De unde știu că o să (le și ne) fie bine? Mă uit la ei și pur și simplu am încredere. În ea mică, în el mic, în tatăl lor, în mine, în noi patru ca o familie. Sigur că de multe ori mă întreb dacă nu cumva greșesc spunîndu-i ei prea mult DA, ținîndu-l pe el mereu lipit de mine, dacă nu cumva pe termen lung stric în ei mecanisme fine care apoi îi vor împiedica să fie fericiți, dar cînd am momente de derută, mă uit pur și simplu la ei, îi iau în brațe pe rînd și mă uit fix în ochii lor limpezi. Văd acolo abandon complet, încredere oarbă, iubire fără măsură, și simt exact aceleași lucruri.
Copiii mei au încredere în mine că fac tot ce e omenește posibil să le fie bine. Că îi ajut să treacă mai ușor peste boli, că îi iubesc, că îi țin în siguranță, că pot să le alin durerea de orice fel, că sînt aici pentru ei mereu cu brațele întinse și calde, că le vreau mereu binele uneori cu prețul binelui meu. Și fac toate astea tot timpul, programat și neprogramat, cu toate resursele mele.
Iar eu simt încrederea lor în mine și capăt, la rîndul meu încredere în ei. Știu că se vor lupta și ei cu bolile, cu durerea, cu dezamăgirile lumii, că nu lupt singură să le fie bine, că se zbat și ei, că sînt dotați corect pentru lumea asta, că de mînă cu mine vor trece de toate etapele și vor crește frumos, orice-ar însemna frumosul ăsta pentru ei. Pe Sofia o văd dansînd, pe Ivan îl văd făcînd lumea să rîdă.
Am încredere în ei că nu vor lua DA-urile mele repetate, dragostea mea mărturisită mereu fără limite, limitele noastre mereu negociabile, brațele mele întinse mereu și nu le vor folosi altfel decît ca să mă și să se iubească.
Și asta îmi face viața mai lină, mai plină, nopțile nedormite mai ușor de uitat, zilele grele mai scurte, momentele de bucurie în patru mai multe, mai dense, ca o haină mare din mohair moale în care mă ascund cînd simt că mă lasă puterile. Închid ochii, îmi frec obrazul de materialul molcuț, trag pe nas miros de fire pufoase și mi se umple inima de bine, de nerăbdare pentru ce va fi, de nostalgie pentru secunda de acum trei secunde, cînd el mi-a rîs și ea mi-a spus că mă iubește.
Asta e realitatea mea, o respir, o înghit, o pipăi, îmi umplu buzunarele cu ea, mă hrănesc şi mă îmbăt cu ea, zilele trec repede şi în acelaşi timp încet, mestec fără grabă fiecare bucățică şi plîng de dorul ei imediat ce mi-a alunecat pe gîtul inimii.
Ce bine că o să fiu mama lor toată viața…
sursa foto: mohair via Shutterstock.com
Ce frumos știi sa croșetezi inimi și cuvinte! <3
Foarte emotionant!
Pica tare bine articolul asta pentru mine, intr-o perioada singura acasa cu doi plozi (de varsta alor tai). Cel mare merge la gradi dar r bolnavior acum iar ajutoarele nu se inghesuie sa apara. Sunt momente cand imi vine sa imi smulg parul din cap, e greu, sunt incapatanati, vor lucruri in acelasi timp, noaptea uit de cate ori ma trezesc sa alaptez. Tati vine seara obosit cu rabdare sau fara. Si totusi…sunt asa lipiti de sufletul meu amandoi si parca simt ca nu am voie sa ma plang pentru ca i-am dorit si ii iubesc. Si ma cufund cu nasul in parul lor blond si imi iau putere sa merg mai departe. Zilele astea as vrea statuia despre care ai scris intr-un post anterior 🙂
Cand citesc asa ceva, incredibil de frumos, incredibil de plin de forta, ma simt si eu intr-o haina imensa de mohair si parca am incredere sa ma abandonez complet, firesc, vietii:) … exact ca un copil mic iubit fara rezerve, fara asteptari:) … multumesc!
Foarte emotionant postul. M-a uns pe suflet. Asa ceva imi doresc si eu pentru copila mea si sper sa dezvoltam si noi o relatie minunata in timp.
Ce frumos articol!Cum te pricepi sa alini inimile oamenilor!
Tocmai in perioada asta ma apucasera gandurile de a face sau nu bebe.Imi doresc si imi plac copiii,dar stiu ca este si greu in acelasi timp. Dar citindu-te,revin la sentimente frumoase.
Multumesc pentru ca pui in cuvinte sentimentele mele pentru familia mea. Eu nu gasesc cuvinte sa exprim asa de bine ce simt, deci multumesc!
Intr-adevar, foarte emotionant postul. Nu am copii, desi imi doresc, am insa nepoti de care sunt foarte atasata. Si eu am, inca de pe acum, cu ei, dilema aceasta, a echilibrului dintre concesii si disciplina. Si ajung sa cred ca pur si simplu nu putem sti cum e cel mai bine pentru ei, pe termen lung, daca sa inclinam balanta intr-o parte sau in cealalta. Si ca cel mai important e sa ne straduim sa cautam acest echilibru, al lor si al nostru, pentru ei si pentru noi.
Te urmaresc cu drag si va doresc numai bine!
Frumos, draga Prințesă! Trăim cu speranta ca o sa fie bine, atât ptr ei, cat si ptr noi….prea frumos scrii!!!!
Simti vreodata ca cer mai mult decat e omenesc posibil? Te intreb pentru ca era unul dintre lucrurile care mi s-au reprosat cand eram eu mica.. si probabil motivul pentru care nu am un frate mai mic..
interesanta intrebare. nu stiu ce sa iti raspund, chiar nu stiu, dar ma gindesc la asta si revin.
Indraznesc sa incerc sa iti raspund, desi eu nu te cunosc deloc: fiecare om este unic si are limitele lui, pe care este bine sa si le cunoasca (pentru binele lui si al celorlalti). Ceea ce pentru unii oameni este usor, pentru altii este normal sau greu, pentru unii imposibil (adica „mai mult decat este omenesc posibil”).
Cred ca sunt lucruri sau oameni sau intamplari pe care trebuie sa le luam asa cum sunt si sa trecem mai departe. Nu le putem schimba. Viata merge mai departe.