ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Mă foiesc panicată pe fotoliul confortabil şi uriaş. Acel fotoliu pe care mă așez în fiecare miercuri şi pe care stau exact o ora şi cinsprezece minute, când vocea psihologului mă anunţă că ni s-a terminat timpul şi săptămâna asta, iar eu mă ridic epuizată şi tristă, mai tristă decât atunci când am venit, mai apăsată şi mai exasperată ca niciodată. Pe bicicletă în drum spre casă fac inventarul tuturor lucrurilor pe care le-am spus. Despre mama şi despre tata. Despre palmele şi curelele pe care le-am încasat. Despre jignirile şi umilinţele pe care le-am îndurat, copil fiind.
-Îţi aminteşti ultima dată când unul dintre părinţi te-a lovit? mă întreabă el.
Cum să nu-mi aduc aminte? Aveam paişpe ani şi pictam ceva pe podea. Mama a venit nervoasă de la serviciu şi m-a tras de par, m-a târât prin toată sufrageria, apoi m-a lăsat acolo plângând.
Am fugit de acasă de câteva ori şi mi-am promis că atunci când împlinesc 18 ani, plec definitiv. Aşa a fost. Au urmat telefoane şi lacrimi. Că sunt nerecunoscătoare. Că ea mi-a oferit tot ce-a avut. Eram plină de ură, nu m-a impresionat nimic. De tata nici nu mai zic. Ne-a lăsat când aveam şapte ani pentru o colegă de-a mamei. Ea l-a chemat la „Din dragoste”. Eu leșinam la şcoală şi luam extraveral. Nu i-a păsat. M-a educat şi el cu palme. Cu urlete. Îmi spărgea scaunele cu care mă jucăm şi sucea gâtul jucăriilor de plus.
Când a plecat am fost mai degrabă furioasă decât tristă. Furioasă că îndrăzneşte să mă mai şi lase după atâtea mizerii. Încă simt asta. Ură. O infinită ură faţă de părinţii mei, față de toate palmele la fund sau peste ochi. Pentru toate jignirile. Pentru toate „nu eşti copilul pe care mi l-am imaginat”, „îmi pare nespus de rău că nu te-am bătut mai tare”, „mi-ai făcut viaţa grea de când erai în leagăn şi plângeai”. Mama mi-a povestit mai târziu că mă lăsau să plâng până leşinam în pătuţ ca să nu mă învăţ în braţe, iar doctorul i-a recomandat mamei să arunce o găleată cu apă rece pe mine ca tratament pentru „bâzdâci”.
Pentru toate lucrurile care m-au transformat într-un adult defect. Care nu are încredere în nimeni şi care zace în fotoliul confortabil şi uriaş al psihologului o dată pe săptămâna. Am hotărât să scriu asta după ce am citit „Nu vreau să-mi agresez copilul„. Am plâns în timp ce citeam. De bucurie că acum nu se mai vede bătaia ca pe o formă de educaţie. De ciudă că Ioana nu a scris despre asta acum 15 ani. Că nimeni nu a scris despre asta acum 15 ani. Acum aş fi fost alt om.
Luiza
Sursa foto: copil lovit, via Shutterstock.com
Ma credeti sau nu de multe ori eu evit sa citesc despre agresiunile asupra copiilor. Citesc cat pot insami se pare atat de crud,de inuman,de aiurea incat …….:(((((( Nimeni absolut nimeni nu ar trebui sa isi bata,sa isi umileasca copilul.Asa cum adultii au asteptari de la ceilalti sa ii trateze in mod corect si sa le respecte drepturile,acelasi lucru se aplica si pt copii.
Eu cred ca cei care isi lovesc copii ori au probleme psihice,ori au fost la randul lor loviti,traumatizati,frustrati si au intrat intr-un cerc vicios: repeta aceleasi greseli ca parinti.
Da asa e. Au fost la randul lor agrrsati fizic si fara sa-si dea seama fac la fel. Eu am fost unul dintre acesti copii, cu primul baiat m-am purtat exact cum se purta mama cu mine. Inca era mic si-i repetam: vrei sa ma bagi in mormant? Ma duci tu pe mine cum vrei tu? mai tarziu am realizat ca eu nici nu stiu sa-mi exteriorizez sentimentele, desi ii iubesc foarte mult nu stiam sa-i alint.abia al treilea copil m-a invatat cum sa-i alint, ca el se lipea singur de mine si se alinta, asa ca putin cate putin am inceput sa-mi dau seama ca devin mama. Acum sunt cativa ani de cand ma autoeduc, vorbesc cu copiii mei mult,incerc sa le dau incredere in ei si nu mai vreau sa fie premianti…vreau sa fie fericiti cu calitatile si defectele lor si ca eu ii iubesc neconditionat.
OF, doamne… Bebelus…cu apa rece,,, ce medic e ala? cum il cheama,poatevmai lucreaza… ce parinti sunt aia? ia vezi, poate nu s-au prescris faptele, o plangere penala, ceva? Pe bune eu pe parintii astia i-as reclama la politie ,parchet, e infractiune!
PRINTESA, VEzi ca merge tare naspa pagina pe mobil, ce putin la mine…
Un medic obișnuit.
În comunism, era obiceiul pământului ca asistentele, infirmierele şi femeile de serviciu să ţipe la paciente şi în primul rând la cele de la ginecologie, să le înjure şi porcăie, să arunce în ele cu plosca, şi asta pe banii lor, adică după ce îşi luaseră şpaga. Iar copiilor-pacienţi să le mai tragă și niște pălmuțe din cele proletare, ca la 16 februarie 1933. Pe obrăjori.
Se spunea aşa: pacienta e curvă şi i-a plăcut să stea cu cracii-n sus ca să îl prindă pe fraier şi să-l forţeze în căsătorie pentru buletinul de Bucureşti, iar copilul e bolnav fiindcă e obraznic / n-a ascultat de părinţi / a ieşit în frig / a băgat în gură ce nu trebuie / nu s-a spălat pe mâini / a băgat degetele în priză şi trebuie pedepsit.
Ele, vajnicele mânuitoare ale măturii și ploștii, știau niște chestii pe care în zilele noastre le mai știe doar renumita nevindecătoare Activia Știr.
Of!
subscriu! 🙂
Luiza,
O cale ar fi sa renunți la a te mai gândi la acest trecut întunecat si dement. Lasă in urmă tot, pentru că există riscul să te tragă in jos mulți ani dr acum încolo. Știu ca este ușor să dai sfaturi, dacă nu faci o operație tu pe tine însuți de a extirpa trauma iți va fi greu. Declară trecutul mort și găsește tăria și dorința de a trage o linie finală. Oricum nu poți da timpul înapoi, singurul ce contează este prezentul, viitorul nu există încă.
Mult noroc Îți doresc.
multumesc foarte mult!
Buna,
Eu am fost la psiholog si mi-am rezolvat complet problemele din copilarie (cam aceleasi ca ale tale). Dupa fiecare sedinta ma simteam extraordinar de bine. Schimba psihologul
Traind frumos prezentul, repari trecutul si câștigi viitorul.
Foarte frumos raspuns. „Operatie de extirpare a traumei ” . Ma intreb, oare acesti oameni carora li s-a spus toata viata ( mai ales de singurele persoane in care ar trebui sa aiba incredere maxima ) ca sunt niste incapabili si ca nu sunt buni de nimic, se simt in stare sa isi faca aceasta „operatie”? Adevarul e ca iti trebuie multa putere pentru a te convinge in primul rand pe tine insuti ca nu esti asa cum ai fost invatat sa crezi despre tine. Cred ca e ingrozitor sa duci o astfel de viata. Luiza,eu as zice ca primul pas spre vindecare l-ai facut deja, plecand de acolo. Jos ai fost deja, acum nu iti ramane decat sa urci tot mai sus. Ai incredere in tine, tu esti stapana pe tine insuti.
Cred că la un moment dat toți care am trecut prin bătăi și replici cu „nu ești buna de nimic, la coada maturii ajungi”, o să realizam ca putem mai mult. Eu am realizat asta cand am intrat pe puterile mele la facultate. Desigur ai mei s-au fălit ca datorita lor am ajuns unde am ajuns
Luiza, multumesc pentru povestea onesta si frumos scrisa. Bafta in fotoliu, ai curaj si incredere ca o sa ajute in the long run.
Eu asa am fost crescuta, cu ideea de baza ca nu sunt suficient de buna la nimic.
Mi-l aduc aminte pe taica-miu cum imi lista odata toti prietenii, spunand „X e bun la asta, Y stie cutare, tu ce stii sa faci? Nu stii nimic”. Cand am luat 9.95 la Capacitate, am petrecut dupa-amiaza dupa afisarea rezultatelor plimbandu-ne pe la scolile de cartier, sa vada taica-miu cati copii au luat mai mult ca mine. Intotdeauna s-ar fi putut mai bine. Acum, 15 ani mai tarziu, declara senin ca ce, nu m-a ajutat asta in viata? Ia uite ce bine m-am descurcat.
Am sub 30 de ani si un salariu lunar de 5 cifre europene. Am, de asemenea, anxietate, hiperventilari, depresie clinica (netratata, desigur). Ma auto-sabotez zilnic, n-am incredere in mine deloc, toate reusitele sunt datorate unui noroc chior care clar n-o sa se mai intample data viitoare. Bomboana pe coliva, mi s-a servit recent ca sufar de „sindromul impostorului” (look it up, it’s kind of interesting), unde cica treci prin viata simtindu-te un impostor si asteptand zi de zi ca cei din jur sa descopere ca habar n-ai de nimic.
Pentru mine momentan, operatia aia de extirpare e mai mult wishful thinking. Nu stiu cum poti sa pocnesti din degete si sa uiti dintr-o data toate palmele, toate umilintele, toate micile victorii subminate. Sunt dispusa sa invat, dar deocamdata e parte din mine. On the upside, cate zile oi avea nu as face asa ceva copiilor mei. Desi as fi preferat sa invat asta din greselile altora, decat din traumele proprii 🙂
Cum sa declari trecutul mort? Cum
sa il omori când e jumătate din tine, jumătate din viata ta? Il târăști ca pe un bolovan agățat de tine care nu te lăsa sa zbori. Dar va zbura fiul meu pt mine si ma va invata sa zbor si eu poate.
Eu te inteleg perfect. Am trait toata aceasta aberatie umana pana la 20 de ani. Am ramas cu o constanta frica de a fi eu, si cu bune si cu rele si de a-mi exprima orice fel de traire frumoasa, pe cele rele le exprim imediat. Ai facut insa primul pas (te tratezi) si inca unul care e extrem de greu, acela de a vorbi „public” prin intermediul acestui articol. De aici incolo sunt sigura ca va fi mai usor si te vei vindeca. Incearca sa te iubesti,e sfatul meu, cel pe care incerc si eu sa il urmez. Iar atunci cand vei avea copii (sau daca ai deja), iubeste-i asa cum ai fi vrut sa fii tu iubita. Asta cred ca e cel mai bun medicament.
Ce frumos ai povestit,Luiza! Autentic, simplu si tare profund…dureros. Unul dintre reperele mele importante,in viata,psihologic vorbind, este asta: nu conteaza atat de mult istoria ta de viata,ci conteaza ceea Ce faci cu ceea Ce a facut istoria ta cu tine! Iar din punctul asta de vedere, sunt convinsa ca esti o persoana tare castigata!
E foarte important cum luptam cu istoria noastra. In Romania, terapia e inca un tabu din pacate 🙁 apoi te arata toata lumea cu degetu’ ca esti psihopat, nebun, incapabil. mama a chemat salvarea in timpul unui atac de panica de-al meu si la spital m-au indopat cu calciu pentru ca ei nu cred in „atacuri de panica”. :/
Luiza, am rămas profund impresionata de povestea ta. Este groaznic de dureros sa ai o asemenea familie. O familie cu care nu ai avea curaj sa îţi lași copiii la sfârșitul săptămânii.
Am avut si eu un trecut cu pumni in cap, dar mintea si sufletul meu au un dar aparte, şterge automat cu buretele durerile si trece mai departe. Fii tare!
Din fericire nu ii voi lasa cu ai mei pentru ca nu locuiesc in Romania, dar mi-ar placea sa se poarte diferit cu nepoteii lor, iar ei sa-i priveasca, la fel cum imi privesc si eu bunicii, cu extrem de multa iubire.
buna, iti recomand sa citesti „toxic parents” si „parenting neconditionat”.
pe mine m-au ajutat sa trec peste niste abuzuri din copilarie (nu asa grav ca la tine). cred ca ar putea sa te ajute si pe tine.
am mers si eu la psiholog pentru un pic dr ghidarr dar mi s-a parut mai eficient sa citesc singura. repet, probleme mai mici.
multa putere iti doresc!
La noi nu a fost asa dura „educatia” dar si eu am ramas cu niste sechele pe care nimeni nu o sa le poata sterge.
Ieri imi povestea mama cum proceda cu mine cand eram bebelus si desi ea era multumita de cum s-a descurcat, mie mi-a fost mila de mine. Poate nu era atat acces la informatii si in sinea lor credeau ca asta e cel mai bun lucru care il pot face, asa ca nu trebuie sa ii condamnam. Trebuie sa avem noi suficienta capacitate sa ne crestem copiii cat mai frumos.
Si eu sunt in aceeasi situatie ca a ta…cert este ca ,desi stiu ce „trebuie sa fac”ca sa ies din acest cerc vicios,sa pui in practica e mai greu,daca nu imposibil uneori.Cand iti este afectată stima de sine,cand nu te iubesti,ajungi sa te consideri un nimic care nu merita,nu valorează nici efortul.Si cand esti URĂ,daca ar fi sa renunti la ea,atunci ce ti_ar ramane?ce ai mai fi fara ea?Asa lucrează depresia la mine.I”am iertat pe părinti,dar tot nu sunt ok. Am urmat si eu consiliere timp de un an si jum,întreruptă cand eram in luna a 6 de sarcina…Si acum…acum ma tem pentru copilul meu,pentru puterea si capacitatea mea de a_l iubi si ghida in viata…Ma tem ca nu se va simti îndeajuns de iubit,ca nu voi fi langa el cand va avea nevoie de mine,ca nu voi sti sa ii arat ca il iubesc.Si teama asta zilnică e nocivă…Pt el,pt mine,pt noi ca familie…Dar citesc,ma informez ,sper sa o scot la capat cumva.As vrea sa iti spun doar atat:TOTUL VA FI BINE IN VIITOR,LUPTA!Conteaza sa auzi asta cat mai des.Ajuta.Voi,toti ceilalti,spuneti_i asta.Des.Mereu.TOTUL VA FI BINE!
Cred ca este drama a 80% din generatia care acum are peste 25-30 de ani. Acela era tiparul de educatie, cu „bataia rupta din rai” pentru orice fleac.
Iertarea este cheia, iertarea ne aduce liniste..sa-i iertam si sa ne comportam noi mai bine cu ai nostri copii.
Eu abuzata fizic nu am prea fost (ma mai alerga mama in jurul mesei din sufragerie dar cred ca nici nu dorea sa ma prinda).
In schimb am fost abuzata psihic, am fost crescuta de o mama casnica cicalitoare (si cred ca si depresiva daca ma gandesc si la situatia ei de atunci, crestea singura 2 copii, tata lucra departe si venea la sfarsit de saptamana acasa) iar eu am fost prea sensibila ca sa rezist la atata presiune. Eram mereu criticata, nici nu am crezut vreodata ca fac si eu ceva bun … chiar si cand am luat examenul la facultate mama a considerat ca e o prostie sa fac atata scoala 🙁
o poveste cumplita care te marcheaza teribil fie ca o traiesti, fie ca o citesti numai… da, din pacate fac parte si eu din generatia celor pentru care „bataia a fost rupta din rai” si stiu ca vorbim de iertare, stiu ca poate pe alocuri consilierea ajuta… dar orice ai face, oricat ierti, oricat ii iubesti in ciuda abuzurilor lor… parintii nu se schimba… si tu diform pe dinauntru, disfunctional pe alocuri, chiar antisocial, cu o incredere in tine vadit pe minus incerci sa iti faci un rost… dar abuzurile nu se opresc… da, sunt un om in toata firea si is inca abuzata de dragii mei parinti… tipete, reprosuri, chiar si o palma din cand in cand… inca… mi-au dat viata si cred ca au drept asupra vietii mele si pentru ca ma incapatanez sa traiesc asa cum vreau eu si nu ma supun vointei lor… abuzurile continua… si culmea este, nu ma invat minte nicicand… pentru ca sufletul meu de copil naiv ii iubeste, ii cere si ii vrea… in ciuda lor, in ciuda abuzurilor… din cand in cand nu pot sa nu ii vad, desi ma ranesc, desi imi face rau… nu pot sa ma dezic de ei… si sunt satula sa fiu o carne vie umblatoare… le stiu povestea, nu ii mai judec, i-am acceptat, i-am iertat, ii iubesc… dar doare.. e o rana care doare si sangereaza.. tot timpul… si oricat ma stradui… nu se vor schimba, o stiu… m-am schimbat eu, accept eu si o fac cu buna stiinta… dar asta nu inseamna ca nu doare… doare cumplit…
Luiza draga, nu pot decat sa iti trimit o imbratisare de departe, n-ajunge poate.. dar bucura-te de tine… pe cat de cumplit cum este sa vii dintr-o familie disfunctionala.. esti un diamant rar si sunt sigura ca stralucesti minunat de frumos, in ciuda cicatricilor din sufletul tau… bucurii trainice, sanatate strasnica cu bliss continuu si mult soare in sufletul tau!
mi-au curs lacrimi de durere imaginandu-mi ce simtea sufletul tau de copil cand plangeai dupa bratele mamei :((( cati or mai fi fost si inca sunt asa? doamne, pazeste-i Tu 🙁 la mine-n familie fratele meu mai mare a incasat bataile de la tata 🙁 cand am intrebat-o pe mama DE CE il lasa sa ii bata copilul, mi-a spus ca nu stia 🙁 imposibil! pe mine n-au mai avut energie si chef sa ma bata, insa m-au criticat pana acum 2 zile, 31 de ani and counting…s-au potolit ca au imbatranit, dar cand vad ca fratele meu sta intr-o relatie toxica, langa o femeie care-l batjocoreste cum poate mai bine, cand ma vad cum reactionez cand cineva ma contrazice…mi-e greu sa nu-i invinuiesc in sufletul meu 🙁 cel mai rau imi pare de fratele meu, nu doreste sa mearga la psiholog, nu crede intr-un astfel de ajutor 🙁
Chestiune tehnica, nu foarte importanta: pe tableta mea iti apare poza cu bio-uleiul, nu poza cu „copil lovit”. La fel si in articolul anterior.
pe tablete si pe mobil bannerele sint incorporate in corpul articolului, pentru ca side-barul nu apare.
in text nu exista poza cu copil lovit (pe nici un device, nici pe desktop, nici pe mobil), doar in preview, in boxul care apare pe homepage.
citesc ce mi-ati scris in comentarii si sunt foarte recunoscatoare pentru fiecare in parte. va multumesc mult!
Draga Luiza,
Iti recomand cu caldura o carte care te face sa vezi lucrurile din alta perspectiva :
‘Puterea tainica a vietilor trecute’ – Sandra Ann Taylor, Editura For You, 20 lei buc.
Sper sa-ti fie de mare folos asa cum mi-a fost si mie.
Luiza, imi pare rau pentru abuzurile care ti s-au intamplat. Ramai in terapie sau continua sa cauti un alt terapeut pe sufletul tau si continua lupta pentru ca acum este o lupta si stiu ca sfarsitul ei si mutarea intr-o stare de spirit linistita si fericita par atat de departe si chiar imposibile, dar am incredere ca vei ajunge acolo. Incearca sa te axezi si pe partea spirituala, nu neaparat religie, ci orice iti face sufletul multumit si usor. Iertarea parintilor sa o faci pentru tine si pentru ca tu sa poti lasa in urma sentimentele negative, insa iertarea lor nu implica si reluarea unei relatii cu ei. Eu as intrerupe orice contact cu ei, cel putin acum cat inca ai de lucru sa repari raul facut de ei. Succes!
si eu am avut o viata chinuita de cand eram mica si pana la 19 ani…..am suferit batai de la tata si eu si fratele meu…….urate de tot,cu furtunul de la masina de spalat,cu cureaua…cand am crescut mai mari i se parea ca nu ne doaresi atunci uda cureaua si ne dezbraca la pielea goala si dadea si mai tare in noi!!!!!cand venea beat sau de pe la c…… lui ne scotea noaptea in pijama,desculti asa cum dormeam,in toiul noptii,iarna in frig pe casa scarii si a doua zi trebuia sa mergem la scoala……..sau ne dadea cu catarama de la curea la palme cate 30 la amandoua mainile,sau tortura mai noua,m-a tuns zero in clasa a opta pt ca mi-am ros unghiile….sa va mai spun??nuuu,nu mai are rost,bine ca a trecut,bine ca acum am familia mea si ca nu-l vad de 17 ani….e mai bine asa!!!!!!!!
Doamne Marina, mi s-a făcut rău doar citind…te imbratisez.
O, Doamne 🙁 ingrozitor 🙁 eu cred ca cel mai bine e sa ierti si sa treci peste, dar nu stiu cum se poate trece peste asta. imi pare tare rau 🙁
Mi s-a facut pielea de gaina citind aceste masajul tau si articolul. Mi se pare incredibil sa faci asa ceva unui om si in special propriilor copii. Si eu cred ca solutia pt a putea fi un om fericit si multumit de sime este sa mergi mai departe, sa rupi legatura cu cei care au facut atata rau. Pe langa durerea fizica, cea mai rea si marcanta, cred eu, este cea psihica. Mi-e greu sa imi imaginez cum e sa se poarte asa cu tine persoanele care ar trebui sa te ocroteasca, iubeasca si sa-ti incredere si siguranta cel mai mult pe lumea asta. Eu am avut marele noroc sa am niste parinti extraordinari care mi-au dat sentimentul ca sunt iubita si -cel mai important – ca absolut orice s-ar intampla si orice as face întotdeauna voi fi in siguranta la ei. Sunt si eu din aceeasi generatie (32 ani). In schimb, sotul meu a trait intr-o familie disfunctionala si doar astfel a scapat si el de raul facut de ai lui plecând si rupând legatura cu ei. Avem impreuna o fetita de 6 luni si sper sa-i imsuflam impreuna aceleasi sentimente pe care mi le-au insuflat ai mei: dragoste, siguranta, fericire, optimism. Oricum, primul pas l-ai facut deja si sunt sigura ca vei reusi sa te iubesti si sa oferi copiilor si partenerului tau multa iubire … cu siguranta ai aceasta forta in tine. Va trimit o imbratisare si o incurajare virtuala tie si tuturor care ati fost nevoiti sa suportati astfel de tratamente si ma bucur ca ati avut curaj sa vedeti ca nu asa trebuia sa se intample si, cel mai important CA NU ESTE VINA VOASTRA
Wow!Trebuie sa recunosc ca eu n-am prea stiut ce-i aia bataie din partea parintilor mei si cu toate astea ma revolta comportamentul agresiv pana in maduva oaselor mai ales daca cei agresati sunt mai mici, mai slabi, mai fara de aparare (femei, copii, batrani). Nu stiu daca va puteti inchipui cum e sa simti visceral o agresiune care nici macar nu-ti e adresata tie, dar eu o simt. Ma doare efectiv fiecare umilinta, fiecare palma primita de copiii din jurul nostru in parc.Si mai deunazi imi zice cineva ca lasa ca o palma la fund n-a omorat pe nimeni sau altadata altcineva zice „dar lasa-l draga sa mai si planga”…pai il las ca e forma lui de a-si exprima sentimentele dar nu pot sa il las la modul la care sugerati dvs.: singur intr-un colt, neconsolat de singura persoana cu adevarat importanta pentru el – mama. E pacat de ce ti s-a intamplat Luiza si nu pot decat sa-ti urez vindecare cat mai rapida ca din pacate cicatricile vor ramane toata viata! Insa sti cum se zice, ce nu te omoara te face mai puternic si mai intelept asa ca acum ai cumva sansa sa faci tu lucrurile altfel pentru copiii tai si sa iti construiesti o viata si o relatie de familie asa cum iti doresti. Mult succes!
Luiza, faptul că faci terapie este extraordinar, psihologul e un doctor de suflete şi va reuşi poate nu să vindece, că nu văd cum aşa ceva se poate vindeca vreodată, ci să amelioreze suferinţa sufletului tău.
Nici nu-mi pot imagina prin ce-ai trecut şi continui să treci, dar, cu toate că sunt pentru tine doar o necunoscută, am încredere că vei reuşi să treci peste asta şi să te bucuri de viaţă. Mă bazez pe faptul că şi eu lupt să trec peste nişte traume şi reuşesc tot mai bine, în mare parte tot cu ajutor specializat, ca şi tine.
Sigur, rămâne părerea de rău că n-ai să ştii niciodată cum ai fi fost şi ce ai fi devenit dacă ai fi avut parte de o copiărie normală. Dar, şi asta nu e o consolare ci un fapt din păcate real, ăsta e drumul tău, pe care trebuie să mergi cât mai bine. Vei reuşi, ai încredere!
Te îmbrăţişez. Nu ştiu dacă eşti credincioasă, deci mă iartă dacă ce spun e neavenit, dar îţi doresc să te ocrotească Dumnezeu şi să te întărească.
Sper ca mesajul meu sa mobilizeze pe cei care simt nevoia de un terapeut, dar au dubii in privinta lui. Niciodata nu e gresit sa ceri ajutor, chiar daca e greu la inceput si te simti neputincios. multumesc foarte mult! – nu stiu cum sa ma refer la credinta ca sa nu cad in nicio extrema si sa nu supar pe nimeni, asa ca o sa spun doar: cred 🙂
Luiza , te strang in brate!
Te strang inapoi, Claudia >:D<
Voi,suflete chinuite, va doresc pace sufleteasca, sa fiti puternici sa treceti peste tot trecutul.
Ma doare atat de mult cand citesc intamplari de acest gen.
Va trimit o mie de ganduri bune!
parintii transmit viata pe care la randul lor au primit-o, nici un om nu poate crea viata, doar asista si poate interveni intr-un mod oarecare …
Mama avea o colectie de curele, mai late si mai subtiri, in toate culorile curcubeului. Si, atunci cand acumula multa frustrare la serviciu (iar asta se intampla des), de cum intra pe usa se ducea la dulap si insfaca una dintre curele. Fireste, in mintea ei nu ne batea fara motiv, gasea un pretext cum ar fi ca a gasit firmituri pe masa din bucatarie sau o cana uitata pe buza chiuvetei (e atat de usor sa gasesti pretexte ca sa faci rau) – si incepea sa dea, fara sa se uite. M-am dus la scoala cu urme de curea pe obraz si pe maini si nimeni n-a intrebat nimic. Nici nu mi-a trecut prin cap sa ma plang nimanui, nici macar vreunei rude. „Eu te-am facut, eu te omor!” – asta era sloganul si credeam in mintea mea de copil ca asa si era, ca mama avea dreptul sa ne omoare si legea ii dadea voie sa faca asta. Se intampla inainte de ’89. Au fost abuzuri fizice, psihice si o atmosfera dictatoriala in familia noastra. Pana si tata se temea de ea. Abia la 20 de ani am scapat, cand am plecat la facultate in alt oras, departe de orasul natal; si am ramas acolo definitiv. E usor sa spui ca trebuie sa uiti, stiu ca trebuie sa incerci sa uiti, dar cand ranile sunt atat de adanci si de multe, cand urmele lor inca se vad, cand te uiti in oglinda si stii ca ai fi putut sa fii altfel – e greu sa uiti. Cand aveam 12 ani, i-am jurat mamei mele ca eu n-o sa-mi lovesc copiii. Evident ca nu m-a luat in serios, dar eu m-am tinut de cuvânt. Se spune ca oamenii se comporta asa cum au fost crescuti si in general asa este, copiii care au au avut parte de abuzuri in familie ajung niste adulti abuzivi. Dar eu nu sunt asa. Si mai stiu pe altii ca mine. De ce unii ajung la fel de rai ca parintii care i-au abuzat, iar altii ajung sa fie exact opusul lor?
Of, ce subiect greu…dar cat se poate de real si inca viu.
Si pentru mine copilaria a fost asemanatoare cu a Luizei, Selenei, Marinei, cu siguranta inteleg toate durerile fizice, sufletesti si mentale…
Eu pe ai mei i-am inteles, sau am incercat si cred ca i-am iertat, dar nu pot fi apropiata de ei, nici acum. Stiu ca asa au fost vremurile, asa credeau mai toti parintii ca se cresc oameni si se face educatie, dar acum cand sunt mama, stiu ca daca iti iubesti copilul mai devreme sau mai tarziu realizezi ca ii faci rau si te schimbi. Si eu am gresit cu prima fetita in primii ani, din fericire am inceput sa citrec mult, sa ma schimb, sa il schimb partial si pe sotul meu si acum suntem altfel de parinti.
Din pacate cu parintii mei, nu cred ca voi avea o relatie foarte buna nicicand, ii iubesc, ma bucur ca exista, sunt momente de apropiere intre noi, dar nu caldura si dragostea aceea care spala tot, care te lasa luminos si impacat…
Luiza iti trimit o imbratisare calduroasa, ganduri bune si capul sus! Foarte bine ca te ocupi de tine, vei fi din ce in ce mai bine.
Si mai trimit ganduri bune tuturor care au avut de suferit intr-un fel sau altul!
Luiza, imi pare rau pt tot ce ai indurat si pt tot ce incerci sa repari acum.. 🙁
eu nu am reparat, dar fiecare articol ca acesta, imi sfasie sufletul.. si de cate ori aud „cate am facut eu pt tine”..imi vine sa urlu, efectiv..
Doare prea tare..si ma rog ca toti parintii sa nu si mai traumatizeze copiii.. in cercul meu de prieteni si apropiati cunosc o singura mama ce inca traieste in comunism, avand in vedere anumite conceptii.. incerc sa nu mi las copila prea mult in preajma ei, nu vreau nici macar sa vada ca exista si astfel de mame.. 🙁
Voi fi scurt:
1. nu trebuie sa uiti, nu trebuie sa ierti. Cine iti spune asta „lucreaza” in interesul abuzatorilor tai. Iertarea si/sau uitarea pot consecinte posibile (dar nu probabile) ale procesului de vindecare, in niciun caz conditii initiale.
2. daca nu te simti bine in terapie, cauta alt terapeut. Du-te la 3, 4, 5, incearca una-doua sedinte „de test”. Daca nu vei stabili o punte mentala cu terapeutul, arunci banii pe geam. Paranteza: majoritatea terapeutilor de scoala veche sunt de tip „blank book”, considera ca daca nu reactioneaza, nu dau feedback constructiv, obtin rezultate mai bune. In cazul traumelor emotionale asta functioneaza mai degraba ca o reconfirmare a abuzului. Din nou, „shop around”.
3. focalizeaza-te pe efectele prezente. Adultii abuzati in copilarie dezvolta o forma de PTSD (post-traumatic-stress-disorder) care trebuie tratata aproximativ la fel cum se trateaza in cazul soldatilor veniti de pe front. Exista diferente de nuanta fiindca sunt afectate „circuite primare” ale creierului, precum regulatorul de emotii, raspunsul primar la pericol/stress. In lumea terapeutica numele este cPTSD (complex-PTSD).
4. nu te astepta la o rezolvare „magica” gen taiere de apendice sau tratament cu antibiotice. Efectele unei copilarii dezastruoase sunt ireversibile iar scopul terapiei trebuie sa fie orientat spre un management al problemelor astfel incat sa permita o calitate mai buna a vietii si o relationare sanatoasa cu ceilalti.
Succes.
Luiza, te felicit pentru faptul ca ai scris acest text! Acelasi post al Printesei m-a facut si pe mine sa scriu pentru prima data ce am simtit si a fost un mare pas catre eliberare de trecut.
Vreau sa te incurajez si sa iti spun ca acea ora si cincisprezece minute merita din plin. Eu sunt abonata la cincizeci de minute de psihoterapie pe saptamana si dupa aproape trei ani de terapie si lupta cu fantasmele trecutului, cu mine insami, cu remedii mai mult sau mai putin temporare, in sfarsit parca vad lumina. Ce a functionat la mine? Nu mi-am propus sa iert sau sa uit, ci le-am luat asa cum au venit: furie, tristete, regrete si apoi aproape liniste (mi-e inca frica sa spun ca s-a inchis rana). Ce a mai ajutat? Faptul ca terapeutul meu practica si terapia Gestalt, ceea ce mi-a adus imbunatatiri majore in ceea ce priveste atacurile de panica. Ce altceva a mai ajutat? De un an nu mai am nicio legatura cu mama si am stabilit ca pentru un termen nedefinit nici nu vreau sa mai am, pentru ca am decis ce e mai bine pentru MINE.
Cat timp scriu randurile astea inca nu imi vine sa cred ca sunt eu cea care le scriu… si stiu ca e al dracului de greu, probabil cel mai greu lucru pe care l-ai facut vreodata, dar nu esti singura.
Iti urez sa ai curaj, dorinta si putere sa lucrezi cu tine, caci intr-o zi se face si lumina in tot intunericul.
A fost o data, ca niciodata… A fost o fetita, nascuta intr-un oras de provincie, intr-o familie numeroasa, cu o atmosfera, vazuta din exterior, aparent banala! Cu un tata dependent de alocool si o mama disperata, care nu mai stia cum sa-si creasca copiii. Copiii cresteau, din te miri ce si mai nimic, cu lipsuri si dureri, ca banii tatalui mergeau la crasma. Fetita avea vreo 3 ani cand primeste prima bataie crunta, apoi au urmat altele, si altele si altele. Din diverse motive sau fara motiv. Batai urate, cu cicatrici pe corp care se vad si azi. Batai pentru ca fratii nu isi facusera temele. Batai pentru notele de la scoala. Pedepse cu stat intr-un picior toata noaptea. Legata de scaun, batuta cu furtunul de la butelie, innodat, cu cablu, cu prosopul ud. Batai pana la lesin. Dar timpul a trecut si intr-o zi fata si-a luat cateva lucruri si i-a zis ca pleaca. Si a plecat! Nu s-a mai intos niciodata. I-au trebuit ani de zile sa nu mai tresara cand auzea pasi pe scari, chei in usa sau sa nu se mai ascunda cand intra cineva in casa. L-a iertat, dar nu a uitat! Acum e si ea mama si uneori ii vine sa ridice mana sa loveasca copilul. Dar se opreste, pentru ca isi vede tatal cand o lovea! Uneori ii vine sa urle ca o fiara, din neputiinta, din durerea nascuta de amintirile dureroase. Uneori ar vrea sa vorbeasca, dar nu vrea sa vada priviri compatimitoare, asa ca tace… la ce i-ar mai folosi sa se jeleasca acum, dupa atatia ani! Dar si-a promis un lucru: ca nu va mai accepta niciodata sa fie lovita, batuta, jignita, umilita… Sfarsit!
Imi pare rau! Te imbratisez!
Azi prin IKEA, căldură mare, agitație, bătaie la fast-foodul cu chifteluțe suedeze, bulucul obișnuit.
Apare un cuplu de cocalari cu un copil cam de 1 an în cărucior. Se plimbă ei pe acolo și la un moment dat cocalarul-tată, unul care semăna cu Lenin în tinerețea lui, îl zgândăre pe fiu-său. Ceea ce se simte destul de nasol când ești copil, în mijlocul unui buluc de oameni care bâzâie ca viespile și mai sunt și 30°C în aer. Drept care copilul începe să se chițăie.
Cocalarul-Lenin se apleacă, se uită atent, ia linia de ochire și îi trântește puștiului o palmă pe obraz, de s-a auzit la câțiva metri distanță.
I-am urmărit și vreo 20 de minute mai târziu, când copilul s-a oprit din plâns, i-am văzut din nou pe la autoservire. Încă mai avea o amprentă roșie de forma unei mâini 🙂