şi SIGUR că îi zboară gândul la altul, că e mai interesant noul decât cel cu care ne-am obişnuit. Celui nou nu îi vezi chiloţii murdari şi nu îi miroşi respiraţia de dimineaţă, relaţia nu are nimic din mondenul unei căsnicii.
Dar să facem un exerciţiu de imaginaţie – dacă strici familia şi pleci după celălalt, până când va dura fascinaţia noului? Cât va fi relaţia palpitantă? Ce faci când te dezdrăgosteşti şi de ăla?
Iubirea nu înseamnă fluturi în stomac. Cel puţin, nu dincolo de pragul adolescenţei. De asta spun că doamna de care vorbeşte articolul nu e matură nicidecum.
Nu cred ca ai inteles. Nu exista un „celalalt”. Dar in stadiul in care se afla acum, sentimental vorbind, ar putea exista.
Femeia asta nu e plictisita, nu vrea ceva nou, este foarte multumita de viata ei de pana acum. Insa a ramas in urma, comparand sentimentele ei cu ale partenerului.
Eu cred ca isi asuma deciziile luate pana acum, nu regreta absolut nimic din ce a trait. Si nu, nu e pregatita sa miroasa chilotii altcuiva, in niciun caz.
Fix asta mi se pare si mie ca e problema. In plus cat de matura poti sa fii, daca astepti ca si celalalt sa se plictiseasca, eventual sa-si gaseasca pe altcineva… orice doar ca sa nu se sparga toate oalele in capul tau.
Eu am aplicat tehnica asta de a lasa o relatie sa moara de la sine o singura data si aveam pe atunci minunata varsta de 15 ani. De atunci insa mi-am asumat de fiecare data hotararile.
Nu zic, poti sa gresesti si sa te casatoresti cu persoana nepotrivita. In viata se mai pot intampla si diverse lucruri nasoale care sa schimbe relatia dintre parteneri. Poate interveni mirajulul unui al treilea. Dar din ce inteleg eu aici, nu vorbim despre astfel de situatii. Vorbim de cineva care pur si simplu si-a pierdut iubirea pe drum, chestie care ma face sa ma indoiesc ca a avut-o de la bun inceput. Pentru ca da, una din calitatile iubirii este ca nu se dispare asa de la o zi la alta.
Cred ca autoarea articolului are nevoie de timp singura in care sa-si dea seama ce vrea si de ce are nevoie. Cam trist ca lucrul asta se intampla dupa ce au aparut copiii, dar na, acum nici nu poti sta nefericit toata viata. Cred ca trebuie sa se gandeasca serios daca ar fi intr-adevar ok ca partenerul sa-si gaseasca pe altcineva (pentru ca uneori doar ni se pare ca am fi ok, dar cand se intampla, nu prea ne pica bine). Cred ca ar trebui sa vada ce inseamna sa fii o mama singura. Si da, daca toate chestiile astea sunt ok pentru ea, atunci divortul mi se pare solutia de bun simt.
Cele cinci limbaje ale iubirii -http://cartipdfgratuite.blogspot.ro/2014/10/gary-chapman-cele-5-limbaje-ale-iubirii-carte-electronica-gratuita-romana-pdf-ebook.html?m=1
Pentru mine a fost revelatoare.
Hmmmm…greu de dat sfaturi in astfel de situatii!Femeia din mine ar spune da, ai dreptul sa te indragostesti iar, sa simti iar fluturi in stomac, si sa iubesti din nou!Mama din mine ar spune, nu, nu stau eu sa alerg dupa iubiri si inimioare si stric armonia familiei si mai ales a copiilor mei, ca m-am trezit acum ca nu mai sunt indragostita!Copii nu au nici o vina, sa-i despart de tatal lor si sa-l vada doar in zile stabilite in prealabil!Eu ca om, cred ca m-as simtii intr-un fel vinovata sa distrug familia/casa/casnicia unui om care nu mi-a gresit cu nimic, ci din contra s-a comportat exemplar cu mine de la inceputul relatiei noastre si pana in momentul de fata!
Eu nu pot continua articolul, deci cu parere de rau, nu am nici un sfat pentru doamna ce a scris mai sus!
Astept insa cu nerabdare sa vad si alte reactii!
Noapte buna tuturor!
Mi se pare o tampenie. Dupa mai bine de 10 ani de trairi intense, dragostea nu dispare, dar cu siguranta se transforma. E o copilarie textul asta… Iubirea are mult de-a face cu actiunea de a iubi, adica de a fi dragastos, a (se) darui, a alinta, a bucura, a alina, a mangaia, a sprijini, a insenina… Dupa atata timp, femeia din poveste sta langa sotul ei si asteapta fluturii sa-i zburde in stomac?! In loc sa se inchida in ea, dna asta mai bine si-ar iubi sotul. Activ! Daca nu stie cum, sa-l intrebe pe el. Eu cred ca o va indruma pentru ca o iubeste, nu pentru ca are fluturi in stomac.
Dar ea nu a spus ca nu il mai iubeste si ca dragostea a disparut. Doar ca nu pe masura iubirii pe care inca o manifesta el. Diferenta a aparut pentru ca unul iubeste mai putin, iar altul mai mult. Ei nu ii trebuie musai fluturi, dar se simte ciudat ca la el inca par sa existe…
De ce crede ea ca la el fluturii exista inca? Poate ca ii mimeaza, in ideea ca si ai ei, la un moment dat, se vor plictisi sa stea deoparte. Vorbim despre fluturi 🙂 Este unul din momentele in care cel de linga tine intelege mai mult decit crezi tu, intelege ca ti-ai cam lua zborul sa mai copilaresti un pic – presupunind ca el a fost primul si singurul barbat din viata ei – un moment in care riscurile nu ti se par mari, pentru ca nu stii ce inseamna si tare ai vrea sa afli…Din pacate, cind apar copiii e mai complicat sa rupi lantul si sa dispari in cautarea fericirii.
Cred ca discutand totul sincer si calm se poate rezolva. Eventual, prin terapie de cuplu, ambii isi vor da seama ce isi doresc cu adevarat. Flacara se poate reaprinde daca amandoi fac ceva in sensul asta. Iar daca pana la urma concluzia e ca nu se poate face nimic, trebuie sa va ganditi la asta ca o calatorie din care trebuia sa invatati ceva si sa va continuati apoi calatoria separat.Succes!
Eu cred cu tărie că fiecare om are dreptul să fie fericit iar fericirea pornește de multe ori din iubirea pe care o simțim. La fel cred că este mult mai greu să găsești un bărbat care să te iubească precum cel din poveste decât să găsești unul pe care să îl iubești tu …
Finalul e posibil sa se schimbe doar daca se schimba abordarea. Doar pentru o secunda poate se merita un efort de imaginatie cum si ce ar fi de facut daca n-ar fi vorba de iubirea fata de un barbat ci iubirea fata de un copil (iubirea e iubire si daca cea pentru un barbat poate sa dispara asa pur si simplu, atunci nici cea pentru copil nu-i un dat). Cum in asa caz banuiesc ca nimeni n-ar zice ca asta e, asteapta si spera sa se lecuiasca si copilul de iubire (ori s-o caute in alta parte), oare de ce ar avea mai mult sens asemenea asteptare daca nu-i vorba de un copil?
Si nu e pana la urma nicaieri regula ca trebuie sa te indragostesti o singura data de o persoana. Ba dimpotriva, o casatorie de durata chiar pare mai mult rezultatul a multiple si repetate indragosteli – atata doar ca te indragostesti iar si iar si din nou tot de… aceeasi persoana. Asa ca finalul depinde de abordare: ori vezi „dezindragosteala” curenta drept problema si final, ori o vezi drept etapa absolut normala si start pentru o noua dragoste de acelasi om si deci muncesti in directia asta.
„iubirea e iubire si daca cea pentru un barbat poate sa dispara asa pur si simplu, atunci nici cea pentru copil nu-i un dat”
crezi ca exista cazuri de oameni care isi iubesc copiii si de la un moment dat nu-i mai iubesc?
mi se pare foarte greu de crezut.
cu siguranta exista oameni care nu-si iubesc copiii, care nu-i iubesc din primul moment etc, da r parinti care sa nu-i mai iubeasca de la un moment dat nu cred ca exista.
si de fapt mi se pare ca nici tu nu crezi ca exista parinti care inceteaza sa-si mai iubeasca copiii, pentru ca altfel nu ai fi propus aceasta comparatie, pentru ca daca ar exista asemenea parinti, statistic vorbind ar exista parinti care-si parasesc copiii cand inceteaza sa-i iubeasca.
bottom line: mi se pare fortat sa asemuim dragostea fata de copil cu cea fata de partener.
eu cred ca sunt complet diferite, fie si numai pt ca prima se duce mult inspre dragoste neconditionata in timp ce a doua nici macar nu-si pune problema sa fie neconditionata.
E frumos sa spui ca ai putea sa te indragostesti mereu si mereu de aceeasi persoana. Insa pentru unii poate e imposibil sau foarte greu de realizat.
Nu comentez despre a compara iubirea fata de partener cu cea fata de copil, mi-a placut cum a scris Robo, sunt de acord cu el.
Zici ca „poate e imposibil sau foarte greu de realizat.” si eu sunt de acord cu tine macar pentru partea cu foarte greu (am dubii mari ca e vreodata chiar imposibil in conditiile in care a fost odata posibil intre aceleasi persoane).
Atunci intrebarea e foarte simpla: consideri ca se merita efortul sau nu?
Sigur ca poate fi foarte greu de realizat, dar intai nu stiu de ce la o adica ai crede ca e asa doar pentru „unii” iar pe de alta parte nu-mi dau seama ce are a face dificultatea in chestiune. Ori cel putin as zice ca se merita in general ales dupa cat de important e pentru tine lucrul cu pricina, iar nu dupa cat de usor de realizat e. Ca na, uite pentru unii e imposibil sau foarte greu de realizat inclusiv sa devina parintii si totusi in general n-am auzit asta pe post de argument ca nu mai vor copii si isi cauta altceva de facut.
Ce si cum cred despre dragoste e scris la chiar linkul de l-am pus la nume, ca nu-i ales intamplator.
Sigur, daca vorbim asa in aer si dupa cum ne trage emotia de moment ori ceea ce „ne pare”, totul e valabil, inclusiv ca se poate asa sa alegem cum ca iubirea aia e tot iubire, da’ vezi Doamne nu-i ca cealalta ca…. pai ca ne pare fortat. Sunt nuante, evident, dar de aia sunt doar nuante, ca nu afecteaza esenta. Dar daca e sa vorbim, atunci mai bine alege niste definitii (pe care le doresti, dar tine-te de ele) sa stim despre ce vorbim.
Altminteri pentru clarificare: tocmai pentru ca accepti ca iubirea de copil in fapt nu inceteaza, ar urma logic ca nici iubirea de partener nu inceteaza (daca tot iubire e, ca na, daca nici n-a fost iubire, atunci sigur ca poate sa faca orice altceva). Chiar daca poate n-o simti pe moment, poate n-o mai recunosti, poate ai nervi, cine stie. Si tocmai pentru ca recunosti direct ca unii parinti nu-si iubesc copilul din start si totusi de la un punct incolo ajung sa-l iubeasca, inseamna logic ca uite se poate si indragosteala asta si se poate lucra/munci pentru a o obtine. Sigur, nu in acelasi mod, ca da, aia e diferenta si a duce comparatia in asa amanunte ar fi intr-adevar complet nepotrivit.
In sfarsit, de curiozitate: de ce adica n-ar fi si iubirea de partener neconditionata? Eu chiar nu stiu cum e aia iubire conditionata, ca imi par ori incompatibili termenii ori valabili in ambele instante (iubire de partener, iubire de copil).
dragoste conditionata fata de o persoana inseamna ca dragostea pe care o simti e o functie de comportamentul persoanei respective.
acum ce comportament anume, depinde de fiecare persoana care iubeste.
poti de ex. sa te gandesti ce ar trebui sa faca partenerul tau ca sa nu-l mai iubesti si apoi sa te intrebi daca ti-ai mai iubi sau nu copilul in caz ca ar face acelasi lucru.
sa zicem: alcoolism – in general cred ca se poate spune ca un sot alcoolic are sanse mai mari sa nu mai fie iubit de sotie decat are sanse un copil alcoolic sa nu mai fie iubit de mama (sa zicem ca sotia si mama din acest exemplu sunt una si aceeasi persoana)
Din ce zici, imi pare ca in fapt nu vorbesti de iubire ci de loialitate poate ori in tot cazul, un anumit comportament/un set de actiuni. Care intr-adevar, e conditionat de anumite asteptari de la partener, desi e neconditionat fata de copil. Altfel zis da, abandonezi un partener in momentul in care practic nu mai e partener (or nu intr-o masura acceptabila), dar nu abandonezi niciodata un copil pentru ca un copil nu are ce sa „nu mai fie” dat fiind ca indiferent ce face ramane in relatia cu pricina fix ceea ce a fost din start si anume copil.
Cu exemplu concret: daca sotul o ia razna si da maine foc la casa (ori bate copilul ori in fine, ce vrei tu), iau copilul si plec instant si nici ca mai am ce discuta cu el. Dar aia nu inseamna ca am asa si buton sa nu-l mai iubesc. Dupa cum se tot argumenteaza pe aici prin alte locuri ca adultii de aia-s adulti ca sa nu faca fix dupa cum le dicteaza nervii, tot asa adultii de aia-s adulti ca sa nu faca orbeste nici chiar tot ce le dicteaza eventual dragostea. Nu de alta, dar de la dragoste la nervi nu-i mereu asa mare distanta si-s ambele de acelasi tip in final.
Chestiunea e ca iubirea in esenta e o anumita potrivire daca vrei, iar asta nu dispare asa pentru ca X a facut nu stiu ce. Sigur, poti decide ca nu mai vrei sa urmezi/cresti/traiesti iubirea asta anume, dar aia nu inseamna ca gata, nu mai iubesti. Ori in tot cazul, daca chiar era din start iubire si nu doar contract si comoditate, drept e.
Dupa atatia ani,dragostea ia alte proportii.Nu mai e dragostea aia de pe facebook cu „vaaii te iuby skumpul meu,inima mea”.Nu.Dragostea se transforma intr-o multumire fata de cel care ti-a fost alaturi si la bine si la rau,pentru cel care a fost langa tine cand nu aveai pe umarul cui sa plangi,pentru cel care a fost langa tine cand a fost bucurie,dragostea se transforma intr-o prietenie stransa,in respect,in apreciere,in siguranta,intr-o echipa.
Daca simti asta,inseamna ca inca il iubesti.Nu e musai sa simti fluturi.E de ajuns sa faci un lucru in acea zi si sa simti nevoia sa impartasesti cu el,sa vrei sa iei o anumita decizie legata de casa,activitati zilnice,etc. si sa simti nevoia sa ii ceri parerea, e de ajuns sa dormi de cateva ori fara el si sa iti dai seama ca lipseste mirosul lui,siguranta aia pe care o simti cand te pui seara in pat langa el, sa faci ceva cu copiii si sa vrei sa participe si tati si multe altele..si iti dai seama ca iubirea este inca acolo.
Protagonista sa isi imagineze cum ar fi viata fara el.Fara acea persoana care o iubeste neconditionat.Cum ar fi sa o ia de la capat langa un alt om strain pe care nu il cunoaste si de care nu e sigura ca va fi ca fostul sot? daca urmatorul o va insela,o va face sa sufere,va fi violent?Daca urmatorul nu ii va respecta si iubi copiii? Si asta ,poate dupa foarte mult timp pierdut pentru ca nu toti isi arata adevaratul caracter in primele luni sau primul an,ci abia dupa ce apare rutina,cand deja s-a pierdut o gramada de timp sa o iei iar de la capat.Si poate drum de intoarcere nu va mai fi.
Si cel mai important? Simte protagonista durere in suflet cand isi imagineaza durerea pe care i-ar pricinui-o celui care o iubeste de atatia ani?
Protagonista sa se gandeasca ce s-a stins si ce s-a perdut in toata aceasta calatorie,sa gaseasca elementul lipsa si sa incerce sa comunice sotului ca sa indrepte situatia.
Eu sper ca va fi bine.Exista iubire pana la adanci batraneti atat timp cat este interpretata corect si nu dupa cliseele din filme.
Protagonista e chiar in asentiment cu ceea ce ai scris tu. Nu doar ca asa simte, dar asa se mentine pe linia de plutire. Cu exercitii de imaginatie despre cum ar fi fara el, cu straduit in a aprecia ceea ce are langa ea.
Il iubeste pe omul de langa ea inca. Doar ca nu la fel de mult, nu cu atata pasiune si dedicatie, asa cum ii demonstreaza el. Si cred ca, tocmai pentru ca il iubeste, nu i se pare corect fata de el sa existe diferenta asta…
Corect ar fi sa discute despre asta, dar inca nu e pregatita sa ii raneasca sentimentele. Sau poate spera sa gaseasca prilejul sa ii vorbeasca, fara ca el sa sufere prea mult.
Sugestia soțului fara mișto „încearcă sa faci sex cu altcineva o dată, poate e fix nevoia de a încerca altceva” asta bineînțeles da si soțul tau e deschis… Altfel cum a zis cineva mai sus cartea cele 5 limbaje ale iubirii e ff tare!
Sa caute ce a fost la inceput,sa il redescopere. Si pana la urma sa divorteze dc chiar crede ca e mai fericita fara el. O sa fie greu,dar si el merită sinceritate,si ea fericire.
Indragosteala asta e o emotie, ca orice emotie este bazata pe anumite concentratii de substante in organismul nostru. Cu alte cuvinte, indragosteala e chimie, ca doar asa i se zice, nu? A fi indragostit este, de fapt, un dezechilibru chimic, nu e starea noastra naturala. Doamnei din poveste, din anumite motive ( stress, sarcini, nasteri, trecerea vremii), i-au jucat o festa serotoninele, endorfinele, dopaminele etc. Iubirea, pe alta parte….. Indragosteala dispare , teoretic, in 6 luni, practic oricand. Eu zic ca e norocoasa ca a durat atat. Eu cred ca e mult supraevaluata. In povestea asta, singura problema mi se pare faptul ca cei doi parteneri nu mai sunt calibrati. Unul a ramas indragostit, celalalt doar iubind. O discutie sincera ar rezolva problema, e ok sa te dezindragostesti la un moment dat, importante sunt prietenia si respectul. O casnicie durabila, o familie, se bazeaza pe valori si principii solide, nu pe fluturi in stomac.
Ai inteles foarte bine esenta povestii. Nu mai sunt calibrati, sunt defazati cumva.
Ea se simte vinovata ca nu poate sa ii raspunda la fel. A ramas in urma, crede ca el va suferi la un moment dat din cauza asta.
Cred că din poveste lipsește o parte importantă: motivele pentru dez-drăgosteală. De ce s-a întâmplat asta ? Pentru că dragostea nu dispare pur și simplu, nu se evaporă fără nici un motiv. De ce el nu mai e pe placul soției ? Poate că a început să fie neîngrijit, poate nu se spală suficient, poate a devenit zgârcit cu banii, poate nu citește destul ?… Acestea sunt motive care se pot discuta, cu sau fără ajutorul unui consilier marital, se pot depăși iar armonia se va reinstala.
Atunci când te îndrăgostești, nu știi exact de ce ți s-a întâmplat asta, nu găsești întotdeauna cuvintele potrivite, nu știi de ce iubești… Cînd NU mai iubești … știi exact de ce.
Iar dacă motivul dez-drăgostelii este o a treia persoană înseamnă că articolul este lipsit de sinceritate. Și lucrurile sunt mai complicate.
Dar să nu uităm că și această a doua îndrăgosteală va avea același final…
Singurul ”sfat” pe care pot să îl dau e să nu se grăbească. Nimic nu este veșnic.
Pai ea nu a spus ca nu il iubeste chiar a recunoascut ca il iubeste dar nu asa ” cum merita”. Iar indragosteala dispare, nu din senin dar nu e ca si cum o femeie isi analizeaza relatia zilnic. Cand stai atarnata de WC cu greturi matinale, cand abia te apleci din cauza burtoiului, apoi cand ziua si noaptea sunt totuna fiindca zi ori noapte tu hranesti bebe-schimbi pampers-legeni bebe, nu cred ca prea ai timp de fluturi si de analizat aparitiile lor. Eventual o iei in curand de la capat cu aceasta rutina, si apoi te trezesti, peste niste ani, cand ai prima noapte dormita cap-coada, ca parca ceva nu mai este ca acum o mie de ani, cand nu aveai copii. Normal ca nu este, ce bine ca nu este! Mie povestioara mi se pare infantila, cum a mai scris cineva. Daca cumva acel final ar putea fi divort doar din cauza de fluturi, sincer cred ca un proces de custodie ar trebui sa ia in considerare acordarea tutelei tatalui. Nu de alta, dar pentru copii nu ar fi tocmai potrivit sa suporte in viata lor diversi barbati doar fiindca provoaca fluturi mamei, si sa ii piarda cand fluturii dispar. Imi permit sa spun asta doar fiindca sunt sigura ca aceasta poveste ori este inventata, ori e spusa pe jumatate.
Si tu ai remarcat ceva important. Motivele. Exista, desigur. Nu e doar vina ei, nu a fost ea batfoasa care l-a intalnit pe Fat-Frumos. E greu de expus, e greu sa insiste asupra lor, caci acum e in faza in care evalueaza situatia si incearca cu mari eforturi sa nu mai vada partile lui negative, sa se concentreze asupra lucrurilor care au atras-o spre el. Doar ca era foarte tanara cand l-a intalnit, avea alte valori, avea alte perceptii. Iar ea s-a schimbat mult, din nou, in alta directie fata de el.
Nu exista si nici nu va exista o alta persoana in viata ei. Dar o alta persoana si-ar putea face loc in gandurile ei. Nu o va permite, insa si-a dat seama ca s-ar putea intampla. Asta nu face altceva decat sa ii adanceasca sentimentul de vina. Insa e o persoana loiala, fidela. Macar atat ii datoreaza omului de langa ea.
Sincer, am avut un soc atunci cand ti-am citit articolul.
Parca citeam file de poveste din propria viata. Nu stiu de unde te-ai inspirat sau cum ti-a venit ideea.
Asa ca da, o sa vorbesc chiar din postura acestei femei: cu un sot care o iubeste, un copil minunat si peste un deceniu de relatie.
Nu am ce sa ii reprosez sotului meu, am avut o poveste extrem de frumoasa, cu sentimente reale si profunde. Este motivul pentru care mereu am crezut ca mugurii de distanta pe care incepeam sa ii simt sunt doar…in mintea mea. Sau vreun soi de iluzie a unei crize de varsta, cum spunea cineva aici. Si o sa treaca.
Am asteptat sa treaca. Ani la rand.
Si in loc sa treaca, au prins din ce in ce mai mult contur, radacini tot mai adanci in sufletul meu.
Vedeti, voi?! Nu pot sa spun ca nu imi iubesc sotul. Ba da! Il iubesc matur si permanent. Este omul cu care am impartit cele mai frumoase momente din viata mea, si indiferent de unde ne va duce viata, il voi iubi mereu. Este un etalon de om frumos, devotat, responsabil.
Ma astept sa simt fluturi in stomac atunci cand ma ia de mana?! Nu, nici gand!
Ma astept insa sa simt ca inima mi se umple de bucurie cand il zaresc! Da!
Ca sufletul tanjeste sa ii auda vocea, sau sa ii impartaseasca ceva?! Da! Da!
Ma astept sa ii simt lipsa, atingerea, privirea?! Da! Da! Da!
Si atunci de ce nu simt toate astea?! Ce e in neregula cu mine?!
Daca as stii exact, ce simpla ar fi viata mea. Cred insa ca iubirea este un proces continuu de grija si devotament, de implicare si conexiune, de daruire si pasiune. Si unul extrem, extrem de vulnerabil.
Undeva, candva, intre noi s-a produs un scurtcircuit, pe care nu l-am sesizat si care ne-a condus pe drumuri diferite.
Nu stiu sa va spun ce voi face. Sunt deja cativa ani de cand incerc sa gasesc o solutie.
Da, avem un copil minunat care are un tata minunat. Dar vreau oare sa imi incarc copilul cu sacrificiul sufletului meu?!
Voi putea sa supravietuiesc unui compromis emotional atat de mare ani in sir fara sa ma pierd pe mine insami?
Sunt mama, dar sunt si femeie. Si mai ales, sunt un om care merita sa fie fericit, si care merita sa simta iubire! Voi putea trai simtind doar un surogat al ei?
Si pana cand voi putea duce povara asta in suflet?! Cum si cat de mult va afecta asta viata noastra, a copilului nostru?!
Vedeti?! Din interior lucrurile nu mai par atat de simple!
Oare nu ar fi normal ca atunci cand sentimentele se consuma sa fii sincer cu cel de langa tine, sa va strangeti mainile si sa opriti povestea in punctul in care ramaneti doar cu amintiri extrem de frumoase?
Oare un copil fericit si implinit nu e acela care are ambii parinti fericiti si impliniti? Chiar si despartiti?!
Sper sa gasesc candva raspunsul la aceste intrebari si sa fac alegerile corecte, pentru toata lumea.
Mult succes! Sper sa ajunga fiecare acolo unde simte ca trebuie sa fie…
Poate exista happy end pentru voi doi, impreuna. Sunt sigura de asta, chiar daca pe parcursul calatoriei in doi va indragostiti si de altii, atata timp cat nu ii dati curs unei aventuri, se poate merge inainte. Pentru ca, cel mai si cel mai important in toata calatoria in doi este sa comunici, indiferent daca iti este rusine de ceea ce simti sau poti crede ca celalalt nu te intelege. Incearca sa ii spui ce simti cu adevarat si el, daca te iubeste, va gasi o solutie, poate chiar aceea prin care incearca iar sa te cucereasca. Asa cum noi, femeile, iertam si iubim si tinem cu dintii de familia noastra, va putea si el sa te recucereasca, sa devina atent si activ in viata ta. Plus ca, exista varianta in care vei descoperi ca si el simte la fel (i-au disparut fluturii din stomac si este intr-o stare de somnolenta sentimentala) si atunci puteti, cu incetul, rezolva ceva ce aveti in comun, chiar daca este de natura negativa.
Mult succes, sa nu te simti singura, este normal sa traiesti asta (parerea mea este ca cine nu a trait-o ori a stat prea putin in relatie, ori minte :)) dar vei putea trece peste.
Să desparți copiii de tatăl lor? Dar de ce ești așa de sigură că nu o să primească el custodia?
Să nu crezi că te judec, dar mă gândesc cum ar fi să vină soțul meu și să îmi spună: „Știi, eu nu te mai iubesc. Așa că fă-ți bagajele și pleacă din casa noastră, de lângă copiii noștri, de lângă mine. Du-te să dormi la maică-ta. Copiii poți să îi vezi luni și vineri, 3 ore pe zi”.
Până la urmă tu ești cea care vrea să iasă din relație. De ce nu vorbești cu soțul tău și pleci 2-3 luni de-acasă. Și vezi cum ar fi fără el, fără să îi vezi pe copii zilnic, eventual cu alt bărbat. Și dacă ți-e mai bine așa, atunci divorțează.
Dacă spui că au trecut câțiva ani de când nu mai ești îndrăgostită de el, și mai mult decât atât, total nefericită, ai putea să te gândești sincer la o separare. Doar nu o să îți petreci urmatorii 40 de ani însingurată și gândindu-te cum ar fi fost dacă.
Aș încerca totuși să vorbesc cu soțul meu. Probabil că nici el nu e fericit să te vadă mereu rece și tristă fără să știe cauza.
Doamne, metoda mai primitiva, mai demna de Evul Mediu, decat amenintarea ca o sa ii ia copiii nu exista. Deci daca ea e cea care vrea sa iasa din relatie, merita sa i se ia copiii si sa o de afara din casa…
Doamnelor, vorbiti doar din perspectiva de mame. Si ati pierdut din vedere ca protagonista noastra e nefericita. Am fost intr-o situatie similara. Eram casatorita cu barbatul perfect. Ma indragostisem de el pe la 19 ani, de mintea si de felul lui de-a fi. Au fost ani de zile in care nu-mi imaginam ca o sa fiu cu altcineva. Ma hraneam si din dragostea mea, dar si din modul in care ma iubea el. Atent, dragastos, prietenos, m-a sprijinit in perioade cand nici eu nu ma suportam, am trecut impreuna prin schimbari de cariera, case, boli, nunti, decese ale oamenilor apropiati. Ne uitam la cei din jurul nostru si credeam ca suntem atat de norocosi, aveam relatia perfecta. Cand mi-am dat seama ca nu mai sunt indragostita, ca il iubeam mai mult ca pe un frate, decat ca pe sotul meu, era cam tarziu. Pe langa faptul ca te simti vinovata pentru ca stii ca vei rani persoana de langa tine mai mult decat ti-ai fi imaginat vreodata ca o sa ranesti pe cineva, apar indoieli, temeri, prietenii nu inteleg, familia nici atat. Te simti singura, neinteleasa, vinovata, o persoana oribila: cum sa nu mai iubesti barbatul perfect? Ai tot ce isi doresc prietenele tale si tot nu e suficient? Ce este in neregula cu tine? La mine a durat cam un an, pana am reusit sa-mi fac curaj. Si inca unul pana mi-am revenit complet din asta. E un proces lung, dureros. Dar am iesit din el mai puternica, ma cunosc mai bine acum si mi-am refacut viata. Ce-i drept, acum ca am si un copil, nu stiu daca as mai putea sa trec inca o data prin asta. Sper sa nu fie cazul. Daca totusi s-ar intampla, imi place sa cred ca pentru copilul meu, este important sa aiba o mama fericita. Si ca o femeie fericita e o mama mai buna decat una care se uraste pe sine. Bafta, draga protagonista. Te afli in fata uneia dintre cele mai grele decizii. Nu cred ca pot sa-ti dau sfaturi. Pot sa-ti recomand sa te gandesti cum va fi viata ta peste 10 ani, in ambele scenarii si sa citesti tot ce poti despre amandoua ipostazele. Si vorbeste cu cineva apropiat, care e deschis la minte si te va sprijini, indiferent ce decizi pana la urma.
Dar este bine de spus: indiferent care va fi decizia, consecintele o sa le suporte de una singura… Nu conteaza daca o persoana sau mai multe o incurajeaza sau nu, sa ia o decizie. Este vorba de viata ei. Si nu numai a ei, ci si a copilului si a barbatului care ii este sot.
Nu este vorba de viata prietenilor, a familiei extinse (frati, parinti, alte rude). Nu este o decizie care trebuie luata impreuna cu acestia, sau impreuna cu cititorii unui blog.
Cu alte cuvinte, „cum isi asterne, asa o sa doarma”.
Si inca ceva, parerea mea este ca dragostea de la inceput, despre care spune autoarea, dea lungul timpului se transforma, o data cu cei 2 soti. Oamenii se schimba, si sentimentele de inceput se transforma, apar alte sentimente. Sa-si cerceteze sufletul sa vada daca nu cumva, dragostea s-a slefuit, iar acum detine ceva si mai pretios, si nici macar nu isi da seama.
E bine ca au mai trait si altii sentimentele astea. E si mai bine ca unii au avut un final mai fericit.
Multumesc!
Acum am observat ca povestea are la baza un caz real.
As fi vrut sa nu existe astfel de situatii de viata, ingrate cumva, si care aproape te pun in fata unei alegeri imposibile.
Si eu fac parte tot din „curentul” care crede ca indragosteala nu e starea fireasca a omului. Cred ca abia dupa ce ne dez-indragostim putem vedea cu claritate daca avem sau nu ceva in comun cu omul respectiv. E foarte posibil, asa cum spune si autoarea textului, ca fiecare din cei doi sa fi evoluat la diferit de-a lungul celor zece ani. S-au cunoscut foarte tineri, aproape niste copii si in acel moment se potriveau si de fapt s-au potrivit inca zece ani, timp in care fiecare s-a maturizat, a evoluat, s-a transformat. Cred ca da, e foarte posibil ca astazi sa nu se mai potriveasca. Si nu, nu are nici o legatura cu iubirea lui pentru ea. Solutii si variante ar fi multe, insa toate il implica si pe el, iar ea se pare ca deocamdata nu e pregatita sa fie sincera pina la capat cu sotul ei. Un bun terapeut ar putea fi de ajutor pentru inceput. Si ar mai fi de ajutor, parerea mea, sa eliminam in vreun fel mitul asta al ” amorului romantic” cu care am fost virusati.
De acord, asa a fost, evolutia impreuna s-a intamplat cumva si separat. Si discrepanta e cea care nu o lasa sa doarma noptile, nu lipsa fluturilor din stomac…
trăiesc din păcate o drama asemănătoare…mi-am cunoscut soția acum 2 ani și 7 luni, am început sa o iubesc la scurt timp după ce am cunoscut-o și am transformat relația noastră într-o poveste de dragoste ca în povești crezând ca nimic nu poate schimba asta. Lucrurile s-au întâmplat mult mai rapid decât speram noi și poate nici în ordinea pe care ne-am dorit-o, a venit pe lume fiul nostru, pe care îl iubim foarte mult, dar nimic nu a mai fost la fel de atunci. S-a închis într-o carapace și nu se mai lasă iubită, sunt doar momente când reușesc să o simt fericită, dar cele mai dese sunt momente când o simt tristă și simt că nu mai suntem pe aceeași undă. O iubesc mult și sper din tot sufletul sa se schimbe într-un viitor apropiat, să își dea seama că trebuie să spargă carapacea și să mă lase să o iubesc.
chill, we all do that sometimes, se cheama hachite 🙂 ea probabil inca se redefineste, in identitatea asta noua si complexa de femeie care e si mama, ai rabdare si fii atent cu ea si iubeste-o in prezent, asa cum e. eu in acea perioada aveam o teama ca el iubeste mai mult mama copilului sau decat femeia din mine, si pana cand nu mi-a spus de zeci de ori ce voiam sa aud, pana m-am convins, nu mi-a trecut. si intelege ca femeile au dreptul pur si simplu sa aiba hachite, e in codul nostru genetic 🙂
Iubeste-o si atit, cu carapace sau fara 🙂 Te-ai gandit ca poate ea crede ca nu o mai iubesti, pentru ca acum e altcineva decit fata de care te-ai indragostit? A purtat si nascut copilul vostru, e centrul universului ei acum – ajut-o sa te vada din nou, in noua ta situatie de tata, ca pe iubitul ei. In definitiv, ati facut impreuna si imparrtasiti un miracol – asa mic si cu hachite cum e el, e miracolul vostru si nimic n-o sa schimbe asta.
Inainte sa iei o decizie trebuie sa fii absolut sigura pe sentimentele tale! 100% sigura pe ce vrei. Eu am invatat the hard way ca sufletele pereche nu se despart niciodata, indiferent ce decizii gresite iau in viata. M-am casatorit si am facut copii cu Mr Right si nu as divorta niciodata de el desi nu poti sa iti imaginezi cat de mult imi lipseste Sufletul meu pereche. Daca ai cea mai mare dragoste a ta langa tine lupta pt ea si nu renunta pt nimic in lume, altfel o sa ajungi sa plangi dupa el dar va fi prea tarziu, si crede-ma ca prea tarziu e o zona neagra.
Din categoria tot ce e obtinut fara efort isi pierde valoarea, eu cred ca doamna a primit prea mult fara sa i se ceara nimic in schimb iar ce e descris mai sus e o reactie naturala la un astfel de comportament al sotului. El n a gresit cu nimic doar ca nu stie ca femeile se plictisesc daca nu sunt stimulate. Iubirea exista, doar trebuie stimulata.
Daca v-am lasat impresia ca nu am discutat inca aceasta situatie cu sotul meu, e gresit.
Am incercat sa ii explic ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui, din perspectiva mea.
El considera insa ca este doar o etapa, care va trece. Ca este o reactie normala dupa un deceniu de relatie. Dar ca lucurile se vor indrepta.
El este fericit in formula asta, si considera ca ceea ce simt eu e doar o stare trecatoare.
Mi-e greu sa citesc ca inca exista mentalitati pentru care finalizarea unei relatii se poate face doar asa: „iau copiii si plec la mama, ii vezi 3 zile pe saptamana!”.
Poate tocmai de astfel de mentalitati se feresc unii oameni cand nu impartasesc partenerului lucrurile care ii framanta si conflictele degenereaza.
Din pacate, finalizarea unei relatii nu este un proces neaparat elegant; cind sint si copii la mijloc, e greu sa tii linia de plutire la acelasi nivel pentru toata lumea. Relatia ta nu pare in criza – cel putin nu inca – dar este evident ca tu vrei altceva. Cel mai greu este sa le explici copiilor de ce nu-l mai iubesti pe tatal lor, caruia nici macar tu nu-i poti reprosa nimic. Sau daca ai ce-i reprosa, fa-o, departe de ochii copiilor, de dragul lor si al vostru. Probabil ca vei auzi si tu niste reprosuri, probabil ca nu esti pregatita pentru ele, dar ar fi bine sa nu crezi ca esti fara repros. Exista altcineva care a trezit fluturii, poate inca nu esti constienta de asta, desi se intimpla deja? De obicei, partenerul se umple brusc de defecte in acest momente, desi nu pare a fi deloc omul pe care sa-l lasi. As zice sa faci cum simti, dar nu stiu daca ce simti acum e adevarat sau doar o umbra, cum se-ntimpla sa mai treaca peste vietile noastre, chiar si de prea mult bine uneori…
eu cred ca-ti trebuie niste timp cu tine insati, singurica, si dupa aia niste timp doar cu El. iubirea se transforma in timp, capata alta valente si profunzime, nici nu cred ca am putea sa rezistam emotional ani de zile in indragosteala aia hormonala de inceput, dar cu omul potrivit fluturii din stomac nu dispar… orice relatie are ups and downs, uneori iubirea dispare, insa de cele mai multe ori doar ai senzatia ca a disparut, de fapt este vorba despre un tu/el/voi care evolueaza, se schimba, alte nevoi, dorinte, aspiratii. de asta ziceam, iti trebuie niste timp singura, sa iti dai seama in prezentul asta cine esti, ce vrei, ce iti trebuie, ce simti. doi oameni care s-au iubit isi pot creste impreuna copiii si separati fiind. avem o singura viata si eu cred ca meritam fericirea, nu sacrificiul
Eu as face un calcul la rece: cat as suferi eu daca as ramane cu el + cat de fericiti ar fi copiii si sotul versus cat de fericita as fi fara el + cat ar suferi sotul si copiii. Suferinta exista in ambele variante, insa trebuie aflat unde e costul cel mai mic. Si in orice varianta aleasa trebuie acceptat ce se intampla, trebuie acceptata suferinta celor care vor suferi, fie personala, fie a celorlalti.
Legat de indragosteala, si eu zic la fel, poate sa dispara, nu este o stare normala sa simti acei fluturi in stomac. Cand emotiile dispar ratiunea ia locul si atunci vedem cum sunt lucrurile cu adevarat.
Eu sunt abia la inceput de poveste de vis. Dar uneori ma intreb cum vom fi peste ani de zile si niste copii. Daca vom fi tot indragostiti si fericiti. Nu avem niciodata certitudinea, dar ne avem unul pe celalalt. Si impartim totul, inclusiv nelinistile si partile mai putin roz. Pana acum metoda asta ne-a ajutat sa ne apropiem. De n-o mai functiona si pe viitor, vom cauta alte metode bune pentru noi.
Da, poate ca o a treia persoana, neimplicata in povestea voastra, va poate ajuta. Mai ales daca voi doi ati vorbit deja despre asta si nu s-a schimbat nimic. Clar este ca ceva trebuie sa se schimbe, din ambele parti! El sa se lase cucerit din cand in cand si tu sa iti amintesti de ce te-ai indragostit de el. Jucati-va! Uitati pentru un timp ca sunteti adulti si nu mai tineti cont de ce zice lumea! Importanta este lumea voastra, iar daca ea este perfecta, restul nu mai conteaza! Poate ca acum nu este perfecta, dar a fost si sigur poate redeveni! Tine doar de voi, de amandoi! Faptul ca te simti dezindragostita este „meritul” amandurora.
Eu sunt sigura ca barbatul din viata ta poate mai multe decat stii tu. Fii curioasa si redescopera-l! Vei fi surprinsa sa te reindragostesti si cu siguranta vei fi fericita s-o faci!
Bon courage!
Cu riscul să deranjez am să spun ce am văzut eu, deci: când eram în anul unu maxim doi de facultate toate fetili din cămin au fost lovite de virusul Danielle Steel, Sandra Brown, Sidney Sheldon şi alţii în genul. Parcă erau groupies de la Beatles! Cam aşa, terminau de citit o carte (îi zic carte), ridicau ochii spre cer, oftau tremurat, pac pac de două ori din gene, duceau dosul palmei la frunte si leşinau! Gata, nu mai aveai cu cine să stai de vorbă. Noi, ăştia, ce-am zis, hai să vedem cine-s duşmanii, că suntem depăşiţi de evenimente acu’, la tinereţe. Deci, am făcut rost de nişte astfel de cărţi (le zic în continuare cărţi) şi ne-am pus pe studiat tacticile adversarilor. Închipuiţi-vă o cameră de băieţi unde unul citeşte cu voce tare şi cu intonaţie adecvată lecturii. Ne-am crăcănat de râs!
Aşadar, sfatul meu nu este pentru eroina din text (gen să mai lase filmele americane) ci pentru însăşi autoarea textului : dacă tot vrei sa faci studii de caz, aşa cum sunt sigur că se vrea acest articol, măcar ridică-le la un nivel postadolescentin. Mai exact, renunţă o perioadă la blogurile şi publicaţiile spoite sentimental şi de o calitate îndoielnică (e plin netul, cică sunt de mare succes – textul tau are de la început astfel de tipare) şi parcurge o literatură consacrată. Apoi pot să jur că studiile tale vor avea un ceva real (adică nu aşa de simplist, o tânără de vreo 26-30 de ani, foarte iubită, cu copii – adică nu unul – care a avut timp şi ghes de câţiva ani să se gândească la altul, cu fluturi de Irinuca Bin la der), si dacă nu, eh, mai încerci o dată 🙂
Dar îţi spun, dacă-mi urmezi sfatul la anu’ pe vremea asta ai să râzi când o să reciteşti asta.
P.S.- A comentat Marina mai sus şi a zis ca textul e o copilărie, eu aş adăuga amuzantă 🙂
Protagonista mea a tinut mortis sa iti transmita ca nu poate sa o sufere pe Binder :).
Si ca adevarul, uneori, se spune in gluma…
Tu crezi că dacă mai schimbi puţin optica dă mai bine la cititori? Că ţi-am văzut comentariile. Iei 10 la şcoală? Ţi-a dat doamna tema asta de casă? Crezi că e fair să ceri sfaturi pentru diverse situaţii cu iz utopic (sau pueril, cum scria cineva mai jos)? Eu nu am glumit, pune mâna şi citeşte literatura consacrată, începe cu clasicii că ei au trecut proba timpului, mai ales ca tot te chinui să dai un aer flaubertian (mă rog, post flaubertian) articolului. Cred că explicaţia este necesară: ăsta a fost un nene care a scris, dar nu îl găseşti în zelist. Şi asta o sa te ajute mult şi să păstrezi o coerenţă în idei şi exprimare (dar, în primul rând, e un mare avantaj personal). Harticolul începe aşa : „Sper să o citiți până la capăt, iar apoi, cine știe, poate mă ajutați să conturăm împreună un alt final”, finalul: „Nu știe până când, dar speră în secret că poate i se va întâmpla și lui și vor putea pune punct căsniciei fără suferință. Mai speră și că mai sunt oameni care pățesc ca ea și până la urmă, povestea va fi cu happy end pentru toți”. Ai văzut? Sigur? Copy-paste din ceva comentarii recente: „Femeia asta nu e plictisita, nu vrea ceva nou, este foarte multumita de viata ei de pana acum”, „nu e pregatita sa miroasa chilotii altcuiva, in niciun caz”, „Nu exista si nici nu va exista o alta persoana in viata ei”. Nu continui că deja m-am plictisit.
Nu m-am referit expres la Bin-la-der, ci la toţi mâzgălitorii care vând trăiri intense şi happy de duzină pe trafic. Hai la happy neamule, hai la happy că e proaspat şi mai ales ieftin! Şi, din păcate, e o listă lungă de astfel de dătători/dătătoare la taste, personaje ale căror scripturi revelatoare văd că te-au marcat.
Sau mă rog, nu sunt eu in stare să ating şi să percep adâncurile profunzimii din străfundurile abisului 😀
„O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. Iubesti mai intai din mila, din indatorire, si ajungi apoi sa te obisnuiesti cu prezenta celui fara de care nu mai poti trai… ” Camil Petrescu
Daca ai gasit altceva, ceva mai bun pentru tine, de ce sa nu ai dreptul sa mergi mai departe pe acea cale? Si cat de corect este fata de cel de langa tine sa ii accepti gesturile tandre fara tragere de inima, doar de dragul de a nu-l rani. In timp acel „fara tragere de inima” se transforma in sila, in greata, si nu il mai suporti, nu te mai suporti pe tine langa el.
Nu stiu cum se face, ca mereu gasesc aici niste situatii prin care am trecut, care imi sunt dureros de cunoscute(si postul scris de snow flow mi-a sunat de parca l-as fi scris eu). Povestea mea inca nu s-a terminat, dar cumva sunt pe drumul cel bun- ala al re-indragostirii. Daca nu m-as fi aflat in situatia in care sa-mi iubesc barbatul din nou, inainte de a mi se face sila de noi amandoi, scriam postul asta din biroul unui mediator probabil. Dreptul la fericire il avem cu totii. Ba mai mult, as spune ca nu este un drept, ci o obligatie. O obligatie pe care o avem fata de noi, fata de copiii nostri si fata d cel de langa noi. Daca noi nu ne cautam fericirea, cum altfel vor invata copiii nostri sa o caute pe-a lor?
Greu de comentat, caci urmareste si sotul meu 🙂
Eu cred in indragostire, insa la mine nu a functionat niciodata in folosul meu. M-am indragostit de cine nu trebuie, iar fluturii aia din stomac imi provocau si miopie avansata.
De sotul meu nu am fost niciodata indragostita, insa l-am iubit de la prima noastra convorbire. Si cu cat relatia noastra a inaintat, cu atat am fost mai fericita. Il iubesc enorm pentru modul in care exista el in viata noastra; pentru modul in care ma priveste si trateaza, pentru atasamentul extraordinar fata de copilul nostru. Pentru florile pe care mi le ia fara motiv. Pentru serile cand ma asculta (probabil plictisit, insa niciodata nu mi-a spus-o) cum ma plang pentru a o mia oara de „prostii de la serviciu”. Pentru cum imi ia copilul din brate cand sunt crizata si ma trimite in baie (deja mi-a umplut cada si eu nici nu am observat). Cred ca depinde foarte mult de asteptari, de ce-l implineste pe fiecare intr-o relatie. Iar varsta conteaza. Apreciam unele lucruri la 20 ani, apreciez altele acum, la 35 ani. Da, n-am fluturi in stomac, dar nici nu iau miile de gesturi frumoase pe care le face „for granted”. Uneori le iau si nu e frumos; imi pare rau si incerc sa ma revansez. Sunt un om bun, probabil ca merit sa se poarte frumos cu mine; dar apreciez ca el o face. Ma uit in jur si vad atatia barbati cu o mie de calitati, insa si cu o mie de defecte pe care nu le-as putea tolera. Si ma bucur ca viata mi-a adus in cale un om ale carui defecte sa le pot trece cu vederea.
Nu stiu, poate suntem de prea putin timp impreuna, avem doar 5 ani si jumatate. Insa viata mea este atat de implinita, incat nu imi inchipui cum as putea trai fara el.
Eu cred ca autoarea are o nemultumire serioasa fata de sot, insa nu constientizeaza. La prima vedere, este totul la fel ca-n prima zi. Dar totusi nefericita. Daca as fi in locul ei, as alege sa descopar problema reala. Si-apoi sa decid daca e intr-adevar ceva iremediabil sau peste care nu pot sa trec. Si as incerca sa imi reamintesc lucrurile frumoase care ma leaga de sot. Si mi-as reaminti si de momentele in care am fost imposibila si totusi sotul meu a trecut peste si m-a iubit in continuare.
Sunt femei cu adevarat nefericite in relatiile, casatoriile lor si care nu au parte de un astfel de barbat devotat langa ele. Relatiile evolueaza, dar personal nu inteleg cum sa fii nefericita intr-o relatie care merge atat de bine?
Probabil ca una dintre dezamagirile cele mai frecvente cu care femeilor le place sa se imbete e ca dragostea se schimba, se modifica, ca se transforma in prietenie, ca de fapt e acolo, doar ca noi nu o vedem, si-o fi pierdut probabil culoarea. Gresit doamnelor, dragostea e dragoste, prietenia e prietenie si nevoia e nevoie. Hai sa nu le confundam, doar pentru ce e mai placut sa ne mintim ca inca iubim cand de fapt traim intr-o prietenie imbinata cu nevoie.
Un alt obicei intalnit des la mame, e sa se martirizeze in numele copilului, ca mai apoi, nu in toate cazurile, dar in multe, sa-i reproseze adolescentului/adultului sacrificiul facut, dar pe care nimeni nu i l-a cerut. Cazurile sunt standard in familiile cu carente gen alcool, infidelitatete din partea sotului, dar nu numai.
A spune ca il indepartezi pe copil de tata sau ca o sa-l vada „doar in orele impuse” pentru ca vrei tu vrei sa divortezi e o prostie ilogica. Cine il opreste pe tata sa-l vada mai des pe copil? Tu, mama? De ce? Cine iti impune tie mama sa-i stabilesti limite fostului tau sot de a-si vedea copilul? De ce? Ca sa te simti vinovata? Ca asa asteapata lumea?
Si mai exista povara sociala, pe care nimeni nu o mentioneaza, dar care ii roade pe toti:
– Ce or sa spuna parintii, vecinii si oamenii care ma saluta pe strada?
– Sotul e ideal in opinia prietenelor mele (doar ca nu ele traiesc cu el) si mine nu-mi place? Deci nu is normala!
Si mai exista realitatea: din ce o sa traiesc? unde? cum?
Si mai exista raspunsuri, pentr femei puternice care stiu ce vor, si pentru cele care nu au posibilitatea, taria si independenta de a alege.
Andreea, nu exista cu adevarat nefericit, mai putin nefericit sau foarte nefericit.
Exista nefericire si punct.
Nu incerca sa cuantifici durerea si neimplinirea din sufletul nimanui, caci nu-i cunoasti toate tainele vietii.
Personal, iti doresc nu doar sa nu intelegi dar nici sa nu afli vreodata gustul nefericirii intr-o relatie „perfecta”.
Sau gustul nefericirii, in orice forma a ei.
Ia o coala albă și scrie: De ce-l vreau/ De ce nu-l vreau
Cântărește bine dacă ești în stare să renunți la tot ce înseamnă el, pentru ”defecte”. În acest punct poți realiza dacă ”nu-urile” pot fi rezolvate, discutate, îmbunătățite.
Fluturii din stomac, după cum scriu fetele pe-aici sunt în copilăria iubirii. Acum, iubirea a evoluat, a devenit acceptare, respect, împlinire…și mult mai mult. Dacă aceste sentimente nu mai sunt, atunci…
Și gogorița cu ”binele copilului”…e o gogoriță. O să se iubească părintele și copilul la fel în ambele cazuri. Dacă alegi cu gândul la copil se ajunge în două situații: ”Am ales și pentru copil, să nu fie lângă un părinte nefericit”(deci din egocentrism) sau ”am stat în căsnicia asta ca să-i fie copilului bine”. În ambele cazuri copilul nu a fost pus să aleagă dar o va simți ca un reproș.
S-ar putea ca doamna sa aiba niste neimpliniri personale, care nu tin de neinmplinrile ca si cuplu. Nefericirea e doar a ei. Ma gindesc ca niste sedinte cu un psiholog sau cineva de specialitate ar putea sa o ajute sa vada cauza nefericirii ei. S-ar putea sa fie foarte surprinsa de rezultat si sa realizeze ca de fapt ea il iubeste foarte mult pe sot.
Nu stiu cum functioneaza la alti oameni, dar felul in care iubesc (am iubit) este fost total diferit la 20, 30, 40 ani si sunt constienta ca se va schimba odata cu virsta.
Mult noroc doamnei si oricare ar fi decizia ii doresc din tot sufletul sa-si gaseasca/regaseasca fericirea!
De ce sa te duci la psiholog daca nu-ti mai iubesti sotul? Vorbiti de parca esti obligat toata viata sa iubesti acea persoana. Nu se mai cheama dragoste ci abuz. Eu zic ca in etapa in care e ea acum nu are nevoie. Insa daca va ramane intr-o relatie care nu produce decat suferinta, probabil ca o sa intre in depresie cu timpul si va avea nevoie de unul…
delicata si povestea asta.
stim ca nu ne indragostim la comanda (desi sentimentul se poate naste instant) , dar mai stim si ca sentimentele astea (buclucase) apar cand le Lasam sa apara. si cand ni se pare ca iarba din gradina vecinului e mai verde…
„Iar mai apoi, când s-a trezit că gândurile îi pot fi acaparate de o altă prezența în viață ei, el a simțit că ceva nu e în regulă.”
prezentza asta cat de prezenta era in viata ei? si in ce fel era prezenta, sau cat era de prezenta?
adica, eroina din poveste a vazut un personaj X de care s-a indragostit, stiind doar ea si sufletul ei asta, sau si personajul X stie ca eroina s-a indragostit de el? si daca X stie, ce spune/ simte? ca sotul am vazut c-a remarcat ceva.
„Cum să îi spună că așa cum oamenii se îndrăgostesc, ea crede că se și dez-drăgostesc? ”
eroina, asa cum s-a dez-dragostit de sot, este posibil si foarte probabil sa se dez-dragosteasca si de acesta de care acum e indragostita… dupa un numar de ani. s-atunci?
e ciudata firea omului, cand nu are ceva, vrea tare, si cand are ce-a vrut, nu mai e dorit…
„Și că nu știe ce e de făcut, dar simte că nu mai e loc de fericire în relația lor. ”
as rezuma totul la un act de vointa. 🙂
Asta cu fericirea- exista pe retelele de socializare sute de citate ce tot zic ca tu decizi sa fii fericit, sau ca fericirea este sa fii multumit cu ceea ce ai etc. Pana la urma, ce este fericirea asta? Ca tot e pomenita. Doamnei din poveste ii rasare fericirea doar cand are fluturi in stomac? Un zambet de copil, o realizare profesionala, un film bun vazut alaturi de omul iubit- nu pot aduce fericire? Ce trist mi se pare, sa depinzi de emotiile trezite de barbati pentru a fi fericita. Sa nu gasesti fericirea niciunde. Pana la urma, e o poveste trista. Nu e vorba de o casnicie nefericita, ci de o femeie nefericita intr-o casnicie cu potential. Nu e vorba de conflicte, de drumuri separate, de probleme de sanatate. Niste fluturi au zburat pe geam si sotia nu poate trai fara ei, asa ca isi doreste sa zboare si ea.
Daaa… chiar ma gandeam, citind restul de comentarii, oare nimeni nu vine cu ideea asta? Cu totii (cred) iubim senzatia asta, de a fi indragostit. Insa – din experienta mea vorbind, nu stiu daca e valabil la toata lumea – senzatia asta (sau una extrem de asemanatoare) mi-o trezesc si alte lucruri decat un barbat: exista carti care ma fac s-o simt; exista muzica ce imi trezeste acest gen de trairi, uneori chiar un peisaj (destul de rar, ce-i drept..). Si daca se intampla sa poti impartasi asta si cu partenerul (adica si el/ea are aceeasi reactie la aceleasi lucruri) deja intram in zona de ideal 🙂 . Deci parerea mea e ca merita meditat si asupra acestui subiect – daca tot ce lipseste sunt „fluturii”, ce altceva ma poate face sa-i simt? ..Just my two cents..
Fluturii au fost auto-ironici, e ciudat cum multi nu au reusit sa priveasca dincolo de ei…
Superb comentariul!
Foarte bine zis Deea, mi se pare ca ai surprins perfect esenta problemei.
Inteleg foarte bine situatia, fiindca am trecut si eu prin asa ceva…asa ca voi spune concluzia mea avand in vedere datele din poveste: personajul este indragostit de altcineva si din aceasta cauza nu o doare gandul ca sotul ar putea intalni o alta femeie si ar dori sa iasa din relatie. Sfatul meu este urmatorul: personajul TREBUIE sa rupa orice legatura cu persoana care a facut-o sa simta „fluturii” si sa se implice mai mult in casnicia cu barbatul care o iubeste. Va fi greu la inceput, insa va trece peste asta si va descoperi la un moment dat ca a fost doar o etapa! Sunt de acord cu cei care au scris ca daca ar fi sa ne asteptam mereu sa avem fluturi, am schimba de-a lungul vietii mai multi parteneri si nu ar avea rost sa ne mai casatorim cu intentia de a ne intemeia o familie. Eu mai cred ca sotul simte foarte bine ce se petrece, insa spera ca este ceva trecator si nu insista sa afle adevarul ca sa nu fie pus in situatia de a o forta pe ea sa ia o hotarare. Nu pot decat sa admir asa un barbat devotat si responsabil fata de ceea ce inseamna o casnicie.
Tipa zice ca nu mai e indragostita de el….vrea sa fie din nou indragostita de el sau nu? daca vrea, ce anume face ea, concret, pt acest lucru? se mai aranjeaza ca la prima intalnire?, fac impreuna lucruri?, vorbesc ore in sir?..etc…eu asa vad lucrurile..spune ce anume esti dispus sa faci pt un ceva/cineva si vei stii daca il obtii sau nu!!
Citesc si nu inteleg cum de femeile care comenteaza aici sunt atat de incuiate la minte… Ma dezamagesc sincer comentariile simpliste (de fapt stupide) pe blogul asta, unde credeam ca lucurile stau altfel, ca cititoarele sunt sincer mai deschise, emancipate, mai umane.
Simt nevoia sa ma adresez autoarei textului: e perfect in regula sa simti ceea ce simti tu, deci gata cu invinovatirea. Mai bine accepti realitatea: esti o femeie cu sentimentele schimbate. Din ce zici tu acolo, clar nu-l mai iubesti pe sot deloc, doar ca ai ramas cu o amintire frumoasa dupa 10 ani de casnicie. Eu zic ca acum e momentul sa inchei relatia pt ca daca mai stai, lucrurile vor lua o intorsatura mai urata. Sunt 2 variante (plecand de la premisa ca nu mai simti nimic pt el): 1. sotul tau la un moment dat o sa renunte sa te recucereasca si s-ar putea sa ceara chiar el divortul (sau sa-si gaseasca pe altcineva intre timp si asta ar fi urat) sau 2. ramaneti impreuna din inertie doar ca vei ajunge sa nu-l mai suporti cu timpul, o sa ti se para ca ti-a rapit sansa la o viata noua si lucrul asta o sa te umple de amaraciune strop cu strop. Deci cazul tau mi se pare cazul perfect sincera sa fiu, pt ca dupa atata timp si probabil lucruri construite impreuna e important sa poti sa pleci din relatie cu capul sus. De ce sa nu inchei lucrurile acum cand sunt toate inca frumoase? 2 oameni maturi care au impartit casa, masa, patul ar trebui sa se desparta ca 2 prieteni vechi, fara resentimente si amaraciuni. Asta cu copiii e o scuza pt ca daca e un tata bun o sa pastreze relatia cu copiii, o sa se implice in continuare si nu se va impiedica de faptul ca nu sta in aceiasi casa cu ei. Si lor sa le explici situatia: nu-l mai iubesti pe tatal lor iar o casnicie asta inseamna iubire. Mai bine sa inteleaga asta acum decat sa traiasca cu impresia ca o casnicie e o suferinta pt ambii parteneri.
Liz, cu toata umanitatea si deschiderea de minte – ti se pare sanatos sa-i spui copilului ca nu-l mai iubesti pe tata si ca asta este, cautam altceva?! Cum va intelege el ca o casnicie inseamna iubire din acest mod de a zbura de la locul faptei cind primavara ne sufla-n pinze si ne aduce feromonii din vecini? Deschizi un subiect de aur pentru orice psihoterapeut -care va zice lasa copiii sa vina la mine, le explic eu cum e cu mami care vrea o noua iubire, asta in timp ce mami munceste ca sa-l plateasca pe el 🙂 Ce ti se pare incuiat si so last century ca o familie inseamna in primul rind iubire si tot in primul rind asumarea ei, adica si niste obligatii morale, acolo? Ai vrut copii? I-ai facut? OK atunci, the pursuit of happiness ramineo vreme pe wishlist si ne concentram pe altele, cum ar fi sa nu crestem copii care sa devina adulti cu handicap emotional – ca de facut, vorba aia, e usor, cu crescutul e mai dificil 🙂
Si ce ar trebui sa le spunem? Cum vezi tu lucrurile? Sa folosim strategia clasica bazata pe minciuna: „stati linistiti copii, eu si tati ne iubim mult de tot, doar ca ne certam des, tipam unul la altul, nu ne pupam niciodata, nu ne imbratisam?” Tu chiar crezi ca nu si-ar da seama si cei mici care oricum, au o receptivitatea mult mai mare? Vor ajunge sa creada ca de fapt casnicia=caznicie, sotul si sotia nu trebuie sa se mai iubeasca. De asta ajung multi adulti cu probleme emotionale, ca au crescut in case unde nu au vazut iubire decat obligatie intre parinti, iar daca tu ai avut ca model asta asa o ca ti se para normal sa fie toate casniciile: un chin, prin care mai bine nu treci… Astea sunt motivele pentru care ajung sa faca oamenii terapii, nu faptul ca divortezi daca nu mai simti nimic dupa 10 ani…
Trebuie sa aduc clarificari multiple: doamna nu are nevoie de fluturi ca sa fie fericita, a trait bine niste ani si fara ei, mai poate inca multa vreme de acum incolo. Dar la el par sa mai fie, nu se stie cum, o fi descoperit vreo formula magica. El manifesta o iubire diferita fata de a ei. O iubire pasionala, plina, neatinsa de vreme. Ea nu incearca sa simta la fel, observa pe masura ce trece timpul ca iubirea ei nu doar ca s-a transformat, dar parca a palit in comparatie cu a lui.
La asta se rezuma drama, diferenta mare.
In viata ei nu a intrat propriu-zis altcineva, dar a simtit ca ar putea sa apara. A reiesit ca e vulnerabila, ca ar putea fi cucerita de altcineva. Nu a permis sa se intample, dar asta a facut-o dureros de constienta ca ceva s-a pierdut, ca a ramas mult in urma lui. Si ii pare rau pentru el…
Parerea mea, avand in vedere aceste lamuriri suplimentare: protagonista povestii trece printr-o etapa fireasca, careia ii da prea multa importanta. E cu atat mai fireasca cu cat experienta ei cu alti barbati e limitata. Stii vorba aia”doar fiindca cineva nu te iubeste cum vrei, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul”. Nu vad de ce este asa o mare problema faptul ca el isi arata afectiunea diferit. Poate are el un dram de experienta de care sotia nu stie, poate chiar a alunecat spre alte femei si a tras niste concluzii. Poate stie ca sotia trece printr-o faza din proprie experienta. Atatia barbati se intorc acasa spasiti si mult mai recunoscatori dupa o aventura esuata. Sau poate nu e asa, e doar un barbat ce are suficienti hormoni si ii canalizeaza spre o unica persoana. Persoana care a trecut prin niste etape majore in viata ei(ma refer la sarcini, nasteri) la care el a fost doar spectator. Eu cred ca un barbat ce te-a vazut ani de zile in toate ipostazele, te-a vazut cu burta la gura si umflata, eventual si in travaliu, apoi a stat langa tine cat iti scoteai lapte cu pompa are tot dreptul sa isi puna intrebari cu privire la propriul libidou. Totusi, daca acel barbat nu numai ca nu isi pune intrebari, dar mai este inca foarte atras de tine, pai i se poate ridica o statuie. Sa vedem cum se descurca cel ce starneste fluturi cu toate astea si apoi ii dam o sansa, nu? Nu cred ca exista femeie maritata careia sa nu ii zboare ochii sau gandul, de asta consider povestea puerila. Sigur, daca nefericirea tine si singura varianta de fericire e departe de sot, cel mai bine e sa fie asa. Doar ca regretele vor veni de indata ce urmatoarea relatie va esua, iar copiii vor fi prinsi in acest carusel al iubitilor mamei/ iubitelor tatalui , in care le este foarte greu sa isi mentina echilibrul. Copiii au nevoie de constante in viata lor, e datoria noastra sa le oferim asta. L varste mici, si o jucarie pusa aiurea ii bulverseaza. Faptul ca te gandesti la copii si la fiecare gura de aer ce o respiri nu mi se pare sacrificiu. Cei ce il denumesc asa nu stiu ce inseamna sa fii parinte. Eu stiu ca ii porti in gand pe copii in orice decizie iei, iar bucuria cea mai mare este cand vezi ca da, ai luat deziiile corecte. Nu te-ai sacrificat, ti-ai asumat rolul de parinte.
Deea mi a placut raspunsul tau, mai ales ultimele idei.
„L varste mici, si o jucarie pusa aiurea ii bulverseaza. Faptul ca te gandesti la copii si la fiecare gura de aer ce o respiri nu mi se pare sacrificiu. Cei ce il denumesc asa nu stiu ce inseamna sa fii parinte. Eu stiu ca ii porti in gand pe copii in orice decizie iei, iar bucuria cea mai mare este cand vezi ca da, ai luat deziiile corecte. Nu te-ai sacrificat, ti-ai asumat rolul de parinte.’
Partea cea mai trista e ca de fapt mentalitatea femeilor nu s-a schimbat, multe confunda casnicia cu un contract (pe care esti obligat sa-l respecti pana la moarte) fie nu considera iubrea ca parte din casnicie. Altfel nu mi explic valul de comentarii anti-iubire („iubirea e pt adolescenti”, „iubirea trece, se consuma” si tot asa). Pai da corect, daca se consuma integral atunci nimic nu te mai retine langa acel om. Asta e libertatea: sa lasi omul sa plece cand vrea el daca tot zici ca il iubesti.
Si, inca ceva, de unde ideea asta ca relatia trebuie sa tina toata viata? Nu, relatia e un proces ca oricare altul, e viu si sufera modificari. Da, se poate sa nu mai iubim un om langa care ne am petrecut ultimii (zeci de) ani, e normal sa se intample si asta, de ce sa traim intr-o iluzie? Sau sa ne invinovatim si sa ne autopedpsim? De multe ori evoluam in directii diferite, ne schimbam preferintele gusturile fata de momentul cand am zis DA in biserica. Sau pur si simplu am trait intens totul si la un moment dat se consuma, atunci vine clipa cand trebuie sa mergem mai departe…
Scuze, dar eu in continuare nu inteleg anumite comentarii. Unde a scris ca nu il iubeste? Tocmai ca il iubeste, il priveste cu drag, il admira, respecta, se inteleg foarte bine. Doar ca nu mai simte fluturi, probabil nu o mai ia cu lesin numai cand cineva ii zice numele, iar ei aceste lucuri i se par esentiale. Mai mult, sunt mari sanse sa existe cineva care sa ii provoace acest lesin. Daca asta face casnicia moderna, daca pe asta se bazeaza institutia familiei, inseamna ca trebuie sa ne bucuram de toate femeile demodate.
Da, si mie mi se pare trist ca majoritatea comentariilor au fost scrise dintr-o perspectiva obtuza si clar incarcata de prejudecati si mentalitati depasite.
Eu inteleg perfect prin ce treci, nu am copii, nu sunt casatorita, dar am o relatie de mai bine de un deceniu. De cativa ani cred ca am evoluat amandoi in directii diferite si lucrurile nu mai mergeau asa cum trebuie, in ceea ce ma priveste. In ceea ce il priveste, totul era bine si frumos. Asta pana cand a aparut altcineva, si de acolo lucrurile s-au stricat definitiv. Deci varianta vezi o data cum e cu altcineva nu a functionat in cazul meu, desi nu l-am cautat pe acel altcineva si nu a fost o decizie rationala, ci una emotionala sa zicem, si nici macar nu a fost o decizie, sau a decis sufletul pentru mine. Tu ai gandit poate mai matur decat mine si nu ai „permis sa se intample”. Totusi, cred ca la un moment dat, in contextul dat, va aparea cineva caruia ii vei permite sa se intample. Si ce vei face atunci?
Eu stiu cum este sa dormi seara de seara alaturi de cineva pe care nu il mai iubesti. Si ale carui gesturi de iubire iti provoaca repulsie…Trist? Da, foarte trist! Si eu ma gandesc cum e sa renunti la o poveste frumoasa de iubire, cum este sa ii provoci atata suferinta persoanei care inca te iubeste si care viseaza sa isi petreaca batranetile cu tine…Treaba este explicata foarte frumos de psihologie, si anume ca o relatie inceputa de copii nu prea are sanse sa dureze toata viata. Pentru ca omul evolueaza. Si se maturizeaza. Astfel, sa nu pleci devine un compromis, un compromis cu tine si cu fericirea ta. Te poti multumi cu confortul, stabilitatea de acasa, in timp ce tanjesti dupa un strop de fericire? Poti sa faci asta fara sa te distrugi? Sau, mai bine zis, merita?
Sfatul meu este sa mergi la psiholog si sa te gandesti, in primul rand, cum iti este mai bine tie. Pentru ca, daca o mama este fericita, vor fi si copii, asa cum a spus cineva mai sus. Lucrurile niciodata nu raman la fel pentru o lunga perioada de timp, si situatia este posibil sa ajunga si mai urata. Nemultumirea va creste, si daca nu iei o hotarare este posibil sa ajungi sa te afunzi in depresie.
Pana la urma, sunt lucruri care se intampla in viata, oamenii se mai despart si isi cauta fericirea separat. Si daca tu nu il mai iubesti asa cum merita, de ce sa ii iei sansa sa fie fericit? De ce sa nu isi gaseasca pe cineva care poate o sa-l iubeasca mult mai mult decat il iubesti tu?
Faptul ca iubirea ei s-a schimbat, a palit, nu mai simte decat un drag de el (pe care poti sa l simti sipt un prieten vechi), simte ca e posibil sa cada prada atentiilor altui barbat. Cred ca e o chestie de nuante aici…
Evident ca sunt multe nuante si doar ea stie ce este in sufletul ei, in casa ei. Totusi, sa spui ca femeile ce lupta pentru familia lor sunt demodate e dureros de trist. Clar nu mergem in directia buna. Aici nu vorbim de un sot neglijent, indiferent, nu vorbim de un sot abuziv, de un tata abuziv. Nici macar de planuri de viitor ce nu mai coincid. E groaznic pentru femeile ce plang cu orele asteptand un sot ce a uitat drumul spre casa, si atunci normal ca iti vine sa zici „pleaca si nu te mai uita inapoi”. Dar sa faci concurs de dragoste, care pe care iubeste mai mult, cati fluturi si cand si cum. Si doar asta sa conteze…. Il iubeste, a zis clar, doar ca nu pasional. Iar astea sunt etape firesti. Cine nu poate trai fara pasiune trebuie sa isi recunoasca asta si sa nu intemeieze o familie, ale carei valori sunt parca altele. Normal ca poti termina o relatie cand vrei tu, sa destrami o familie totusi e putintel mai dureros. Asa cred eu, poate or fi copii ce nu isi incap de fericire cand la lectia „familia mea” vorbesc si deseneaza despre sotul mamei, sotiile tatalui plus cativa fratiori vitregi. Poate e fericire si in asta.
Eu cred ca persoanele „deschise, emancipate si umane” nu jignesc pe altii care gandesc diferit.
Sunt sigura ca este indispensabila iubirea in casnicie, dar nu si pasiunea. Cata pasiune exista intr-un cuplu dupa 50 de ani de casnicie? Ar trebui sa divortam toti la 60-70 de ani, pentru ca s-a consumat pasiunea?
Autoarea spune ca isi iubeste sotul, dar mai putin decat o iubeste el. Cui i-ar folosi un divort? Ei? Ce garantii exista ca va fi fericita dupa aceea? Copiilor? Asta e o mare amagire. Exista riscul ca acei copii sa aiba o mama nefericita si dupa divort. Sotului? Adica divorteaza pt ca ii pare rau de el, dar nu ii pare rau ca ii produce suferinta parasindu-l? Vrea sa ii ofere ocazia de a fi fericit langa alta persoana mai iubitoare? Dar pe el l-a intrebat cineva daca isi doreste o alta sotie? E aiurea sa ii faci unui om un bine cu forta. Poate el nu are nevoie sa fie iubit la fel de mult cat iubeste el, poate tot ce isi doreste e ca ea sa se lase iubita de el. Cred ca in orice casnicie unul iubeste mai mult, iar celalalt mai putin. Unul daruieste mai mult, altul primeste. Si a darui si a primi sunt la fel de importante. Ne-ar prinde bine un pic de smerenie, sa putem primi cu bucurie. In orice relatie, nu doar in casnicie, este imposibila contabilizarea. Eu nu ii pot oferi unui om exact cat mi-a oferit el. Nu suntem la farmacie, nu facem calcule.
Atunci cand intr-o casnicie exista violente, agresivitate, dependende, atunci da, se justifica divortul. Atunci merita sa iti asumi greutatile unui divort, caci beneficiile sunt mai mari. Dar in povestea de fata nu e cazul.
Doamne, cat de bine te inteleg…:(
Si eu treci prin aceeași perioadă. Partea mai buna este Ca eu nu am copii. O sa merg la o terapie de cuplu. I-am spus soțului meu ca nu il mai iubesc. Si ca am intalnit si pe altcineva. Si de atunci el s-a schimbat, logic. Cum? Si in Bine, dar și în rau. In bine, pentru că face eforturi uriașe sa ma recucereasca. In rau, pentru că vrea ca Si eu sa fac gesturi de iubire pentru el. Mereu ma intreaba: „Dar nu simti si tu sa ma iei in brate, sa ma pupi? Ai fi în stare sa stai toata ziua fara sa faci un gest de atentie”
Da..as fi…pentru ca nu mai simt sa mai fac. Si asta de dinainte sa cunosc pe altcineva. Iubirea dispăruse demult, doar ca mi-am dat seama de asta realmente cand altcineva a aparut in viata mea. Cu toate asta, nu am vrut sa renunț la căsnicie si am ales sa încerc să mă îndrăgostesc si sa fie bine cu sotul meu. Încă nu am reusit….Cu toate eforturile făcute de soț. De ce?? Pt ca dragoste cu forta nu se poate. Nu ii reproșez mai nimic, desigur ca sunt mici neînțelegeri…Dar nu atat de grave. Nu prea ne-am certat niciodata, am avut parte amandoi de libertate, nu suntem geloși, avem o viață perfecta…amintiri multe Si putin defecte…însă ceva nu merge. Nu ma mai emoționează cand imi spune lucruri drăguțe, nu simt sa fiu apropiată de el ca de sotul meu…etc. deci inteleg perfect. Sper sa ma ajute ședințele la psiholog…sunt conștientă că fluturii in stomac nu sunt pentru toată viața. Dar nici sa ajungi sa iti pupi sotul sau sa il iei in brate sau sa faci dragoste cu el pentru ca „Așa trebuie / Așa se face”. Este ca si cum as sta cu un barbat bogat pentru bani, fără să mă bucure altceva la el…. Acum, după atâția ani, 2015 vad, imi poate spune cineva cum au rămas lucrurile la voi ?
E spectaculos cum acest subiect a suscitat atata interes, a avut atatea comentarii si iata dupa ani buni mai este citit. Ma intreb si eu, ca si cea care a comentat in 2019, ce s-a ales de sentimentele doamnei?!. M-ar ajuta si pe mine, care insa simt ceva asemanator dupa 22 de ani de relatie, si nu una inceputa inainte de 20 de ani, ci la 24. Inclin sa cred ca doamna a ramas in perplexitatea ei in fata propriei schimbari, in fata ironiei situatiei unei relatii ‘perfecte’ dar iata totusi intolerabile. Asa cum au sesizat unele persoane cred si eu ca autoarea a omis sa ne relateze niste detalii importante si ‘simt’ ca tocmai acelea erau cheia pasurilor diferite ale celor doi pe drumul casniciei lor. Sper pentru binele amandurora ca astazi sunt, oricum ar fi ei, fericiti, si copiii lor, mari si prea putin traumatizati de viata cu acesti parinti nefericiti. Asa am crezut si eu, ca copiii trebuie feriti cu orice pret de aceste situatii, ca ei micutii nu pot intelege contextul exact si si-ar forma idei tampite despre cine era de vina atunci demult, ca si cum ei nu au altceva mai bun de facut decat sa scaneze relatia parintilor din toate unghiurile, si ca de dragul lor, responsabili pana la sacrificiu cum trebuie sa fim noi parintii ca na, de aia i-am facut, ca sa ne ingrijim bine de ei, trebuie sa …. sa orice vreti voi sa va imaginati ca trebuia sa indure parintii. In realitate copiii, mici sau mari, simt totul, nu au nevoie sa inteleaga, traumele vin sau nu functie de sensibilitatea copilului fiindca nu exista doi indivizi afectati identic de acelasi stimul, si ca da, trebuie sa ne rezolvam singuri problemele, fiindca copiii ne vor judeca oricum in moduri neasteptate.
Ceea ce descrie autoarea e intr-adevar o drama, o incercare grea a vietii care iti arata ca nimic nu e vreodata desenat in alb sau negru ci sunt vesnic mii de nuante din care noi trebuie sa distingem ce putem accepta si ce nu. Toate parerile despre chimia efectiva din corp, modificarile hormonilor si nu numai, in timp, si schimbarile de perceptie aduse de ele sunt perfect adevarate, toate parerile ca oamenii reinvata sa iubeasca pasional partenerul si ca relatia e o sinusoida toata viata, sunt si ele perfect valabile. Ce te faci insa cand stii toate astea dar nu e de ajuns ca sa iei o decizie pe care sa nu o regreti mai apoi? Cum mai spunea cineva intr-unul dintre comentarii: sa facem o alegere si sa mergem cu ea. Eu am ales sa raman si sa vad daca pot sa imi exersez singura virtute posibila pentru mine: loialitatea. Cat voi rezista voi vedea, dar sa nu credeti ca e usor, sa nu persiflati trairile autoarei, ele sunt greu de dus ca orice pentru care ai sperat cumva si vezi ca iese altfel.
Vreau sa inchei intr-o nota pozitiva si as zice ca daca n-ar fi de plans ar fi de ras, si na, eu am si ras cu lacrimi de exemplu la faza cu chilotii mirositori pe care nimeni nu dorea sa ii miroasa, dar care, in viziunea celei care a scris despre aceste lucruri, nici nu erau pentru asa ceva, ci respiratia era cea urat mirositoare….. in fine, in socul natualismului exprimarii celei care a adus chilotii in discutie, autoarea povestii, incercand sa se scuze, ne anunta ca protagonista nu intentiona sa miroasa alti chiloti, ca si cum ai sotului ar fi acceptabil sau, ca si cum ar face cineva asa ceva in cadrul casniciilor. Desi am citit asa zisa povestioara din interes, comentariile, numarul lor, si mai ales profunzimea de gandire la care unele persoane au reusit sa ajunga incercand sa disece subiectul, filosofiile de viata care stau la baza parerilor, delicatetea cu care au abordat un subiect asa ‘greu’ m-au impresionat, m-au bucurat si m-au facut sa cred ca putem comunica si civilizat, fara pareri prea apasat exprimate, fara vorbe rele aruncate din lipsa de argumente etc.