ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI PENTRU VOI
Povestea mea este povestea unui emigrant fără voie, care a crezut mereu că străinătățurile sunt locuri unde mergi temporar, dar România e acasă. Viața e însă plină de surprize și uneori e bine să ne lăsăm surprinși. După studenție si doi ani de profesat în Romania, am plecat la un doctorat în Statele Unite – aplicasem la mai multe universități, și când am fost primită cu burse generoase, m-am simțit datoare să și merg.
Lăsam în urmă părinți iubitori, o relație care mergea excelent, și un serviciu care-mi plăcea foarte mult, chiar dacă trebuia să jonglez în fiecare lună pentru a mă descurca financiar. Primele luni departe au fost grele. Era prima dată în viața mea când nu trebuia sa-mi drămuiesc veniturile pentru că aveam bani sa-mi satisfac toate poftele (probabil modeste, dar pofte), era prima data când tot ce aveam de rezolvat se rezolva repede și direct, fără șpăgi si alte „balcanisme“, era prima data când mergeam cu plăcere la bibliotecă pentru că găseam tot ce-mi trebuia și, în plus, nu era nevoie sa înfrunt bibliotecare acre.
Mă integrasem bine in programul meu de doctorat, îmi făcusem prieteni, eram apreciată. Si totuși, din august până în decembrie când am zburat prima dată înapoi în Romania, am numărat zilele din calendar una cate una, și mi-a fost greu. Nu pentru că eram singură – mă descurcasem foarte bine singură în anii studenției, ci pentru că eram prea departe să-i vizitez pe cei apropiați oricând îmi era dor, neprogramat. Sunt perfect conștientă că situația mea a fost una de privilegiu și că există atâtea povești de emigrare care sunt cu adevărat sfâșietoare. Eu nu am lăsat în urmă copii, aveam posibilitatea să vorbesc cu cei dragi zilnic, nu aveam griji financiare, și aveam un statut bun în noua comunitate. Faptul că experiența mea nu a fost ușoară în ciuda celor de mai sus evidențiază cred cu atât mai mult cât de dificil le e emigranților din toată lumea care își lasă casa in condiții mult mai vitrege.
Treptat, relația la distanță cu prietenul meu a devenit normalitate si experiența aceasta ne-a făcut mai puternici împreună, iar cafeaua de dimineață băută pe internet cu părinții mei a devenit și ea noul normal. La un moment dat am realizat că acasă devenise micul meu apartament închiriat dintr-un orășel nord-american. Iar fericită am fost din nou după cea mai frumoasa călătorie București – New York, când lângă mine în avion stătea fostul meu prieten, între timp devenit soțul meu.
După doctorat, eram pregătiți să ne îndreptăm pașii cam oriunde pe planetă, cu condiția să nu fie în mijlocul vreunui lan de porumb. Să știm limba locului ar fi fost un plus, să fim aproape de părinții noștri alt plus, să nu mai avem nevoie de vize, un lux. Luând în considerare diverse aspecte practice, plus un sentiment de patriotism din partea mea, ne-am gândit inclusiv la varianta de a ne întoarce în România.
Nu s-a putut, din diverse motive, așa ca următoarea noastră destinație a fost Germania, unde locuim și acum. O țară a cărei limbă nu o vorbeam, dar care ne-a primit cu o oportunitate profesională excelentă pentru mine. Și o țară unde ne-am simțit de la bun început acasă. Iar motivul pentru care eu cel puțin m-am simțit așa a fost acela că de data aceasta primul răsărit de soare în noua țară l-am văzut in brațele soțului meu. Mica mea familie era cu mine, totul era bine.
Soțul meu a trebuit să facă diverse compromisuri legate de cariera lui, învățarea limbii e un proces continuu care probabil pentru mine nu se va încheia niciodată, părinții ne sunt în continuare suficient de departe încât sa nu ne putem vedea spontan la sfârșit de săptămâna, copilul nostru își vede bunicii mai mult pe Skype, dar datorită internetului îi vede și vorbește cu ei mai des decât îmi vedeam eu bunicii.
Profesional ne e bine, avem acces la servicii medicale excelente pe care le plătim contribuind cu procente din salariu, dar nu le mai plătim o dată cu plicuri bine plasate, avem acces la creșe și grădinițe bune, trăim într-un oraș verde. Și avem prieteni noi. Viața departe de unde te-ai născut, de unde-ți trăiesc părinții, de unde au rămas amintire bunicii, nu e mereu perfectă, dar realizez acum că pentru mine România nu mai e acasă, că probabil o întoarcere ar fi la fel de grea ca primele luni de emigrare. Poate în viitor acasă va fi din nou România, sau o altă destinație. Sau poate vom deveni noi rădăcini pentru nepoții noștri aici, în pământul german.
Ce am învățat din experiența mea e că adaptarea într-o țară nouă poate fi grea chiar și în cele mai propice condiții. Ideal este scenariul în care toată familia pleacă împreună și la un serviciu deja aranjat, sau măcar la prieteni cu posibilitatea de a ajuta la început. Iar dacă ambele condiții nu pot fi îndeplinite, e mai ușor când măcar una din ele este.
Pentru că plecarea mea inițială a fost pentru studii, închei cu informații despre admiterea și finanțarea studiilor universitare și post-universitare în Statele Unite și Germania, care poate sunt de interes general.
Universitățile americane sunt scumpe și foarte scumpe, dar universitățile foarte bine cotate au și programe de finanțare extrem de bune. La nivel universitar (Bachelor) studenții foarte buni sunt admiși cu pachete financiare generoase, care includ de obicei scutirea de plata taxelor de școlarizare și burse care acoperă cel puțin o parte a cheltuielilor zilnice. Pentru doctorat, universitățile foarte bune oferă un pachet financiar complet pentru toți cei admiși. Este important de ales un program bun cu un pachet financiar generos pe toată durata preconizată (4 ani pentru Bachelor, 5-6 ani pentru doctorat), pentru că studenții străini, spre deosebire de cei americani, nu au voie sa lucreze decât în campus și un număr limitat de ore. Fiecare universitate și fiecare departament au informații detaliate despre cerințele pentru admitere atât pentru programe universitare cât și pentru post-universitare. De regula, admiterea se face pe baza de dosare care includ rezultatele la teste standardizate (SAT pentru Bachelor, GRE pentru doctorat, LSAT pentru drept, MCAT pentru medicină), notele din timpul liceului, respectiv studiilor universitare, eseuri motivaționale, detalii despre activități extra-curriculare, recomandări, teste de limbă, pentru doctorat posibile publicații științifice. Medicina și Dreptul sunt în Statele Unite studii post-universitare și au condiții speciale de admitere și finanțare.
Universitățile germane sunt gratuite, și multe sunt extrem de bine cotate la nivel mondial. Pentru studii universitare, la unele specializări cu așa-numitul numerus clausus (medicină, arhitectură etc.) admiterea se face pe bază de examen. La cele mai multe specializări, admiterea se face pe bază de dosare, unde o mare pondere o are nota de la Bacalaureat. La aproape toate specializările e nevoie de dovada cunoașterii limbii germane la nivel C2.
Financiar, studiul la o universitate germană presupune acoperirea cheltuielilor zilnice. Dat fiind că la ora actuală cetățenii români se pot angaja liber, studenții se pot întreține singuri pentru că exista oportunități de angajare cu program flexibil atât în cadrul universităților cât și în afara lor. În ce privește doctoratul, care durează de regulă 3 ani, admiterea nu se face centralizat, ci prin contactul direct cu conducătorul de doctorat. Pozițiile de doctorat sunt considerate poziții normale de cercetare, dar cu 50% sau 75% din orele unei poziții cu normă întreagă, și sunt plătite ca atare. Universitățile germane sunt o opțiune excelentă pentru cei care cunosc limba germană, pentru că se studiază serios, iar dincolo de specializarea propriu-zisă, studenții au oportunitatea să învețe cu adevărat să scrie, să cerceteze, să prezinte rezultate. Iar gratuitatea nu e un aspect deloc de neglijat. După părerea mea, singurul risc la a pleca în străinătate la studii e să nu mai vrei sau să nu mai poți să te întorci în România, indiferent de planurile cu care ai plecat. Dar până la urma „Acasă“ ni-l facem noi singuri.
Ștefi
Sursa foto: călătorie, via Shutterstock.com
Inca o poveste exceptionala aici pe blog 🙂
Noi am avut privilegiul de a sta in NYC 18 luni (cate 6 luni timp de 3 ani), la prietenii sotului. Prieteni foarte buni, care ne-au primit cu bratele deschise si ne-au oferit sansa UNICA in viata de a locui in metropola pe banii lor (din ce castigam eu ca web designer plateam cate un moft, un laptop nou, cheltuieli turistice etc.).
Cand am plecat in 2010 am simtit ca se rupe ceva in mine, pentru ca mi-am lasat familia (tatal si bunica mea, care m-a crescut). Locuiam inca ‘acasa’, deci era de neconceput sa plec. Si totusi am realizat cu totii ca nu este o oportunitate cu care sa te intalnesti la orice ora, asa ca am zis ‘da’. Si am facut-o in 2011 si in 2012.
Da, Skype-ul ne-a facilitat comunicarea, stateam la povesti macar o data la 2-3 zile, asa ca au trecut usor lunile si pentru ai mei, ramasi acasa.
De atunci tot aplicam pentru ‘diversity visa’, dar fara succes. Poate odata ..
Acum suntem in cumpana .. parca ne-am duce, pentru copil, aceasta avand poate mai multe oportunitati ca si cetatean american (sau din alta tara). Tot aplicam la viza, poate se va intampla, nu stiu.
In alta ordine de idei suntem constienti ca nici viata in Romania nu e chiar atat de rea, daca reusesti sa iti castigi painea zilnica. Si fiica noastra poate studia oriunde in lume, asa cum ai facut-o si tu, daca are dedicatia si capul necesare. Pana la urma poate asta va fi sansa ei de a studia undeva bine, sa o duca mintea destul de departe sau sa ne permitem noi sa ii platim o scoala decenta acolo.
Ramane de vazut …
Imi place sa citesc asemenea povesti si este inca un exemplu ca dincolo nu te asteapta cainii cu covrigii in coada, dar, cu perseverenta si munca, reusesti ceva. Ma bucur pentru reusita voastra ca familie, mult success in continuare 😉
daca „cu condiția să nu fie în mijlocul vreunui lan de porumb” te referi la Midwest (si sunt convinsa ca la asta te referi), atunci sa intram in detalii si sa demitizam reticenta (elegant spus) fata de Midwest, a romanului, scolit pe pamantu’ de peste balta, la Grad School.
faptul ca ajungi la o universitate gen University of Iowa, University of Illinois at Urbana-Champain sau University of Minnesota, nu inseamna ca ai ajuns ” intr-un lan de porumb” desi cultura agricola predominanta din jurul acestora este cucuruzu’ si/sau alfalfa. sa nu mai spun ca de exemplu, Dakota de Sud (asa mai putin nepopulata cum e) este unul din statele cu cele mai cautate obiective turistice, asta nelegat de „academics”.
nu vreau sa intru intr-o polemica legata de „coaste versus statele peste care doar zbori” ca este chiar ridicol (nu ar trebui sa existe una) insa consider ca la toate cele mentionate de tine mai sus (foarte utile info) este necesar sa adaugam ca daca reusesti sa capeti o pozitie de tenure track sau de pura cercetare sau nu numai (orice alt path, pe orice domeniu), Midwest-ul NU este ” de taiat de pe lista”: cost de viata mult mai scazut ca si pe „coaste” (unde piata imobiliara este prohibitiva), posibilitati chiar multe de dezvoltare profesionala si un ritm al vietii ” mai asezat” insa NU lipsit de optiuni de entertaiment (ca de exemplu Minneapolis-unul din cele mai green orase din State, cu o viata culturala foarte bogata si un stil de viata foarte sanatos promovat de o populatie tanara si voitoare de bine).
atitudinea romanului venit la studii, care „oriunde numai in Midwest nu”, din pacate vad ca se tot propaga. sa mai adaug ca „lanu’ de porumb” include si Chicago?
mi-a placut randurile tale pana la remarca aceasta.
eu chiar iti recomand o tura prin Midwest…sa experimentezi si sa apoi sa fii indreptatita sa expui astfel de argumente, nu de alta dar poate mai sunt candidati doctoranzi (daca cititi, cu drag va recomand sa nu desconsiderati din start interviuri sau oferte din aceasta zona; mergeti, experimentati si apoi alegeti) care citesc acest blog si vor lua de buna ” numai acolo nu”, spre dezavantajul lor.
daca ai fost prin Midwest, atunci nu ai priceput prea mare lucru legat de aceasta unica regiune.
tara aceea mare nu inseamna doar NY City sau Napa Valley; are si o gramada de zone, lucruri si oameni interesanti si de apreciat care impreuna si cu NY City si cu Napa Valley si restul partilor formeaza acel taram.
sa mai adaugam ca pe domeniul academic este mult mai greu sa obtii un loc de munca in universitatile europene decat in cele americane? sunt mult mai putine, mai „inchise” si mult mai „local” si platesc mai putin decat cei de peste balta (daca vrei sa iei in discutie si acest aspect).
no’ ca din goana dupa ganduri si cuvinte, am misspelled „entertainment” si dezacordat „mi-a” cu plurarul lu’ „gandurile”. my bad, my bad. accept „rosiile” de rigoare :)).
Haha si eu m-am cam ofuscat asa un pic de asocierea Midwestului cu un lan de porumb. Desi, drept sa spun, si eu aveam cam aceeasi mentalitate cand m-am urcat in avion si am pornit spre Grad School la o universitate din „lanul de porumb”, ca sa nu mai zic de toti prietenii de acasa care ma intrebau uimiti „dar de ce te duci acolo in loc sa te duci undeva fain pe coasta?”
Si uite ca dupa cativa ani in Midwest a ajuns sa imi placa si sa indragesc micul college town in care locuiam. Dupa graduation m-am mutat la New York (unde locuiesc si acum), si pot sa spun ca nu imi place absolut deloc. Una e sa vizitezi, si cu totul altceva e sa locuiesti aici. Dar na din afara, ideea de a locui in The Big Apple pare misto :))
Ada,
Citindu-i randurile, zambind, mi-am adus aminte de Ilarion Ciobanu care o jucat in Profetu’, Aurul si Ardelenii si eticheta whiskey-ul drept „zama de plosnita”…bag de seama ca romanasu’ nostru nu o incercat niciodata un single malt :).
Acum serios vorbind, e trist sa vezi prejudecati asternute gratuit, mai ales cand vin din partea unora care au trecut prin Grad School.
…cat traieste, omu’ tot invata…
Am auzit ca aveti o cofetarie romaneasca (Nita’s Euorpean Bakery) in NY City-excelent! Nu cred ca am auzit de vreuna de acest gen prin Midwest insa poate ca e si nu stiu eu…si uite asa, romancutele care nu-l au pe Nita, se vad nevoite a invata sa bake-uiasca :).
Ia sa ma interesez eu de aceasta cofetarie 😀 nu am auzit pana acum de ea.
Am „bake-uit” si eu cand eram in Midwest, muream de pofta dupa niste eclere si spre surprinderea mea, au iesit super bune :)) Dar mi-a luat cam 4 ore sa fac doua tavi, asa ca nu ma vad repetand experienta prea curand.
Faza amuzanta e ca acasa nu ma omoram deloc dupa mancarea romaneasca, la modul nici macar nu ma sinchiseam sa gust sarmale sau alte cele. Si acum, doamne, visez numai sarmale si ciorba de perisoare cu bors si cozonaci si toate minunatiile :)) cred ca pana la urma o sa cedez psihic si o sa o sun pe bunica-mea sa-mi explice cum se fac (daca nu era evident deja, nu prea le am cu gatitul). Am cautat restaurante romanesti in zona dar ce am gasit pe yelp aveau review-uri mixte, asa ca nu m-am aventurat…
Nici eu nu ma dau in vant dupa mancare pur romaneasca insa dupa praji, ma mai dau :). Aia in Midwest au o cofetarie cu specific frantuzesc (sunt convinsa ca au mai mult de una) si nenea proprietaru’ face niste eclere de ti-e mila sa le mananci asa „dichisite” si elegante sunt 🙂 si… foooarte bune.
Eu doar am auzit de Nita insa am auzit…de bine. Cat despre bake-uit..eu nu prea am nici rabdare, nici chef :)).
Preferintele personale sunt preferinte personale. Eu una stiu ca n-as putea locui nici in Urbana-Champain nici in Storrs in Connecticut, de exemplu, si probabil nici macar in romanticul peisaj de tara din Franta sau Anglia. Dar oricare poate fi locatia ideala pentru altcineva. Nu doar Midwestul are proverbialele lanuri de porumb. Poate ar fi trebuit sa specific ca am fi preferat sa nu fie in mijlocul unui lan de porumb, lavanda sau cartofi 🙂
true…insa si lanurile de porumb (lavanda sau cartoafe) pot fii cute si iti pot deveni chiar dragi…depinde unde ti se prind radacinile (daca ti se prind). bag de seama ca daca esti germania, ai nimerit intr-un lan de spargel :).
Noi am decis sa emigram in 2010. Am plecat eu prima, am stat unul cea si unul hais vreme de trei ani. Cel mai greu mi s-a parut sa fii intr-un loc unde nu ai prieteni. Am rezolvat si problema asta cam in doi ani jumate. 🙂
Asta era parerea mea la un an dupa: http://mironamitache.net/2011/11/02/sa-vorbim-despre-emigrare/
Si asta l-am scris dupa vreo doi ani, cu comentarii de anul trecut la final: http://mironamitache.net/2014/06/05/ceva-scris-acum-vreo-doi-ani/
(Printeso, daca exagerez cu cele doua linkuri, sterge-le, te rog. Ma gandeam sa nu reiau texte intregi in comentariu. 🙂 )
Eu sunt la a 5-a tara… Clar Romania nu mai e acasa, dar ma intorc cu drag sa inspir prin toti porii aerul romanesc, chiar si 3 zile pe an macar. Acasa este unde am familia mea, sotul si cei 2 copii, oriunde ar fi ei, nu functionam unul fara celalalt.
Interesant articol..si noi ne gandim daca sa plecam sau nu..am pleca doar pt copii…sa le fie lor mai usor in viata…dar suntem nehotarati pt ca nu e usor s-o iei de la capat !!!
Andreea, asta cu sa le fie mai usor in viata copiilor e relativa. Parerea mea si o sa incerc sa explic de ce.
Daca reusesti sa le oferi din Ro posibilitatea de a calatori in timpul studiilor (burse, schimburi de experienta etc.), au ocazia sa vada si sa invete cum e in alte parti. Sunt destui tineri din restul Europei care vin in Ro prin Erasmus, de exemplu.
In plus, mi se pare foarte important sa fie incurajati sa aiba un job de studentie sau de vacanta.
In rest, da, o fi sistemul de invatamant diferit, dar fiecare tara are avantaje si dezavantaje in cresterea copiilor. Depinde ce consideri tu ca e mai important pentru ei…
Am plecat din tara acum 6 ani, cu gandul ferm ca dupa un an de master ma intorc val-vartej. La mama, la bucataria in care beam cafea proasta la ibric, la Lipscani, la Motoare (nu mai e cazul intre timp), la prietenii din liceu.
„Dupa un an ma intorc” a devenit „dupa inca 6 luni”, apoi „dupa inca un an”, si tot asa. Intre timp am stat in Singapore o perioada si m-am lamurit ca de intors nu ma mai intorc niciodata. Daca de SGP m-am indragostit mai tare decat de primul meu iubit, ce sansa mai avea Bucurestiul? Si, mai mult, daca reusisem sa supravietuiesc intr-o tara /atat/ de diferita, ce rost avea sa ma intorc la ce cunosc deja, sa imi sacrific dragul de aventura pentru comfortul locului deja stiut?
Unul din efectele acelui „inca un an” a fost ca mi s-a intiparit ideea de libertate profesionala. De lucru imi gasesc destul de usor in domeniul meu, deci pot decide oricand sa o sterg. Reversul medaliei e ca, 6 ani mai tarziu, inca mai aveam senzatia ca traiesc din valiza. Nici o casa nu a fost „acasa”, toate experientele au fost temporare until proven otherwise.
Asta s-a schimbat cand, acu vreo luna, mandrul (olandez) cu care convietuiesc de putin timp s-a uitat la mine, tandru si admirativ, in timp ce faceam piure, si mi-a trantit „ia uite ce familie tipica suntem noi”. Si atunci am fost catapultata drept la una dintre concluziile descrise asa frumos de autoarea articolului – corny as it may sound, home is where the heart is. Si nu zice nimeni ca nu poti sa ai inima si aici, si acolo, si la Motoare, si intr-o bucatarie din Amsterdam facand piure.
Mai ziceti cu povestile frumoase, ca imi creste inima cand va citesc, doamnelor.