Erau, fiecare, în căutarea celuilalt. Au încercat, fiecare, pe rînd, să iubească pe alții. Le-a ieşit, temporar. Apoi s-au despărțit de aceşti alți, s-au scuturat, au pornit din nou în căutare. S-au găsit. La mare sau la serviciu sau la o bursă în Londra sau la o beție de revelion. S-au privit în ochi, au auzit artificiile, s-au căsătorit, au călătorit, şi-au promis, aveau totul. Apoi au vrut mai mult. Au vrut să facă împreună un om din ei doi şi din nimic altceva. Ascultători, un spermatozoid şi-un ovul se dau peste cap împreună de trei ori şi se transformă-n om nou. Care strigă mereu după atenție, lapte, brațe, mamă. Aproape totul se schimbă. Numele de familie rămîne la fel. În rest… mobilele se schimbă, hainele se schimbă, programul, meniul, dragostea, timpul, răbdarea, corpurile şi inimile se schimbă, chimia hormonilor se schimbă şi ea.
Multe, prea multe cupluri se pierd pe drum. Oboseala, lipsa intimității, nesincronizarea priorităților duc la certuri şi înstrăinare, el se simte dat la o parte, invalidat, neiubit. Devine deprimat, îşi caută amantă, pleacă, începe să bea, să joace. Sau pur şi simplu se dezdrăgosteşte încet. E de înțeles, este cumplit să te simți ignorat, neiubit, dat la o parte de oamenii cei mai dragi din lume. „Nu ne mai găsim, pur și simplu”, aud strigat de sute de femei pentru care maternitatea înseamnă, printre alte, îndepărtarea de omul lor. Eu cred că e firesc și că e doar o etapă. Unii se pierd în ea, alții trag tare și ies cu bine, mai apropiați, iubindu-se mai mult ca la început, cunoscîndu-se mai bine.
Cred că cel mai important e ca ambii să accepte că viața lor dinainte de copii nu mai există şi n-o să mai existe niciodată. Că ei doi aşa cum erau cînd s-au îndrăgostit nu mai există. Că dacă vor să rămînă împreună trebuie să-şi dea mii de şanse, să se ierte, să nu spună şi să nu facă lucruri de neiertat, să renunțe la multe, nu şi la speranța că nu peste mult timp va fi mai uşor.
Sînt femei din acelea care se descurcă minunat cu toate. Care pot fi mame dedicate şi neveste pasionale, gospodine neobosite şi bucătărese formidabile. Care stau toată ziua cu doi plozi atîrnați de poale şi reuşesc să ţină casa în perfectă ordine, iar seara îşi aşteaptă bărbatul cu masa caldă. Noaptea scapă de mirosul de lapte şi-l înlocuiesc cu cel de leoaică sălbatică pusă pe joacă în savană, iar după ce regele-şi primeşte darul, ea revine la alăptat sugarul de nouă ori pe noapte. Dimineața o ia de la capăt fericită că toată lumea din jurul ei e fericită, cuplul rezistă. Sigur, eu nu cunosc nici o astfel de femeie, dar sînt sigură că există undeva pe lumea asta măcar trei exemplare. Şi cred că şi ele divorțează uneori. Pentru că unele cupluri pur şi simplu nu rezistă în timp, cu sau fără copii.
Apoi sînt femeile care după ce devin mame nu mai pot şi nu mai vor să mai facă nimic altceva. Stau cu copiii în brațe zi şi noapte, citesc tot ce se poate despre părințeală, nu ies din pijamale cu lunile, se mută în pat cu copiii, nu mai face sex pentru că pur şi simplu nu le mai interesează aspectul, casa cade pe ele, nu-şi mai întreabă nici bărbatul, nici prietenele, dacă mai există. Cine nu are nevoie de laptele lor este scos cu totul din lista de priorități. Cunosc cîteva astfel de femei. Majoritatea sînt pe cale să-şi piardă bărbații, dacă nu i-au pierdut deja.
Şi apoi sînt celelalte femei, cele care încearcă să adapteze povestea de la început cu el şi ea la realitatea de azi cu 1 sau 2 sau 3 copii. Se trezesc nopțile să alăpteze, mai dau şi cu mopul, mai pun şi-o ciorbă pe foc, mai aruncă şi-o privire galeşă înspre omul lor, să le dea de înțeles că poate diseară, dacă adorm copiii devreme, se întîlnesc amîndoi goi sub pilota de la naşa. Sunt şanse mari ca ea să prefere să doarmă în loc să facă fitness la orizontală, dar pofta vine mîncînd şi oricum, sexul e important, trebuie făcut. Anii grei trec repejor şi curînd copiii dorm toată noaptea, el şi ea au din nou timp de-un film doar ei doi, de-o vacanță, de-un sex pentru că vorrr nu pentru că trrrebuie. Şi femeile astea divorțează uneori. Pentru că greul din anii grei îi îndepărtează unul de altul iremediabil. Pentru că oricum nu erau un cuplu solid.
E greu după ce vin copiii, pentru că:
– el şi ea se schimbă mult după ce devin părinți
– nu mai e timp în doi
– nesomnul duce la irascibilitate, depresie, lipsa empatiei
– prioritatea ambilor devine copilul, nu celălalt, ca pînă acum
– luminița de la capătul tunelului nu se vede întotdeauna bine
– se creează spirala lipsei de intimitate: cei doi se depărtează tot mai mult şi le e tot mai greu să se reconecteze pentru că s-au îndepărtat prea mult. Ideal ar fi fost să nu se fi îndepărtat de la început, dar cine-a avut timp de asta atunci, imediat după ce s-a născut primul adorabil…
E greu, dar nu e moartea. E greu cînd discuțiile despre mă mai iubeşti au loc pe sms, pentru că fiecare adoarme cîte un copil în cîte un dormitor. Cînd ai doar 10 minute libere seara şi trebuie să alegi între a face duş şi a face dragoste, şi alegi să nu faci sex pentru că nu ai suficientă energie, dar îți promiți că mîine, doar că mîine o să pici lată odată cu copilul şi tot aşa o vreme pînă cînd te simți din nou virgină şi parcã ți-e şi ruşine să te mai dezbraci de față cu omul tău, care e drept că te-a văzut născînd, dar… v-ați pierdut intimitatea şi asta nu se recuperează printr-o bătaie de gene date cu rimel.
Primii ani cu copii sînt, uneori, un război, şi uneori, cuplul cade victimă. E nevoie de strategii şi o bună organizare în tranşee pentru ca la final să cîştige toată lumea, nu doar avocatul de divorț.
Ajută mult autoironia, simțul umorului. Activitatea programată în doi, doar în doi. Micile gesturi care mențin o minimă apropiere. Sexul, obligatoriu sex. Spontan nu se mai poate, gălăgios nu se mai poate, în orice loc din casă e exclus, dar e bun şi ăla programat, rapid, pe tăcute, pe canapea sau în baie, cu urechea pe monitor. Orice sex e mai bun decît zero sex. Implicarea ambilor părinți în creşterea copilului, e foarte neplăcut cînd mama ştie totul despre copii, iar tatăl habar n-are nici cît şi ce mănîncă, ce jocuri îi plac, ce cuvinte stîlceşte. Cît sînt amîndoi părinții acasă, amîndoi împart egal sarcinile legate de copii şi de casă (seara, în weekenduri, în vacanțe).
Şi cred că cel mai important e ca ambii să accepte că viața lor dinainte de copii nu mai există şi n-o să mai existe niciodată. Că ei doi aşa cum erau cînd s-au îndrăgostit nu mai există. Că dacă vor să rămînă împreună trebuie să-şi dea mii de şanse, să se ierte, să nu spună şi să nu facă lucruri de neiertat, să renunțe la multe, nu şi la speranța că nu peste mult timp va fi mai uşor, că tot greul ăsta îi ajută să se cunoască, să se descopere cu adevărat, să se iubească pe bune, cu totul, nu doar cu hormoni de tineri în călduri. Sau nu. Divorțul e şi el o soluție, cînd el şi ea pur şi simplu nu mai pot trăi împreună.
Doamnele mele, fiți bune cu ei. Oricît v-ar fi de greu, de lehamite, de neimportant, arătați-le că mai există și ei. Cu o îmbrățișare și un zîmbet, dacă timp de o ciorbă nu el. Știu și ei, înțeleg, ne așteaptă, dar au nevoie să afle din cînd în cînd că știm că și ei există, că sînt importanți, că o să ne întoarcem la ei curînd. Ne iubesc, și-au dorit copiii, îi iubesc și pe ei, fac și ei tot ce pot să supraviețuiască greului. Sîntem parteneri în lupta asta, nu inamici.
Asta e. Primii ani cu copii sînt, uneori, un război, şi uneori, cuplul cade victimă. E nevoie de strategii şi o bună organizare în tranşee pentru ca la final să cîştige toată lumea, nu doar avocatul de divorț.
Cupluri fericite cu copii, mîna sus! Noi, cei de pe cîmpul de luptă cu scutece avem nevoie de încurajări!
Sursa foto: cuplu fericit cu copii, via Shutterstoc.com
Nu știu cum gândește omul tău, dar, la cum gândești și simți tu, voi o să rezistați. Atât cât depinde de tine. Să vezi cum e când copilul mai are și-un handicap sever, pe viață. Ba să nu vadă nimeni! Ajungem noi. Să ne-auzim cu cât de fain v-a fost la nunta voastră de argint, apoi la cea de aur. Îmbrățișări, prințesă! Și putere!
La teorie sint as! Cu practica stau mai prost…
Lasa teoria si baga cu practica, macar aia cu „zambetul gales”, ca tot conteaza ceva. Practica dupa un copil de aproape 8 ani si unul de 1 an si-un pic e ca zambetul gales face o mare treaba, sexul pe unde se poate si cand se poate e suuuper important si chiar daca initial e cu „trebuie” usor-usor ajunge sa fie si cu „de placere”. Si intr-un moment de neatentie al copiilor (unu’ doarme, al doilea e in baie si isi exerseaza abilitatile de „copil mare si face baie fara ajutor”) „una mica” in spatele canapelei e un adevarat panaceu al relatiei. Povestea este din imaginatie, nuuuuuu s-a intamplat in realitate 😀
Offff,cat iti multumesc pentru postul acesta. Ai perfecta dreptate,eu si sotul dupa aparitia copiilor aveam 0 viata de cuplu. Oboseala isi spunea cuvantul,eu eram un pachet de hormoni iesiti din ritmul lor. Cateodata simteam nevoia sa plang ca sa ma descarc,parca s-ar fi scurs si oboseala odata cu lacrimile.Omul meu nu intelegea ce ma nefericea in asemenea hal si iar se iscau discutiile inutile. Chiar ma intrebam daca si la altii e tot asa,daca celelalte mame se simt la fel sau eu sunt un caz aparte.Candcedam omul meu era acolo sa ma sprijine.Au fost greu….la inceput ne certam si zilnic din orice nimic.Dar bebe a mai crescut,E. a inceput gradinita,lucrurile s-au mai asezat.
Acum omul mai si gateste,mai si strange,se joaca,face de toate.Eu ma bucur ca e asa si ca am trecut peste greul de la inceput si sper ca si alte cupluri sa reziste in fata stresului si presiunii si sa faca o echipa frumoasa pt ei si pt copiii lor.
Ma bucur mult ca ai scris despre cuplu… simplul fapt ca ai scris despre asta arata ca exista si lupti pentru el !
Dragute si curajoase tinere mamici, nu renuntati la cuplul vostru in viata de zi cu zi! Faceti un exercitiu de imaginatie si vedeti cum ar arata viata voastra cotidiana fara el, fara barbatul cu care traiti acum. Este grea singuratatea, chiar si atunci cand ai acceptat-o si ti-ai construit o „singuratate de succes”…
Merita din plin sa luptati si sa lucrati pentru cuplul vostru; poate nu va dati seama, dar luptati in mod direct pentru binele vostru ca femei, ca fiinte umane. Iar binele vostru se rasfrange direct in binele copiilor vostri.
De exemplu, eu mă mai abțin să mă plang pentru orice prostie. Mă întreabă seara cum mi-a mers cu plodul. „Super! Stai să vezi ce l-am învățat! Băiețaș, ia arata-i lu’ tata unde-i puța!”. :)). În timpul petrecut împreună (și așa puțin), nu face bine nici unuia să încep să mă vait că n-a curs apa juma de zi, că n-a mâncat piureul vieții la prânz, că s-a … că nu s-a… Pe astea ni le mai zicem între noi, mamele, în parc la „terapie”.
Am încercat şi varianta asta. Dar uneori dă paharul pe dinafară, de la o sticlă de bere goală lăsată lângă coş, de exemplu. Şi e ca un bulgăre de zăpadă ce formează avalanşa…
da, dar exista si reversul medaliei. Daca nu-i zici nimic din toate aceste mici greutati de peste zi, seara cand vine acasa te ia de noua si crede ca te-ai relaxat si ca poti sa faci fata in continuare tot tu cu piticul si nu pune mana si el sa te ajute.
Eu zic să nu dramatizăm chiar așa. ”Viața de dinainte de copii” o să revină pe măsură ce copiii cresc și atenția dedicată lor se transformă în cu totul altceva. Dacă stăm să ne gândim un pic dintr-o viață de om de 75-80 de ani, ce înseamnă un an de alăptare și nopți nedormite ? Astea se uită exact ca și durerile nașterii. Un copil de 17-18 ani sigur nu o să mai vrea să își petreacă weekendurile și vacanțele împreună cu părinții așa că timpul liber își face loc din nou… Vorbesc din propria experiență, eu am avut primul copil la 20 de ani și pe al doilea la 23. Acum sunt mari amândoi, crescuți frumos și fără să mai depindă de noi.
Avem timpul nostru de care ne bucurăm. Sigur că avem altfel de dorințe decât la 20 de ani, nu mai vrem cluburi sau discoteci dar avem seri de filme, concedii prelungite, o dată pe săptămână luăm masa în oraș cu prietenii, nu ratăm nici un spectacol…
Atâta timp cât suntem sănătoși ”viața e pumoasă” !
Asta cu durerile nasterii e cam tricky :)))) Am tot auzit-o, dar serios acum, eu una n-am uitat (inca)
Dar subscriu la cele spuse de tine: cred ca odata ce avem copii mari, studenti, plecati la casele lor, cuplul intra in alta etapa. Oricum, nu va mai fi ca-n tinerete, dar nu conteaza, e cu farmecul ei (nu vorbesc din experienta, n-am ajuns inca acolo, dar asa-mi inchipui ca va fi). Sanatosi sa fim, asa cum spui si tu 🙂
Ioana, voi sunteti unul dintre cazurile fericite (cum zice si Printesa in articol). Dar ce se intampla daca la 25, 26, 30 de ani, pana sa se faca copiii mari si sa isi vada de ale lor, efectiv ceva nu mai mergea? Da, cum zici si tu, e vorba „doar” de 1-2 ani de alaptare, hormoni, certuri, dar lunile alea pot fi fatale pentru unele cupluri
Dacă ceva nu mai merge din cauza apariției copiilor e destul de trist. Dar la fel de trist este și când lucrurile nu mai merg bine în cuplu din cauza banilor, din cauza succesului pe care unul îl are în carieră și celălalt nu, din cauza că el continuă să asculte de ”mămica” și din tot felul de alte motive… Căsnicia este un maraton cu obstacole și nu toată lumea își dorește cu ardoare să ajungă la linia de finish.
Daca nu stii sa ierti, nu esti om. Cam asta inseamna viata de cuplu: iertare muuulta. Fiecare isi are leaganul sau. Ce am invatat din toate partile este ca iubirea nu tine de ce iti ofera celalalt, ca in cuplu, chiar si fara copii in el, exista momente cand poti ajunge sa nu te mai suporti si ca atunci vine rabdarea, iertarea, da, rugaciunea mai aprinsa (asta pentru cei care au credinta). La mine a functionat mereu, sunt chiar si studii care arata cat de mult ajuta rugaciunea, cat repara sufletul o viata duhovniceasca sanatoasa (vezi calugarii in rugaciune care isi opresc cortexul frontal ca un bebe de pana la 3 luni la san). Am intalnit o sumedenie de psihologi care recomanda asemenea practici pentru un om sanatos care stie cum sa isi dramuiasca viata. Mult vor gresi toti oamenii fata de tine, dar exemplul personal poate fi cel mai decisiv motiv pentru a schimba ceva. Nu, nu ma refer la habotnicie si nici la prostie sau parsivitate. Nici nu recomand azi vre-un duhovnic, nu mai exista asa ceva. Dar ramane totusi rugaciunea ca traire interioara. Iubeste, rabda, iarta oricine ar fi si mai ales daca e sotul tau. Si nu, nu ma refer la un sot violent sau care a depasit limita de mult si schimba amantele ca pe sosete… Exista si limite. 🙂
Iubirea e indelung rabdatoare, nu se manie, nu cauta la sine, iarta mereu.
recomand cartea „Thera” de Zeruya Shalev care are legatura cu cele scrise mai sus
Super!! Zeruya Shalev e autoarea mea preferata. Citeste si „Viata amoroasa” si „Sot si sotie”
AMEN sister!
Si daca printre noi exista femeia aia care se descurca de minune cu toate, eu personal o rog sa-mi spuna si mie cum??!!!Care e secretul?!Poate lasa un comentariu sau poate face un post aici la Princess, ca tare sunt curioasa sa vad cum reuseste!
Un pup mare si o imbratisare pentru toate mamicile!!!
Da dragele mele, se poate… Mi-am propus de la început si cu atât mai mult de când s-a născut micutul nostru sa mă ocup singură de casa si bebe, in prezent are 1 an si 4 luni si nu am apelat nici o clipa la ajutor desi as fi avut la cine…
Cel mai util ar fi probabil sa va impartasesc cum m-am organizat
Te rugam ☺!
Una dintre intrebarile care ma macinau pe parcusrul sarcinii a fost fix asta „cum o sa fie cu noi”. Am aflat, si nu-mi pare rau. Sunt norocoasa si fericita, nu ne-am pierdut, ba din contra, ne cunoastem si ne iubim mai mult. Luptam impreuna pe toate fronturile, ca si inainte, doar ca acum avem o noua prioritate comuna. Suntem parinti, iubiti, parteneri, prieteni, tovarasi. Mai frumos decat inainte, cu tot greul si oboseala si nervii si renuntarile. Suntem o familie si ii multumesc in fiecare zi pentru asta, chiar daca numai din priviri. Sa vedem cum va fi dupa al doilea 😉
nu stiu cum e cu doi, dar stiu sigur ca e o faza, care trece pe masura ce va adaptati la noua situatie. noi n-am prea avut parte de ce zici tu, dar asta si pt ca m-am intors devreme la munca si am facut totul impreuna, plecam cu bale pe haine si eu si el si cadeam amandoi lati la sfarsitul zilei 😀 insa ne-a luat ceva timp sa ne obisnuim ca e o noua randuiala si noul asta a pus destula presiune pe cuplu in primul an. am discutat, ne-am reimpartit si mai bine oboseala si am gasit un echilibru
E intr-adevar putin mai greu cu 2, mai ales daca sunt amandoi mici. Si daca mai si muncesti, cum e cazul meu, chiar daca de acasa, brrr…Tot timpul faci ceva, acum mi se pare ca doar cu un copil era plictiseala curata :)). Dar va fi mai bine, noi rezistam ok, suntem o echipa in tot. Stim ca va trece, traim momentul asa cum e si ne bucuram de copii, ei au prioritate.
e mult mult MULT mai greu cu doi, nu exista comparatie. cu doi nu mai exista deloc timp de cuplu. cu unul era balet artistic, jur!
dragi doamne, amandoi la un moment dat cresc si nu vrem chiar sa ne trezim cu ei mari si singure pe campul de batalie ramas gol.
Stai sa vezi cu trei mici si munca cu norma 80%… E greu dar si frumos, si timpul trece atat de repede…cu toata lipsa de somn si necesitatea organizarii familiei, un zambet, o mangaiere si o vorba buna fac minuni ;)!
Mare dreptate ai! Cine nu are doi copii si mai ales de varsta mica ( o fetita de aproape 3 ani si un băiețel de aproape 1 an) este fffff solicitant! Durerea mea cea mai mare este ca sotul dupa o zii de munca nu se implica aproape deloc :(((
Ma regasesc in fiecare vorba. Oricat am vrea, oricat am da-o intoarsa, viata-n doi dupa ce apare si al treilea e altfel. E si normal, e alta etapa, mai grea la inceput dar apoi, ei, apoi lucrurile devin parca mai usoare. Cred ca primul copil e proba de foc intr-un cuplu, de al doilea nu stiu ce sa zic, noi ne-am oprit la a fi trei. Au trecut patru ani, 10 luni si cateva zile si parca incet, incet incepem sa ne redescoperim. Vacante-n doi – ma rog, cate-un weekend. Seara in oras, din cand in cand, cate un film, povesti la lumanare, copilul doarme toata noaptea, alta viata :))) Dar e greu ca naiba, cel putin la inceput si mai ales pentru o perfectionista/ maniaca asa, ca mine. Mi-a luat mai bine de 2 ani pana sa-l las si pe tata sa-si ia rolul in serios, pentru ca nu-i asa? noi mamele stim mai bine! Si vreo trei pana sa revin la cum am fost, sau macar aproape. Nu cunosc nici o super mama din aia de care zici tu – dar probabil ca exista pe undeva… :)))
Ce bine ar fi sa fie toti barbatii saritori, sa le pese, sa ajute… Din pacate am multe prietene ai caror barbati nu stiau sa-i schimbe scutecele lui bebe nici dupa 2 luni….
Soțul meu lucrează de la 5 dimineața la 9 seara, zilnic. Sâmbete și duminici câte 6 ore. Are vacanță o lună pe an, în iulie, toată luna. Nu a schimbat pampers. Nu știe de siroape, febre. Nu a avut timp. Când a avut colicile, și ținea toată casa trează, o lua în păturică și se plimba cu ea pe stradă…(stăm la bloc). Au avut momente puține împreună și-mi pare rău dar așa a trebuit. Suntem împreună de 20 de ani. Copila are 15. Nu ne-am gândit la divorț până acum…dar nici nu cred că ne vom. Îi mai zic în glumă..nu-ți place ce-am gătit…fă o vizită la maică-ta (el e mai carnivor, noi fetele mai frunzivore). Noroc că stă aproape și chiar se duce. Apropo, gătește femeia dumnezeiește (e din Bucovina) dar prea gras pentru gustul meu. Micile fricțiuni nu le-am băgat la mari dezastre…și ne-a trecut. Sănătoși să fim, și voi la fel.
eu i-am dat link omului meu cu articolul asta, zic ca e cinstit fata de amandoi sa stim in ce ne-am bagat. eu personal mi-am promis sa incerc sa fac tot ce tine de mine pentru cuplu nostru. sincer, iubesc uneori cuplu nostru mai mult decat pe mine, nu stiu daca are sens ce zic, dar privit unitar sunt tare mandra de noi si de ce facem impreuna pentru ca sa ne fie bine. La primul copil am sesizat schimbarea, desi suntem de multi ani impreuna, a fost pentru prima oara cand sotul a ridicat tonul la mine (acum cand ma uit inapoi, stiu ca probabil si eu as fi facut la fel cu mine, eram sub asediul hormonilor si gandeam si ziceam lucruri nebunesti). Din fericire, am realizat de ce se intampla aceasta schimbare, am reusit sa nu cedam si am adaptat cuplu pentru viata in 3. Acum, cu bb2 pe drum, imi dau seama ca va fi din ce in ce mai greu, insa asa cum zici si tu, merg inainte cu speranta si incredere in noi 2. Asta ne-a salvat si prima data 🙂
si eu i l-am dat, insa nu l-a citit inca..sunt ffooooarte curioasa ce crede 🙂
iar bebe 2, hmm, nu stiu daca va veni.. uneori parca am vrea, alteori, NOO WAAAY!!
Aparitia unui copil este o adevarata incercare. Pe unii ii uneste, pe altii ii separa. Inceputul e cel mai greu, cel putin la noi asa a fost. Dar am un sot minunat care a fost implicat in tot ce tine de copil in aceeasi masura ca si mine. Pleaca dimineata la 8, vine acasa la 19. Dar cand vine, pentru o ora, pana la baita copilului, este momentul lor. Apoi, cat timp eu il culc pe cel mic, el face rapid ceva de mancare, imi pregateste legumele si fructele pt a doua zi. In wk stam cu randul cu pustiul ca sa ne facem partea de curatenie. Suntem implicati amandoi in cresterea micii noastre comori, suntem aliati si tovarasi dar si soti si iubiti. Oricat de obosita sunt, seara cand copilul doarme si terminam de facut strictul necesar din casa, nu plec la somn fara sa stau 10 min in bratele lui. Il intreb mereu cum i-a fost ziua, ne spunem constant ca ne iubim chiar daca nu ne mai aratam atat des ca inainte. Incercam totusi sa facem si lucruri in 2, oricat de rar dar facem pt ca stim ca inainte de a fi parinti, suntem si soti. Si avem grija de relatia noastra atat pt noi dar si pt copil
Da, ne iubim, acum mai mult ca oricand pt ca pe noi perioadele solicitante si grele ne-au apropiat intotdeauna. Fiindca nu poti sa te bucuri de privelistea din varful muntelui pana nu urci pe drumul anevoios.
Ma regasesc si eu printre randurile tale, ca si multi alti parinti. Dupa 9 ani de relatie, 3 de casnicie si aproape un an de cand suntem parinti, am trecut prin multe furtuni impreuna. E de-a dreptul zguduitoare venirea unui copil pentru viata de cuplu, e greu si pentru cuplurile bine sudate, daramite pentru cele care scartaiau deja. Am un sot extraordinar, implicat 100%, cot la cot cu mine la schimbarea scutecelor, hranit/alintat/distrat copilul nostru, si cu toate astea ne ciondanim muuuult mai des decat inainte. Incercam amandoi sa facem sa fie bine, sa mai lasam sa treaca nimicurile, dar oboseala, stresul, nervii, lipsa timpului petrecut impreuna isi spun cuvantul. Incercam sa mai iesim doar noi, cate 2 ore, ne e al naibii de dor unul de celalalt. Il iubesc mai mult decat oricand, cand il vad cum se maimutareste de dragul fetitei noastre si o face sa rada galagios simt ca nu as fi putut alege un partener mai bun, dar totusi sunt momente cand ma enerveaza orice ar face :). Sunt de acord cu tine, in ceea ce priveste importanta sexului, dar cred ca e important pentru noua mama sa se simta femeie, sa se simta frumoasa, eu una pana ce nu am scapat de greutatea din sarcina nu m-am simtit „eu”, ma vedeam urata si deformata si asta ne afecta viata de cuplu. Dar…se poate! Trebuie sa fie implicati ambii parteneri, sa inteleaga ca e o perioada, dar ca o sa vina si vremuri mai bune.
La un moment dat, un tip deştept a zis cam aşa: războiul sau conflictul nu apare spontan. Nu se strâng câteva mii de oameni şi încep dintr-o dată să se împuşte şi să se bombardeze; înainte de a se trage primul glonte, au trecut ani în care s-au încercat negocieri politice, s-au stârnit conflicte care au fost îngropate ca să nu se ajungă la violenţă, s-a negociat iarăşi, s-au provocat unii pe alţii şi abia când toate căile politicii au fost epuizate s-a făcut moarte de om.
Oboseala, stresul, nervii, lipsa timpului petrecut împreună au loc aproape în fiecare zi datorită serviciului. Sau ciondănelilor în trafic. Sau vecinilor tâmpiţi. Până şi un căţel face mai multe pagube decât un copil: roade covoarele, roade mobila, rupe firele electrice, trânteşte lucruri pe jos. Şi, cu toate astea, oamenii nu se ceartă şi nu se despart din pricina asta, sau nu o fac în condiţii normale.
Conflictul care a ieşit la suprafaţă şi s-a manifestat cu zbierete, scandal şi box a început de fapt cu mult mai multă vreme în urmă. Din tot felul de motive ciudate, care nu se scot la iveală prin cuvinte.
Dooooamne, de cand asteptam articolul asta, de cand il asteptam! L-am savurat, pana la ultima picatura.
Sunt mama de doi baietei (apropo, am avut mult de suferit ca al doilea e tot baiat, atat prin prisma faptului ca mi-as fi dorit sa vad si cum e cu fetita, cat mai ales din cauza reactiilor, aproape generale, ale celorlalti „aaaaa, tot baiat?! Mdaa, sa fie sanatosi”….WTF?!).
Pana sa am primul copil….numai lapte si miere era in cuplu. Copilul a venit la pachet cu depresie postnatala si insomnii tratate medicamentos (m-am regasit total si in articolul tau cu „asteptarile” eronate privind conditia de mama….m-a lovit ca trenul experienta materna REALA). In fine, cand avea copilul vreo 3 luni, sotul mi-a zis ca de cand avem copil, il tratez (pe el, pe sot 🙂 ) „ca pe o carpa”. Ne-am certat cu patos de muuuuulte ori, ne-am „amenintat” cu divortul de multe ori, toate defectele noastre iesisera la suprafata ca uleiul din apa, le vedeam reciproc muuuuult mai bine!
Fac mentiunea ca sotul meu este foooooarte familist si implicat (poate prea mult, uneori) in cresterea si educarea copiiilor, problema e ca suntem amandoi „pietre tari” si murim cu dreptatea in mana….eu sunt mai mamoasa, el e cam exigent. Discutiile, in procent covarsitor, pornesc de la copil (copii).
Ma rog, cand avea cel mare vreo doi ani, parca intrezaream luminita de la capatul tunelului….moment optim pt mine sa pun piciorul in prag ca eu mai vreau un copil, ca nu vreau ca cel mare sa ramana singur :)). Asadar, cand cel mare a implinit 3 ani si 3 luni s-a nascut al doilea baietel (in 2013). Au fost si sunt multe momente grele, dar e mai usor acum tocmai pt ca stiam amandoi la ce sa ne asteptam si le-am luat pe toate mai usor!
Aaa, pt supravietuirea noastra ca si cuplu a contat mult cuvantul preotului duhovnic (comun)….recomand cu caldura oricaror parinti care rezoneaza cat de cat cu domeniul religios!
Mult succes si multa putere mamicilor, in lupta pt supravietuirea cuplului! Cred si eu ca merita si astept cu nearabdare sa avem din nou….. timp, energie si bani pt NOI DOI!
Ps Ma bucur, Printesa, ca ne uneste orasul natal…si eu sunt din Piatra-Neamt si sunt stabilita in Bucuresti….
Uneori oamenii, din lipsa de ocupatie, din invidie sau prostie, vor spune:
„2 fete? Vai, nu are si tata un baiat sa-i duca numele mai departe?”,
„2 baieti? Si nu o sa ai si tu niciodata o fata? Lasa ca o sa ai nurori”
„1 fata si un baiat? Bravo, aveti pereche, cand il faceti pe al 3-lea?” etc. etc.
Nu este prima oara cand aud ca o mama sufera ca si al doilea copil „e tot baiat”. Nu lasa rautatile oamenilor de langa tine sa iti mahneasca sufletul.
Ah, cat de bine mi-a prins postul asta… Eu mai am un pic si cad in depresie. Poate sunt un pic off topic dar la noi e invers, baietelul nostru de 2 ani e foarte, foarte atasat de tatic. Am insistat de la inceput ca tatal sa petreaca timp cu bebe, sa ii faca baie seara, sa se joace impreuna, sa ii dedice timp si atentie cu gandul ca pe el nu il vede atat de mult ca pe mine, si voiam sa lege o relatie mai profunda si cu el. Si ce sa vezi? Acum, la 2 ani si o luna, vrea doar cu tati. Adica pe mine nu ma vrea deloc, cand plange nici nu ma lasa sa il ating. Tati de dimineata pana seara daca s-ar putea. E mult de povestit si nu, nu mi se pare, copilul meu chiar ma respinge desi am facut tot ce mi-a stat in putinta sa ii fiu aproape. L-am alaptat, am fost mereu langa el, chiar si acum, am preferat sa lucrez doar 3 zile pe saptamana astfel incat sa petreaca mai mult timp cu mine. Sunt o mama dragastoasa, afectuoasa, nu il pedepsesc, incerc sa impun reguli si sa il educ fara a fi prea dura…simt ca orice as face e in van. Asta in primul rand. In al doilea rand, copilul nostru are mai, mari dificultati in a merge la culcare. Noaptea se trezeste mereu. Cel putin o data. Am incercat absolut totul. Totul in afara de a-l lasa plangand in camera lui chipurile ca sa se invete, asa cum ma sfatuieste toata lumea. Si in tot timpul asta, cuplul nostru incearca din rasputeri sa reziste. Am descoperit abia acum cat de mult ne iubim de fapt, si de cat mult contam unul pe celalalt. Astea e partea buna. Partea rea e ca o luam razna amandoi, ca ne lipseste enorm somnul, ca nu ne odihnim si ca avem momente cand pur si simplu nu mai putem. Al doilea copil bineinteles ca iese din discutie..si nu doar momentan. Uneori doar iubirea chiar nu e de ajuns.
sa stii ca si noi avem problema asta, cu atasatul excesiv de tata si respingerea mea, desi am facut tot posibilul sa fiu cea mai iubitoare mama. am stat si m-am analizat si mi-am dat seama ca e vina mea, sunt prea maleabila si afectuoasa asa cum zici tu, ma topesc numai cand il vad, plus ca de multe ori prefer sa-i las pe ei in continuare sa stea impreuna si eu sa imi vad de treburi prin casa, am problema asta ca nimeni nu face mai bine ca mine. insa se pare ca pentru copil are mai mare efect cineva care sa tina fraiele mai bine in maini si nu ma refer la pedepse sau tipat la copil, no way, ci pur si simplu cineva care sa fie ferm si consecvent in decizii. in situatia noastra, taica-su stie cum sa il ia, ii spune clar cand ceva il supara la copil (desi are doar 2 ani intelege mai mult decat credem) si stie sa traseze limite mult mai clare decat mine. eu sunt in plin proces de schimbare, dar o sa dureze, nu ma pot transforma brusc, respingerea va fi mai mare; oricum functioneaza foarte bine jocul si joaca, in general. am observat ca de cand facem activitatile obisnuite ca pe un joc, eu interpretez diverse voci si spun ce ma deranjeaza daca e cazul, copilul ma intelege si s-a apropiat de mine, plus ca acum stau eu si ma joc cu el, ii citesc sau interpretez diverse povesti in care am grija sa introduc un personaj-mama si unul copil care fac diverse chestii fun impreuna, etc. si il pun pe tati sa faca „numeroasele” treburi prin bucatarie sau in casa, ori pur si simplu ne jucam toti 3, important e sa fiu si eu acolo. multa rabdare iti doresc!
Luați copilul cu voi în pat și o să doarmă tun. Și voi doi la fel. Garantat.
Noi am dormit cu cel mic în pat până la 6 ani când nu a mai vrut el să stea cu noi. Mi-aduc aminte cu mare drag cum îl țineam de mânuță noaptea. În weekend dormeam cu toții până la 10 dimineața 🙂
nu-i valabil pt toata lumea. eu de ex nu pot dormi cu copil in pat. nici macar 5 minute legate, de tun ce sa mai vorbesc.
Ah Printeso, sa nu „îndrăznești” sa scrii asa ceva pe Noua Medicina Germanică pt ca va fi vai si amar de tine…..ai tu idee ce traume ii provoci copilului tau nelăsându-l sa doarma in patul conjugal?!!! Nici nu poti sa-ti imaginezi cât de tare li se vor rupe unor doamne sufletul de mila lui si cât de tare vor regreta ca l-ai „abandonat” singur in patul lui
Felicitari. Foarte bun articolul. Musai trebuie dat si sotului de citit. Noi ne încurajăm unul pe celalalt. Ne-am lăsat de fumat pentru a deveni parinti si sunt zile grele in care ne imaginam ca va trece si asta si vom ajunge, mai batranei, sa bem cafeaua pe veranda si sa fumam si noi ca Wiz Kalifah :). Sa combatem Alzheimer- ul, nu de alta. Ah si sa facem sex din placere, nu de nevoie. Pana atunci, toate pe rand. Multumim printeso.
WTF????Faza cu fumatul ca Wiz Kalifa a fost o gluma sau chiar ai scris-o pe bune???Alzheimer-ul e adus in discutie ca un scuza de rigoare???
Wiz este big fan marijuana and stuff like that!!!!
* o scuza de rigoare
da, pai cred ca fix de asta vor sa fumeze ca wiz. si eu as vrea uneori! maybe i will, pe la pensie asa… :)))
Ok then!Uite inca o idee de post pe la 80 de ani, o sa ne impartasim pareri despre calitatile terapeutice ale diverselor…”herbs”!!!:-P
Ca de obicei, scrii din capul meu, si ma bucur ca asa imi dau seama ca nu avem noi o problema..
Cel mai mult imi pare rau pentru ca cel mai adesea ii reprosez lucruri, ma descarc pe el si mult prea rar ii spun ce mult il iubesc sau ce tata minunat este si cat de mult il apreciez si cum nu imi inchipui viata fara el..uite, asta imi reprosez..
In rest, da, am uitat de viata de dinainte de copii..
De fapt, ieri ii spuneam ca mi e dor sa mergem intr un club sa dansam, si fi miu, de 6 ani, zice: pai hai, cand mergem? Ii explic ca e pentru oameni mari si zice: pai, noi suntem o familie, ar trebui sa facem totul impreuna, cum sa mergeti fara mine???:-)))
…incep cu puncte puncte(oarecum contrar gramaticii) pentru ca punctele astea sunt offfff-ul fiecarui sot.Of-ul ca va intelegem,incercam sa empatizam cu voi,of-ul ca de multe ori privim relationarea cu voi ca pe un razboi cu ala micu’ ,razboi din care iesim(poate ni se pare)de fiecare data invinsi.Stiu o sa spuneti ca sunt un cretin,ca nu e nici un razboi,ca ala micu’ e si al nostru si aveti multe alte contraargumente,va dau dreptate,dar v-as dori,cateodata, sa va puneti in locul nostru si o sa va dati seama ca de multe ori proria casa ni se pare un camp de lupta.De unde eram leiii din savana,am ajuns zebrele marcate parca sa fie tinte…tinte pentru sotii si copii(…tati,tati vreau in brate,vreau aia,aia si….da vreau si aia/dragule nu mai sunt pampersi si in curand,adica peste o ora,se termina detergentul si mai joaca-te si tu cu ala micu’…eu am stat toata ziua cu el(si eu dragii mei m-am relexat astazi:am fost la spa,la o sesiune de ski la Aspen,am jucat o partida de tenis si acum vin frant dupa un epuizant joc de poker).De asta multi tati cedeaza,multi nici nu erau pregatiti sa fie tati,multi au crezut ca nurii si coapsele voluptuoase ale partenerei o sa fie vesnic disponibile,putini incercam sa ne adaptam sa ne reinventam,desi ca barbati ne e greu,nu suntem ca voi,nu suntem Transformerii din filmele pe care aveam timp sa le savuram inainte de aparitia micilor gremlini,dar sa nu credeti,nici macar pentru o clipa, ca nu va mai iubim sau ca nu ne-am da si viata pentru „micii gremlini”,doar ca suntem obositi iar speranta promisa de mai bine nu mai tine de foame.De asta avem nevoie de voi,avem nevoie de aprecieri,de o palma peste fund care s-ar putea sa nu trasmita posibilitatea sexului de diseara,avem nevoie sa ne spuneti ca ne simtiti langa voi,ca ne simtiti si vedeti implicarea…..divortul este pentru lasi,pentru cei care oricum nu au avut nimic inainte si acum au gasit motivul sa imparta ceva in jumatate.Stiu ca poate nu am fost coerent,poate ca sunt idei scrise de-a valma si ca totul pare a fi o ironic,dar va las pe voi sotiile,iubitele,muzele,invingatoarele noastre sa intelegeti ce vreti din mesaj.Cu stima,dragoste si empatie,un tatic,sot,iubit,inamic mereu cu voi si nu impotriva voastra!
multumim pentru insight, foarte util! si felicitari ca te lupti!
Ma regasesc in cele spuse mai sus, cu o mica deosebire. Mare, de fapt. La noi, el nu si-a mai facut timp de mine. Nu pt ca a fost prins cu noile sarcini, pt ca nu a preluat niciuna. Nu stiu de ce( lucreaza de la 9 la 17, iar serile si le petrece fumand, pe balcon). Intr-un an si 4 luni a schimbat fix 2 pampersi. L-am rugat, l-am implorat sa ma ajute…. nu intelege cum nu am timp.Nu intelege de ce nu e curatenie ca-n farmacie, mancare,haine calcate, etc. E tipul puiului care s-a mutat de la mama perfecta in „iad”. Nu ma intelegeti gresit, casa nu arata de parca as fi dat cu o bomba, arata asa cum arata toate casele din jurul nostru in care traiesc si copii. Nu stiu ce sa mai fac, uneori nu mai gasesc motivatie ;eu cred ca ma mint singura, ca nu mai simte nimic pt mine. Altfel, cum ar putea un om care mai la tine sa nu iti spuna o vorba buna si sa stea departe de tine atata timp?
lasa-l macar juma de zi cu copilul, o sa te aprecieze mai mult. Sotul meu care ma ajuta enorm si care, cand e acasa, imparte totul cu mine (aproape), cand a ramas jumate de zi cu copilul singur, imi dadea mesaje sa ma intrebe cand ma intorc ca el deja nu mai poate….Apoi nu inceta cu complimentele
Cred ca eu sunt una din norocoase… M-am recuperat repede dupa nastere, de abia asteptam sa treaca cele 6 saptamani 🙂 Am noroc de un sot foarte atent cu mine si nu am simtit ca in cele cateva luni sex-free ne-am indepartat in vreun fel, iar apoi, de cum s-a putut, ne-am reluat amorurile 🙂 Bineinteles, nu la fel de des & la orice ora ca inainte, dar nah! Noi suntem fericiti pt ca nu am fost luati prin surprindere de noua situatie… Cred ca depinde de fiecare femeie cum abordeaza maternitatea: eu am alaptat pana la 1 an, am dormit prima luna cu bebe, dar apoi am revenit in patul conjugal unde ma simt cel mai bine 🙂 Mai cred ca sotii trebuie sa fie intelegatori cu noi pana la cer si inapoi, dar nici noi nu trebuie sa le testam limitele 😉
Ioana,am comentat si eu de dimineata dar nu inteleg de ce nu apare comentariul. Dupa ce am postat mi-a zis ca sunt in asteptare insa acum nu-l vad.
Am scris ceva ce nu trebuia acolo?
Dadusem si eu niste ganduri valoroase la cald: )
am primit de la tine dimineata un com complet gol si l-am dat la gunoi. nu era nici un cuvint acolo, gol gol.
Vaaaai,cred ca este din cauza ca am scris de pe telefon. Ah,ce urat.
Ia lasa, ca ma apuc sa-l rescriu tot din suflet.
Acusica 🙂
La noi a fost ceva de genul: toti suntem pe acelasi loc. Toti trebuie sa traim si sa ne simtim bine si nici unul nu e mai important decat celalalt. Intr-adevar, la partea de sex la noi e ceva mai atipic, de genul ca eu vreau mai mult decat sotul meu si nu conteaza cat de somn, foame sau oboseala imi este, eu sunt mereu acolo prezenta pt asta. Eu nu inteleg femeile carora nu le place sau nu au ca prioritate sexul. Dar, fiecare cu ale lui. Noi nu am considerat copilul mai important decat noi, ci doar cu nevoi diferite. L-am considerat un om cu drepturi si responsabilitati cat de cat egale. Mi-am dat seamaca nu pateste nimic daca plange 5 minute in plus intr-o dimineata, cand era sa cad in baie si sa dau cu capul de calorifer din cauza ca ma grabeam la el. Si atunci m-am intrebat daca e mai bine sa planga 5 minute pana termin ce am de facut, sau cateva ore pana isi da seama cineva ca am murit. Si mi-am dat seama ca suntem cu totii la fel de importanti si trebuie sa avem timp pt toti 3 la fel.
Eu nu inteleg de ce pe unele femei nu le mai intereseaza sexul dupa ce au un copil. Adica, am copii, dar la nivelul libidoului nu s-a schimbat nimic de cand ii am. Sigur, suntem mai atenti unde si cand, dar in rest … Pentru mine a fost intotdeauna cea mai buna metoda de a ma destresa, adica, ce e mai bun ca un orgasm?
Hey, lighten up a bit, mai lasa-ne o speranta astora de nastem peste trei luni jumatate primul copil. Nu ca nu ne-ar fi ciufulit un pic si „viata reala”, anii de vazut seara si dimineata cate 20 min si eventual in weekend cateva ore se simt. Nu de alta, dar au fost deja 8+ la noi..
Simt insa ca acum 2 ani s-a schimbat ceva intre noi, ne-am logodit si anul trecut in vara ne-am casatorit si pe bune ca nu as dori ceva mai sweet intre noi. Poate asa a fost de acord sa imi puna sfarsit asteptarii active (aka reminder de 2x/an) a unui copil si mi-a indeplinit dorinta. Sper eu ca-i comuna, incerc sa-i arat ca nu am nevoie de prea multe, doar de atentia lui si timpul lui cand se poate, in rest ne vom descurca si in chirie in capatul Bucurestiului si chiar cu fericire <3
Ii trimit articole pe email despre cresterea unui copil, ii rezum cand si cand ce-am mai citit fain pe ziua respectiva (despre parenting), ii zic cu voce tare ce gandesc vis-a-vis de cum as vrea implicarea lui.
E drept ca el acum lucra mult prea full time, eu de acasa part-time. Imi doresc ca la urmatorul sa gasim o metoda sa facem invers, sa isi continue si el studiile si sa se duca intr-o directie la care viseaza. Chiar daca asta va insemna sa renunt la casa de la tara pe care mi-o doresc atat de mult si sa platim de pe o luna pe alta darile casei.
Prefer sa-l stiu acasa, fericit, alaturi.. sper sa putem sa continuam si sa inflorim si dupa aparitia lui bebe Paul – eu atata il astept!
Please, cu mai multa veselie, ca gravidele sunt sensibile 😉
Dar crezi ca printesa e un urs dresat, sa scrie cum vrei tu? Mai lasa-ne, tot timpul scrii pe aici desi nu te baga nimeni in seama, take a hint
Ce comentariu fara nicio noima. Sa inteleg ca tu esti foarte importanta si bagata in seama. Mie Tea chiar mi-e draga! Of, ce rele sunt unele femei!
Ah, Tea.. take a hint si nu-ti mai dori si altceva 🙂
Multa sanatate si sarcina linistita. Si nu pune la suflet vorbe neprietenoase.
Ideea articolului e grozava am insa o problema cu cateva paragrafe. Cum ar fi de exemplu cele despre mamele care se izoleaza. Chiar nu cred ca vreo mama are nevoie sa se simta vinovata de modul in care trece prin primii ani de maternitate. E suficient de greu si fara art care sa sugereze ca incapacitatea ei de a reveni imediat la persoana dinainte il va „sili” pe al ei sot sa isi gaseasca o amanta si sa o paraseasca. Fiecare persoana trece printr-o situatie de criza in felul ei, poate ca izolarea o ajuta. Sau poate are depresie postpartum si abia se descurca cu treburile de baza. Nu e rolul celor care se descurca bine sa le dea lectii celor care nu reusesc. Daca vrei sa ajuti incurajarile si ofertele de ajutor sunt mai potrivite.
pai tocmai, eu sint dintre acelea care NU se descurca bine. de aici si textul.
Buna Prințesă!
Toată ziua m-am gândit la articolul tau.
Si am aceleași gânduri ca si tine acum când am un al 2-lea bebe. După primul copil am trecut printr-o perioada destul de rece in cuplu. In timpul celei de a 2-a sarcine, am zis cu soțul sa nu mai facem greșeală si sa avem grija de viata intima după nașterea fetiței. Avem grija de asta, dar nu chiar 100%. Cred ca ar trebui sa facem un grafic pe zile:))). Cum ai zis sexul e foarte important. Am citit un articol despre o carte in care autoarea scria: îmi iubesc soțul mai mult decât copiii. Mi s-a părut ciudat, cum sa gândești așa? De fapt vroia sa zică ca părinții ei au divorțat ea a fost nefericita si a suferit si și-a promis ca atunci când o sa aibă copii, o sa aibă grija să-și iubească soțul ca sa nu sufere copiii cum a suferit ea. Daca ei o sa se iubească si copii vor fi fericiți. Mi s-a părut genial. Toți ne iubim copii, vrem sa fie ordine, copii curați, mâncați, educați, dar nu trebuie sa uitam de noi si de partenerul nostru daca vrem sa rezistam.
La noi parca e mai bine acum. Adica e. Facem si sex…de doua ori chiar saptamana trecuta. Dar am avut cateva luni de foc. Nu ma puteam controla. E un tata implicat mult si se topeste cand vede bebelusul, iar eu nemultumita si agresiva. Mi a reprosat ca am sters cu el pe jos :)) saracu. Dar a venit si rasplata: bebe toata ziulica zice tatatata. Sper sa iesim bine si sa imbatranim impreuna si sa mai facem un copil (dar nu acum-zice el :))))
Am citit textul o data singura, a doua oara cu sotul meu, care „nu si nu, e prea lung”. A cedat si i-a placut, l-a si amuzat si intristat. I-am spus ca la noi greul cel mai greu incepe din mai cand o sa nasc si baiatul. Cu fata (un an si 4 luni) am avut noroc, fara colici, reflux, nopti cat de cat linistite dupa primele 4-5 luni, mananca bine… Dar tot m-am transformat, dupa spusele lui. Eu mereu ii spun ca nu e singurul obidit cu sotie obosita si nervoasa, el imi tot da exemplu de un tatic relaxat (care are fata de-o seama cu a noastra), eu ii raspund ca tipul e exceptia, nu regula. Nu ca as avea ceva impotriva sa fie sotul meu relaxat, dar cand vine de la munca recunosc ca ii predau stafeta, chiar daca nu a venit de la spa sau de la ski. Dar si eu am nevoie sa respir putin, mai ales ca imi da si asta micu’ suturi in stomac, vezica si alte organe. Cu toate astea ne iubim, ne tachinam unul pe altul, ne cuibarim noaptea unul in bratele celuilalt, ne programam cate un film la care el adoarme in 10 minute, dar nu inainte sa-mi spuna „pufi, nu te supara, dar sunt rupt”. Cand reuseste sa stea treaz, il comentam impreuna. In weekend iesim impreuna cu fata, ii da el mesele ca sa recupereze, stam mai mult de vorba la cafea. Sper sa ramanem uniti in continuare! 🙂
Dragi mamici, vreau sa va dau si eu un strop de speranta…se poate, cu unu cu 2 cu 3 chiar si cu cinci. Am 5 comori, 4 fetite si un baiat care este „buricu pamantului” ca doar un baiat are tata. Si eu m.am regasit in randurile voastre….si eu am trecut prin situatii de criza in care dupa ce pleca sotul la lucru tranteam usa si ma intrebam ” cine m.a pus sa ma marit???” Dar din toate astea am invatat sa iubesc fiecare moment .. fiecare imbratisare….fiecare sarut pe furis….dar si momentele scumpe cu cei mici! Am inceput sa vad in fiecare situatie o ocazie buna de a ma perfectiona, nu reusesc mereu dar ma straduiesc. Acum dupa 8 ani de casnicie am invatat amandoi sa folosim cat mai multe momente impreuna si sincer ma simt mai indragostita ca la inceput dar mi.am propus asta. Daca la inceput stateam pana la unu..doua noaptea ca totul sa fie perfect si dimineata abia reuseam sa ma trezesc si el era deja plecat acum am schimbat roata, seara le mai las si eu nefacute si dupa ce adorm puticii avem timp si de noi iar dimineata incercam sa ne trezim inaintea lor sa ne bem cafeaua impreuna inainte sa plece la munca si sa ne imbratisam. Asta ne.a salvat. Dar am mare noroc, el are program flexibil. pleaca la lucru si la 9 dar sunt si perioade cand e plecat 2 saptamani. Cat am putut de des am profitat sa lasam pe unul din cumnati.cumnate nepoti nepoate cu piticii iar noi am iesit cateva ore in oras. o tura cu bicicleata sau cu rolele. we love it. Asta a adus armonie in caminul meu si ne.am incarcat bateriile.
Inca sunt singur,sincer ma asteptam sa mai fie un tatic pe aici,daca eram doi macar puteam urla cu fericirea unui Prometeu aducator de foc:…”ei v-am spus eu ca suntem si noi interesati de copii,ca citim si noi forumuri,desi nu va spunem asta ca sa nu parem slabi,ca stim ce medicamente iau copiii nostri,desi nu stim dozajul”,dar poate taticii sunt pe alte forumuri sau citesc alte articole intersante despe mamici si pitici.Uitandu-ma asa peste aprecieri(like-uri) primite ma cuprinde asa un sentiment de egocentrism,dar nu in sensul rau ci in sensul ca desi „imperfect” prin comparatie cu o mama,poate majoritatea barbatilor mai avem o sansa sa ne salvam casniciile,familiile,viitoarele momentele fericite petrecute cu copiii.Concluzionez ca nu sunteti chiar asa de scorpii,doar ca ,uneori, nu va intelegem,nu ne intelegeti,nu ne intelegem si ca un slab psiholog”ce ma aflu” pot spune ca ar trebui sa ne acordam mai multe sanse unii altora,mai multa intelegere,mai multa pasiune si infinit mai multa rabdare.Cu …nici nu stiu cum sa va spun ca sa inglobeze sentimentul…respect,admiratie,compasiune,dragoste va multumesc in numele tuturor barbatilor …tocmai mi-am dat seama ca trebuie sa-mi sun sotia si sa-i spun ca o iubesc(stiu ca suna a cliseu dar pur si simplu nu imi pasa…asta simt acum). Va pup!
tu sigur nu esti o vrajitoare care umbli in mintile femeilor?sau pana la urma viata nu o fi asa complicata si toti avem in mare aceleasi probleme?
in afara de a suna f frumos ceea ce spui tu e crunt de adevarat.eu cred ca mereu sunt batalii de dus in viata, dar astea care includ sot si copii is cele care pot sa nu dea cu virgula. eu cred ca noi femeile suntem facute sa sustinem toate astea si sa ii mai si lasam pe barbati sa creada la final ca e meritul lor. pt asta am fost noi create si n-as vrea nici 1 la suta sa fiu barbat.
eu imi spun mereu ca fiecare caramida e importanta si mama are o vb – copii is importanti, is sufletul nostru dar sa nu uitam datorita cui ii avem- dragostea noastra. sa nu o lasam niciodata sa moara pt ca dupa ce astia mici isi iau zborul s-ar putea sa ne trezim tristi si fara chef de a mai incepe altceva nou.
si noi avem 2 copii mici si e greu, cred ca ii spun la o saptamana ca vreau sa divortez de el si asta pt ca trebuie sa ma descarc si eu cumva. poate ca nu e sotul perfect dar cand il vad cum se uita la copii dimineata stiu ca e.. the one. si cred ca suntem norocosi si ca ne putem certa, ca in felul asta comunicam, calm sau mai nervos.
si pt asta imi fac timp ca in fiecare zi sa ii arat ca il mai iubesc, facand chestii marunte dar care sa stie ca sunt doar pt el.el e un diavol de scorpion dar cand isi intinde o mana pufoasa peste copii sau cand imi aduce un pahar de la vreo promotie pt mine stiu ca e acolo gata sa lupte sau sa se bucure alaturi de noi.crestem in fiecare zi impreuna, de data asta in patru si ma rog la dumnezeu sa ne tina sanatosi, ca restul…ne descurcam noi
Bine, dar ce e de facut cand dupa nastere chiar nu se mai poate? La multe luni dupa nastere (naturala, cu epiziotomie si ruptura de toata frumusetea, plus reactie la fire) inca nu sunt vindecata si sperantele de mai bine sunt destul de mici. Sigur, mai sunt si alte variante… dar daca nu-s multumitoare? Refuz sa cred ca o relatie nu poate rezista fara sex. E important, dar o casnicie nu se destrama numai din acest motiv…
O relatie de prietenie da, poate exista fara sex, insa o relatie amoroasa nu. Mai bine constientizezi asta acum si incerci sa faci ceva decat sa te minti singura si la final, sa descoperi dezamagita ca, de fapt, doar tu stateai fara sex iar el nu.
Salutare, si eu sunt mămica a doi copii 3 ani jumate respectiv 5 luni. Dupa primul copil pot sa spun ca am revenit parțial la vietile noastre, cu mult suport din partea bunicilor, m am întors la serviciul care îmi aducea atâtea satisfactii, in fiecare vineri copilul rămânea peste noapte la bunici, ieșeam, ne distram, beam, intr un cuvânt ne am regăsit 🙂 acum am luat o de la capăt dar e extrem de greu. Eu eram o persoana plină de viața si foarte activa si cu toate astea in ultimele 5 luni am trecut prin cele mai groaznice depresii. Daca nu alăptam cu siguranță as recurge la medicamente. Sunt zile mai bune si zile mai proaste. Cand sunt odihnita/lucida apreciez cate face soțul meu care se ocupa aproape exclusiv de cel mare plus face frecvent ceva de mâncare ( friptura, chestii) si încearcă sa fie drăguț cu mine, ma ia in brate, insa cand sunt epuizata simt cum cade cerul pe mine, adorm cu scenarii de divorț in minte, plâng, ajung sa cred ca am probleme psihice :), de libidou nu mai zic ca e la pământ, eu nu pot fi de acord cu ,,trebuie”… . Ce pot spune cu certitudine este ca trebuie sa fii mult mai pregătit pentru al doilea copil si sa alegi cu mare grija momentul
Foarte bine atins subiectul
Dar ce te faci cand am trecut deja de perioada colicilor a plansetelor, mi-am mai revenit din toate punctele de vedere… eu vreau si el nu mai vrea!!! Ca e obosit (intradevar lucreaza de dimineata pana seara ) ca daca se trezeste copilul ( ultima data acum 2 saptamani s-a trezit si a inceput sa planga fix in momentul culminant) etc. Totusi nu-l inteleg cu mine e foarte rece nu mai comunica, e abatut, il intreb ce are si zice ca nimic ca mi se pare si sunt sigura ca nu are pe altcineva(chiar el radea ca abia face fata la una ) .Nu ma ajuta la treburi ca evident nu are cand , nu schimba scutece in schimb se joaca cu copilul si se vede ca e foarte incantat de el si noaptea cand se trezeste si-l mai inveleste(dormim toti trei) se topeste de dragul lui, e botzul lui de aur dar pana a ma da pe mine deoparte mi se pare cam mult. Nici nu stiu cum sa mai procedez. M-am tuns , vopsit tot tratamentul m-am apucat de slabit dar nimic parca sta cu mine pentru copil desi pana acum am avut o casnicie super ok. Copilul l-a vrut dar pe mine de ce nu ma mai vrea??? Sa-l mai provoc la o discutie? Ce tactica sa abordez?
Frumos articolul, cred ca ne-a atins tuturor un punct sensibil…Pe noi, aparitia copilului ne-a dezbinat, din pacate, desi multi ani am fost extrem de compatibili! Inca stam impreuna, dar suntem la final.
Am avut o sarcina toxica, iar apoi am trecut printr-o depresie postnatala crunta, cu ganduri de suicid si pareri de rau pt ca am facut un copil. El, prin restaurante scumpe, cu amanta de mana, in timp ce se plangea de viata lui de cosmar, langa o nevasta grasa si urata. E drept ca dupa nastere am inceput sa mananc foarte mult, simteam mereu senzatia de foame, probabil ca o reactie a organismului dupa luni intregi de greata si voma, inclusiv de la banala apa.
Ultimii 7 ani au fost un cosmar, pt toti 3. De cateva luni merg la psiholog, am ajutor in casa, am reinceput lucrul, am slabit, parca sunt iar eu cea de dinainte. Incerc sa fac totul pentru copilul meu, desi inca ma mai macina gandurile pe care le-am avut inainte. Uneori imi doresc atat de mult sa inchid ochii si sa ma trezesc inainte…inainte de tot, cand singura mea grija eram doar eu. Poate suna egoist, dar am momente cand ma simt atat de obosita, incat mi-as inchide ochii si urechile, sa nu mai vad, sa nu mai aud…
Suna foarte real ce spui. Uman. Real. Empatic. Si hilar. Macar facem haz de necaz. Ajuta intr-adevar sa vad ca nu sunt singura mama cu doi copii care simte ca o ia razna. Nu ne ajuta nimeni. Doar ocazional. E foarte greu. Cu doi e greu. Cand situatia in cuplu devine aproape insuportabila e si mai greu. Eu cel putin..am uitat de mine cu totul. Nici nu mai stiu cine sint. Daca prin vreo minune am o ora doua pt mine…parca sunt retard…nu stiu ce sa fac..As vrea multe, chestii marunte. Nu visez la nimic grandios. O baie in liniste la o ora decenta ar fi un mare lux. O carte terminata de asemenea. De mine am uitat. Cum sa ai timp de relatia cu altcineva daca nici timp pt tine nu ai? Ar trebui sa ne ajutam cumva cu copiii. Sa ne imcurajam. Si faptic adica. Nu doar asa. Desi si asa e bine.
Ma regasesc si eu printre randurile tale, ca si multi alti parinti. Dupa 9 ani de relatie, 3 de casnicie si aproape un an de cand suntem parinti, am trecut prin multe furtuni impreuna. E de-a dreptul zguduitoare venirea unui copil pentru viata de cuplu, e greu si pentru cuplurile bine sudate, daramite pentru cele care scartaiau deja. Am un sot extraordinar, implicat 100%, cot la cot cu mine la schimbarea scutecelor, hranit/alintat/distrat copilul nostru, si cu toate astea ne ciondanim muuuult mai des decat inainte
Am auzit un mit : copii plang, ca parintii lor sa nu se mai iubeasca si sa-i coneapa un surior sau o fratioara (baiat/fata-scuzati derapajul). 🙂
La noi a fost greu de tot cu oboseala. Eu devin o leoaica irascibila daca nu dorm. Apoi am descoperit ca daca mananc ciocolata in astfel de momente e ca si cum as dormi 5 ore. Si asa am trecut peste, cu vreo 10 kg in plus, dar cine sta sa numere, noi sa fim fericiti 🙂
Ma simt norocoasa ca avem inca acea rabdare, intelegere reciproca, dorinta sa facem sa ne fie bine. Am trecut peste hopuri cu brio pana acum. Stiu ca ne asteapta si altele. Timpul in doi ajuta mult, si asta se poate intampla si cand suntem 3 sau mai multi in acelasi loc. Il mangai pe ceafa cand conduce, il iau de mana, sau doar il ating asa in treacat (recunosc, cand conduce ma tenteaza cel mai mult), chiar daca in spate e copilul (chiar e bine sa vada ca mami si tati se iubesc), sau soacra (nu e ca si cum nu stie ca ne atingem din cand in cand). El, la randul lui, ma tine de mana cat stam la semafor (avem noi ceva cu masinile), ma mai imbratiseaza prin suprindere cand gatesc (adorrr asta), ma ia in brate cand crede ca dorm dar eu stiu de fapt 🙂 Mai schimbam cate o privire asa ca la inceputuri si stim amandoi ca asta vrea sa zica… „esti al meu/a mea. abia astept sa ne vedem doar noi doi cand adoarme piciul”. Sexul dupa nastere a devenit chiar mai picant si intens, pe zi ce trece simt ca ne iese tot mai bine. Cred ca si apropierea fizica ne-a unit, ne-a ajutat sa trecem altfel peste momentele grele. Au fost si situatii cand nu ne-a iesit: pana am facut un dus rapid in speranta ca primesc si eu un bonus, pe el l-am gasit sforaind de zor ca un ursulet; sau incepea sa ma mangaie si sa imi sopteasca tandru declaratii la ureche si eu in 2 minute adormeam (really, soptit, cand mori de somn, nu e o idee tocmai buna…); sau cand ne-am pus pe „treaba” si s-a ridicat piciul in picioare in patut (prima data in picioare) total silentios. sper ca nu isi va aminti mai incolo mare lucru. :))
pfff! chiar asa tragedie sa fie pt cuplu cresterea copiilor? inca suntem cu mentalitatea foarte low low low, adica in sensul ca eu nu merit o viata fericita, nu poti sa impaci si capra si varza, tre’ sa fac sacrificii pt copiii MEI si multe alte „programari mentale negative”! si cand mai auzi ca viata e lipsita de sens daca nu ai cel putin un copil! voi, mamelor care nu mai aveti timp de voi, cat de eficiente va credeti in cresterea copiilor? daca voi sunteti frustrate, obosite, pachet de nervi mai mult rau faceti copiilor, daca in schimb sunteti Pace in interior, copiii vor avea un cu tot alt comportament si nu vor reflecta emotiile gestionate de voi prost, ca o oglinda… dar parentingul cat si lucratul cu voi insine e nou pe piata romaneasca si tot ce pot sa sper ca poate copiii vostri vor vedea cu totul atfel acest aspect din viata….. recomand Loredana Latis
Depinde si de varsta si de temperament. Nu toti oamenii au din sex o prioritate a vietii. Sunt unii care rezoneaza foarte bine cu partenerii si fara sex. Dupa 40 de ani nu-ti mai arde ca la 20. Si nu e vorba neaparat de venirea unui copil.
Copilul nostru are 1 an si 9 luni. Din fericire relatia de cuplu nu a avut prea mult de suferit. Ne-am schimbat, asa e, s-a schimbat si relatia, dar in si mai bine 🙂 Comunicam bine, ne intelegem si ne respectam. Copilul este minunat, o reflexie frumoasa a mediului in care traieste. El e oglinda ca pana acum am facut bine „parenting” . Sunt mandra si recunoascatoare pt ce am.
Iti multumesc pt. acest articol…Este o usurare sa afli ca si altii trec prin aceleasi momente 🙂 desi pare egoist, perfectionista cum sunt, situatiile care nu ies asa cum mi-as dori, capata interpretari catastrofale in propria minte si ajungi sa crezi ca ceva e defect si atunci da, incolteste in minte ideea separarii, inselatului, apare frustrare, furtuna interioara….apare chiar ruptura emotionala, distantarea fizica, blamarea celuilalt….pana când ceva se itampla, se calmeaza tot, hormonii se linistesc si ei viata e frumoasa, pana la urmatoarea criza 🙂 .Ha ha , viata de cuplu chiar se schimba dupa cativa ani, mai ales dupa ce apar copii…Si eu care credeam ca doar cuplul meu e disfunctional uneori 🙂 In final ideea de familie este tot ce conteaza si depasirea momentelor mai grele care apar pe parcursul calatoriei .
Mare dreptate ai! Cine nu are doi copii si mai ales de varsta mica ( o fetita de aproape 3 ani si un băiețel de aproape 1 an) este fffff solicitant! Durerea mea cea mai mare este ca sotul dupa o zii de munca nu se implica aproape deloc :(((