Cînd îmi vine un text în cap, vine deodată.
Toate paragrafele în ordinea lor, cu virgule şi cuvinte, cu început şi final, unele şi cu greşeli de logică sau de topică, se adună dintr-odată și vor să dea buzna afară din cap. Dacă am noroc, dacă textul vine grămadă în momentul potrivit, pun mîna imediat pe ceva de scris şi las textul să curgă. În 5 minute e gata. Alteori însă trebuie sā aştept şi 12 ore pînă ajung la un laptop, telefon sau caiet cu pix. Îmi bubuie tîmplele şi mă ia cu hipoglicemie de nerăbdare. Textul meu vrea afară. Trage de neuroni, îmi împinge ochii afară din cap, dă cu sinapsele de pămînt, bate cu pumnii în tîmple. Presiunea asta mă epuizează chiar mai mult decît nesomnul și alergatul fără pauză de la un copil la altul sau alături de amîndoi.
Încerc să-l ignor, să-mi văd de celelalte lucruri care nu suportă amînare. E doar un text. Altele sînt importante: adormit bebelușul, decis ce să-i fac să mănînce, negociat cu fetița programul zilei, socotit cheltuieli și venituri, programat vizite la grădinițe sau mai știu eu ce. Textul însă e acolo, încordat ca un arc, disperat să se scrie. Îmi sare în fața ochilor minții la fiecare minut, cu mîna ridicată: Eu, acum e rîndul meu, bagă-mă în seamă, scoate-mă de-aici. Simt cu mă decompensez, mă ia cu transpirații, mă simt ca și cum aș vrea să merg la baie, doar că nu vezica se cere golită, ci capul. Nu vreau să fac pipi, vreau să fac text. Urgența e la fel de mare, doar că n-o simt acolo jos, ci aici sus. Și e la fel de rău, poate chiar mai rău.
Mă prefac că nu-l văd, deși îl simt cum îmi trage de creier în toate părțile. E doar un text.
Ziua trece cu viteză și se face liniște, seară, loc. Mă așez la tastatură și textul năvălește ca o furtună peste degetele mele. Prin ochi și nas și urechi vin cuvinte și semne de punctuație buluc, chiuind de bucurie că le-am scos din balonul minții mele, că își pot dezmorți oasele și scopurile, bucuroase că pot fi văzute, citite, că pot schimba, incita, enerva, mișca, bucura.
Textul ăsta care s-a zbătut toată ziua să-mi iasă din cap și pentru care abia acum am găsit timp e despre nimic, dar asta nu l-a împiedicat să se lupte pentru aerul lui la fel de aprig ca celelalte.
Așa scriu eu.
Sursa foto preview: a scrie, via Shutterstock.com
Prințesă, draga! Si eu astept cu nerăbdare ora 9 sa vad ce iese din capușorul tau. Si tare ma bucur cand scrii tu si nu o cititoare ( in afara de snow flow, care a fost geniala).
Daaa de acord. 1. Te inteleg, mi-as trimite copilul si sotul de acasa ca sa pot scrie uneori, asa ma chinuie si pe mine. 2. Nu imi prea plac nici mie guest posturile, uneori de-a dreptul ma irita ca dau click pe Fb si cand intru gasesc guest post. Am renuntat sa le mai citesc, dupa cateva care mi s-au parut pierdere de vreme… Probabil ca mai sunt si foarte bune printre, da na, nu am timp sa ma risc 🙂
Tu pierzi:)
Dar invers ți se întâmplă vreodată? Să te așezi la calculator, să trebuiască să scrii despre ceva și textul să nu vrea să iasă naibii afară? 🙂
Nu. Nu ma asez daca nu e nimic pe vine. Inca nu a TREBUIT sa scriu, pina acum am scris doar pentru ca am avut ce. Ma refer la blog, ca la job am scris (in astia 15 ani de cind tot scriu) de multe ori pentru ca a trebuit. Merge si atunci, doar dureaza putin mai mult.
Printesa de cand te-am descoperit abia astept seara sa citesc noul articol. E ca un drog. Nu ma pot culca pana nu citesc povestea de seara. Pupici
Eu citesc dimineata articolele tale. In general, imediat ce ajung la birou. Si eu ma bucur nespus cand gasesc un articol scris de tine!
Blogul tău e cafeaua mea de dimineața. Așa cum textele tale ard de nerăbdare sa iasă din capul tău , așa ard de nerăbdare ochii mei sa se aștearnă peste cuvintele insirate de tine!
Draga Ioana, Te apreciez si te admir foarte mult. Ma bucur ca te-am descoperit. Ai un fel deosebit de a-ti transmite ideile si trairile prin scris.
I feel you!
In alta ordine de idei, Windows are un program de speech recognition. Trebuie doar sa-l antrenezi. Asta-i planul meu de viitor: sa-l antrenez, dar nu cu vocea mea in real time, ci cu cea inregistrata pe un telefon, de ex. Asa, de cate ori am un text in cap, il pun vorbit pe tel si apoi purcedem la transcriere. 😀
eu cand o sa ma fac mare, vreau sa fiu ca tine
Draga mea printesa, sursa vesnica de ras si inspiratie,
Am mai invatat ceva de la tine. Daca nu am nimic de scris, nu trebuie sa zac pe tastaura, simtindu-ma ultima inlculta ca nu stiu cum si despre ce sa scriu. Inspiratia vine natural (cum, de altfel, am scris si eu despre asta, dar na, cand e vorba de noi, facem ce spune popa, nu ce face popa).
Sa ne mai scrii, ne faci viata mai pumoasa!
Si la mine tot asa vine. Gandul ce nu-mi da pace pana nu-i asternut. Dar am observat, uneori, aman momentul. Asa cum faceam cand eram mica si stiam ca am ceva bun ce ma asteapta, fie el desert sau jucarie noua. Ma invarteam si faceam un milion de alte chestii si impingeam cat mai mult asteptarea pana devenea insuportabila. Si abia atunci, ma asezam in tihna sa ma bucur. Asta fac si acum. Umblu cu gandul ala-n cap ore bune si-l chinui si ma chinui si vai, bine-mi pica clipa aia in care-i asternut si gata de dat si altora :))))
Draga Ioana, dar ce ne facem cu lucrurile care vor sa iasa si nu-s de blog, ca e deja prea public? Pe alea cand le mai scriem unde le scriem fiecare? Ca si-alea vor sa iasa, fir-ar ele sa fie!
eu le scriu si le las nepublicate. dupa un timp le sterg.
Bun text!:) si nu e despre nimic, e chiar despre el, textul:))
Da, da, da! Iar odata cu ultimul semn de punctuatie resimt o satisfactie incredibila. Si tot corpul se relaxeaza si un ranjet imi apare pe fata. Si sunt mandra si-mi vine sa pup monitorul. Si apoi pe mine :D. Da, iubesc sa scriu si m-am regasit in descrierea „genezei” 🙂 Ma bucur ca ai impartasit sentimentul asta cu cu noi
Eu as pune un disclaimer pe blogul tau: „Atentie, poate da dependenta!”.
Chiar si-un text despre nimic,asa cum spui tu, m-a tinut antrenata sa-l parcurg.Simteam ca galopez si galopez pana am ajuns la finalul sau. Admir felul in care descrii lucrurile, cum dai viata gandurilor, fie ele despre copii, iubire sau „nimic”.
Bine ca nu il uiti
Doar eu observ de cateva posturi incoace cate un ” thumb down”, doua, la fiecare comentariu pro-postul tau, dar nici un comentariu care sa sustina ” thumb down-ul” respectiv? :)) N-are legatura cu textul de azi, doar ca imi sare in ochi si mi se pare funny.
asa e, am observat si eu. probabil my haters, care nu ma urasc suficient sa comenteze, dar sa apese un buton de dislike li se pare un statement bun.
Bun! Credeam ca-s paranoia 🙂
Nu, insa cei care citesc posturile tale de pe telefon mai dau like si dislike atunci cand fac scroll down/up… Iar dislike e primul(pentru cei dreptaci). Mie mi se intampla deseori si nu sunt deloc hater. Ba chiar sunt un cititor/admirator infocat. Scuze, insa nu stiu ce as putea face in acest sens!
Ce interesant, nu m-am gindit la asta! 🙂
Hai ca nu mai pot si azi trebuie sa-mi fac curaj sa comentez.Ador sa te citesc in fiecare seara, cand ajung acasa de la job. Esti extrem de talentata si sorb fiecare cuvintel de-al tau iar la sfarsit sunt trista ca s-a terminat. Astept sa scrii o carte cu cateva sute de pagini !!!!!
🙂 multumesc.
Same here, abia astept sa te citesc in fiecare zi si sunt trista cand ajung la sfarsitul articolului. Esti minunata!