Într-o zi cînd nu eram atentă, probabil îmi făceam unghiile sau mă uitam pe niște poze de cînd eram blondă şi fumam ca un turc, am devenit, împotriva voinței mele, om mare. Am trecut brusc de la stadiul de fluture care zboară haotic de colo colo complet străin de lucruri care-l pot împovăra, la cel de miriapod cu multe, nenumărate picioare, toate bine înfipte în pămînt.
Și la 30 de ani, tot copil eram. Preferam să ia alții decizii pentru mine, să stau tîrziu noaptea, chiar dacă știam că nu-mi face bine, să mănînc ciocolată la prima oră, să nu-mi pun pijamale, deși mi-era rece la spate, să mă uit chicotind la filme interzise minorilor, să n-am griji din cele serioase, să nu-mi fac probleme, să mă întreb ce e ăla stres, cînd tot ce făceam era menit să mă bucure, să mă relaxeze, spontan, dar nu neapărat. Eram copilul mamei mele, care, chiar și așa, de la distanță, îmi spunea mereu să-mi pun căciulă și să mănînc mai mult, mai des, mai sănătos.
Apoi nu știu ce s-a întîmplat și paf, am devenit adult. Am copiii mei, care depind de mine nu cu o masă și-o casă, ci cu toată viața lor. Nu mai pot lăsa nimic pe mai încolo, tot ce fac e cu ei, deci e nevoie de planificare serioasă, nervi rezistenți, șervețele, haine de schimb, brațe la discreție non-stop și multe sticle cu apă. Oriunde am merge, nu reușim să ieșim din casă mai repede de o jumătate de oră. Spontaneitatea a devenit acum un concept straniu.
Casa mea, bărbatul meu, responsabilitățile mele. Sigur, e minunat, dar mi-e dor de liniștea din cap și din suflet de pe vremea cînd eram copil, chiar și unul de 30 de ani. Vreau să mai pot sta pur și simplu, fără să mă tragă nimeni de păr și de haine și fără să mă gîndesc cît de dor mi-e să mă tragă cineva de păr și de haine. Să nu-mi tremure sufletul de frica vieții care-i așteaptă pe copiii mei, care-o să-i bucure, sigur, că doar cresc copii complet echipați pentru fericire, dar o să-i și doară, ca pe toți oamenii, că doar n-am nãscut zei.
Nu știu ce-a fost în capul meu, probabil m-am gîndit că pot avea copii și pot fi copil în același timp. Uneori chiar sînt, cînd ne jucăm, ne călărim, ne iubim, alergăm împreună. Dar apoi ei rămîn copii și eu trebuie să fac ce fac adulții, să fiu mama lor, educatorul lor, modelul lor, furnizorul lor de tot și de toate. Și e al naibii de obositor să faci asta mereu, fără pauză, fără concediu, fără speranța că lasă bă că uite la vară plec două săptămîni și o să îmi încarc bateriile și o să revin cu forțe proaspete. Nu am unde să plec și chiar dacă aș pleca, tot aici aș fi, de fapt.
Timpul trece cu viteză, copiii cresc, pielea mea se ridează. Trăiesc cei mai fantastici ani, cele mai pline bucurii, cele mai sincere iubiri, n-am fost nicicînd mai iubită şi mai îndrăgostită ca acum. Uneori însă, rareori, îmi oboseşte dinăuntrul atît de tare, mă sperie restul vieților noastre atît de mult că simt că vreau înapoi în uterul maică-mii. Dar să-mi iau și copiii cu mine. Să stăm acolo împreună, în imponderabilitate și lichid amniotic, fără griji, fără boli, în liniște și în iubire. Să nu se schimbe nimic, să nu dispară nimic, să rămînem copii şi să rămînem împreună. Fericiți, pentru că acolo nu există altceva decît bine.
Sursa foto preview: liniște, via Shutterstock.com
Ce frumos ai exprimat niste sentimente trăite de majoritatea mamelor <3
Eu cand ma simt asa, ma spal pe fata, imi pun o masca de „ceva” pe ochi, ma asez turceste pe balconul din blocul meu comunist si ma uit la celelalte mici balcoane de vis-a-vis; imi imaginez cine traieste acolo, cati sunt, ce fel de viata au dupa perdele,tipul termopanului si ghivecele cu flori… dupa 15 minute, imi dau masca jos si toate tipologiile imaginate si ma simt bucuroasa si relaxata, impacata cu responsabilitatile si demonii mei 🙂
O reîntoarcere dorită dar imposibilă. Cred că miezul nostru imaterial rămâne de copil, dar se micșorează încet pe măsură ce parcurgem drumul propriei deveniri. E frumos că ai aceste trăiri, e firesc să cauți pacea și liniștea primordială.
Felicitari pentru post ai cuprins tot ce simt in fiecare zi!!!!! Eu am si scoala pe cap (sunt in clasa a5-a) adica invat cot la cot cu fiul meu de 12 ani cu fetita de 6 luni in brate OMG! Uneori ma mir cum fac față, dupa ce pleaca el la scoala:diversificare,scutece etc vine el:mate,gramatica,germană, engleză,culc bebele si noroc cu tine , esti ca o oază de relaxare , dai dependență dar de esti singurul meu viciu asa ca pentru mine tu esti mica mea evadare
Anca, din curiozitate, cine naiba ți-ar fi dat dislike??
Cred ca inca sunt răutăcioși care n-au treaba , altfel nu vad.
E posibil să fie eroare de navigare de pe tabletă sau telefon mobil, a facut click pe ecran exact peste pictograma cu „dislike”.
Ce frumos spus! M-am si inchipuit acolo in burta mamei, ghemuita, dar cu sotul si copilul langa mine, bucurandu-ne de liniste 🙂
Eu inca n-am ajuns sa am zile care sa nu mai stiu de mine dar o sa vina.. 🙂
Dap…. Vorba sora-mii: ” aș vrea să fiu din nou la liceu, ca să pot chiuli azi”. Tare mai merge câte un chiul de la viață din când în când… 🙂
Eu chiar mai chiulesc din cand in cand. Se mai bucura si bunicii de nepoata si ea de si mai mult rasfat si noi de libertate 🙂
Oricat de frumoasa ar fi viata de familista, sa zic asa, oricat de mult ti-ai iubi copii si sotul, inevitabil cazi uneori in borcanul cu melancolie de pe vremea cand erai doar tu si nu te ingrijeai de nimeni altcineva decat de tine insati. Uneori iti amintesti si cum era viata in doi, inainte de bebe si iar „nostalgiezi”. Noi ne adoram copilul, e lumina ochilor nostrii, insa ne e dor si de momentele de liniste, in care calatoream si visam cu ochii deschisi. Noi nici nu avem norocul de bunici pe care sa te poti baza, ca sa iti incarci bateriile. Fratele sotului ne zicea cat de imporant e sa isi incarce si ei bateriile si ca fetele lor vor merge la tara, la bunici ( cei din partea sotiei). Suna fain pentru ei, dar noi nu avem posibilitatea asta.
Eu cred ca ne vom relaxa din nou cand vor creste copii mari ( mai vrem unul!), sa aiba undeva pe la 19-20 de ani si sa le porti doar de grija, dar nu de scutec si de teme.
Inapoi in copilarie cu siguranta nu mai vreau. Dar ma visez in viitor, la pensie, cand sigur o sa stau sa fac ce vreau. M-am asigurat cu pensia ca sa am bani, am un baiat si asa o sa si ramana, deci nepoti sper sa nu am (prea curand) si oricum nu o sa ma ofer de ajutor cu norma intreaga. Si deocamdata am norocul ca ii plac si copilului meu desenele si ne uitam impreuna. Doarme mult, ca si noi, deci lenevim toata ziua, ba cateodata eu trebuie sa trag de el sa ne jucam. Ne jucam mereu, cu jocuri cumparate de mine pt mine inainte sa ma gandesc macar ca o sa-l am vreodata. Am ramas copil si voi fi pt totdeauna un spirit liber. Nu simt obligatii, presiuni si responsabilitati. Cred ca tine de alegere si de atitudine cat de liber vrei sa te simti si sa iti traiesti viata.
Cred ca oricine vrea o pauza la un moment dat sau sa opreasca timpul in loc sau se rupa de toate grijile si sa plece intr-un loc frumos doar cu bucuriile vietii… I know i dream about that at least once a week 😀
Si eu visez la macar 4 ore libere intr-un week-end. Sa ma duc la un film, sa fiu libera sa fac ce imi trece prin cap. Sa beau o cafea, sa probez niste pantofi, sa ies cu o prietena ( daca oi mai avea vreuna). Daca ar veni si sotul cu mine, ar fi perfect, insa nu prea am cu cine lasa copilul. Cateodata ma simt atat de obosita, insa cumva trebuie sa imi adun bucatelele de pe canapea si sa le fac pe toate: strans prin casa, facut ceva de mancare, bagat niste rufe la spalat, sterilizat biberoane, pus copilul- din nou- la culcare, etc etc. Mi-e dor sa citesc o carte in liniste, sa ma uit la un serial, sa ne hotaram sa plecam la munte si in 30 minute sa iesim pe usa. Ma consolez ca se face puiul mare si o sa ne fie mai usor. Sper!
Restul vietilor noastre ma sperie si pe mine…ma culc ingrijorata, ma rog pentru o noapte in care sa ne trezim cu totii sanatosi a doua zi si sa o luam de la capat..
Mi se pare unul din cele mai mișto texte ale tale. Ideea uterului și vieții fără griji de acolo e splendidă.
Eu cand ma simt asa nu pot sa fac nimic nici de bine nici de rau. Astept sa treaca. Uneori trece repede alterori trece dar ma lasa sfasiata de dor : dor de vremurile descrise de tine mai sus, de fugitul la mare cu costumul de baie pe mine si un rucsac mic in care puneam periuta de dinti si niste schimburi sumare, bani putini in buzunar, pachetele de la mama (intotdeauna ajungeau cu macarea calda inca), carti citite pana in buza diminetii, somn de 3 ore dupa petreceri zgomotoase si pline de fum, si multe alte doruri. Si de 3 ani si jumatate DOR de mama care a plecat fara sa ma ajute sa dezleg misterul asta al vietii de adult care aseaza lucrurile de la sine.
Drumul este al fiecaruia, nu te-ar fi putut ajuta prea mult ca sa-i afli taina. Sunt sigur ca mama ta este bine acolo, departe, o steluta stralucitoare, pe cerul noptii, alaturi de alte mame si alti tati.
Asta-i o metafora, nu?
Din cate stiu eu, stelutele pe care le vedem noaptea pe cer sunt corpuri ceresti (planete, stele etc) si nu oameni care au murit.
:-))
Da, asa este, am scris in cheie poetică.
Cel mai frumos ” Vreau la Mama! ” citit pana acuma. Pana la urma n-ai sa fii niciodata prea mare ca sa vrei la mama.
Wow! Dintr-un gând ai plămădit un post. Frumos și înduioșător.
Nici eu nu am fost pregătită viața de mamă. Chiar dacă am avut primul copil la 33 ani si al doilea, doi ani mai târziu, acum pot sa spun că nu am fost pregătită.
Foarte frumos scris; eu in schimb am cu totul alta abordare si perspectiva: de cand sunt mama, trăiesc mult mai intens libertatea, distractia, orice apuc sa fac de una singura. Ii las la ai mei si fug fără sa ma gândesc sau sa simt nimic: mare, munte, cluburi, u name it, trăit intens, spontan, maxim, fără sot, fără copii. Dupa 2 zile, weekend ma întorc perfect refăcută, fericita. Cu siguranță ca I’m a freak, iubesc bărbații si flirtul, gândesc ca un barbat, copii nu au pus stăpânire pe viata mea si nu este totul despre ei, nu sunt centrul universului. Pot discuta oricând in detaliu despre ultimile podcasturi de pe soundcloud, carti, filme, filosofie, orice din domeniul spiritual. Am păstrat o parte numai pentru mine si asta-mi da un echilibru extraordinar. Ii iubesc, le ofer toata dragostea, atenția, suportul de care au nevoie, dar in fiecare zi am grija si de mine, de nevoile mele, de sufletul meu, de relația mea cu partenerul. Încă mai poți trai franturi de libertate, spontaneitate, spiritualitate, depinde numai de tine:)
Bravo! Felicitari! In sfarsit am si eu la cine sa las copilul si imi iau sotul si mergem unde vedem cu ochii. Eu zic ca ar fi mai multi oameni mai fericiti daca ar gandi asa mai liber si nu si-ar mai pune atatea „stresuri” si „responsabilitati” imaginare pe cap doar pt ca asa face toata lumea.
Hm… tu crezi ca parintii se streseaza pentru ca asa vad la altii?
Eu cred ca da. Nu neaparat ca vad la altii, dar societatea preseaza mult in directia asta, pe mame in special, sa fie „femei de casa” si 100% dedicate copilului. Mama a fost asa, desi a avut tot timpul serviciu (si se simtea mereu vinovata cand iesea pe usa), inafara de asta, pana sa cresc nu a stiut nimic in afara de copil, casa curata, mancare calda si sot satisfacut. Acum la maturitate mi se pare trist ca la atat s-a rezumat viata ei. Incerc sa recuperez cu ea (o scot in oras, la film, la o cafeluta – nici nu concepea sa faca asa ceva, sa ia de la gura copilului ca sa se distreze ea singura), dar sincer nu muream de abandon daca pleca si ea cateva zile in vacanta, sau 2-3 ore la un suc cu o prietena. Si cred ca atasamentul asta exagerat (mamici ingrijorate ca sunt nevoite sa-si lase copiii 3 ore departe de ele la gradinita, pe bune?!) vine mai mult din partea parintilor. Pe mine ma sperie mai tare gandul ca (cel putin in bucuresti) rar vad copii (nu bebelusi, 3-4-5 ani) care sa aiba vreun prieten de varsta lor cu care sa se intalneasca constant si sa petreaca timp impreuna, fara sa le sufle parintii in ceafa. Noi la varsta asta ne adunam de prin vecini la cineva acasa, ne jucam ca fetitele cu papusi si tot felul de alte jocuri, si nu era asa tragic ca pleca mama 10 minute la magazin.
Probabil nu vorbim despre acelasi fel de griji. Eu ma gindeam la cele pe care le simti cu toata fiinta, care te fac sa simti ca nu mai esti sigur si in control cu nimic, grijile acelea care te sufoca si pe care le ai doar legate de copii. Nu cred ca genul asta de frici se dobindesc prin imitatie.
Grija pentru cele mai pretioase fiinte din viata ta nu-si gaseste sfarsitul decat o data cu iubirea, iar iubirea de mama e infinita… Cred ca orice mama care are copii doriti simte la fel ca tine. Mamaia si acum, la 80 de ani, face atacuri de panica daca nu-i raspunde copilul (mama, 50 si de ani) la telefon din prima. Dar te poti distanta un pic, sa incerci sa fii omul care esti si numai pentru tine, macar din cand in cand. Te asigur ca ei te vor astepta si te vor primi tot cu bratele si inimile deschise, cum i-ai primit si tu din primul moment in care au luat fiinta.
Draga Printesa, n-ai idee cat ma bucur ca ai deschis subiectul legat de „frici simtite cu toata fiinta” si „nevoia de control”. Am trait cateva experiente foarte pe pielea mea (adica cu ajuns la spital si etc) prin care am ajuns la concluzia ca nu exista asa ceva: control. Noi habar nu avem ca de fapt nu controlam nimic, dar absolut nimic in existentele noastre. Totul se intampla fara voia noastra si fara nici o sansa sa ne opunem, oricat de ingrozitoare ar fi ideea asta. De fapt ideea este eliberatoare, pt ca in momentul in care iti dai seama ca tu nu controlezi nimic, incepi sa traiesti si sa te bucuri de viata. Si iti mai dai seama de un lucru super important: frica nu are nici un rost. Toata lumea din jurul nostru ne induce o stare de frica, de alerta, ca sa fim tot timpul stresati, panicati, gata de ….ce? Gata de control, ca este mai usor sa controlezi o masa de oameni speriata decat una relaxata. De ce ne este atat de frica? Daca stam sa analizam, nu are sens sa ne fie frica. De exemplu mie nu imi e frica de…nimic. Ce mi se poate intampla? Sa mor? O sa mor oricum. Sa imi pierd locul de munca? Si daca o sa-l pierd o sa gasesc altul. Ca imi va suferi copilul? Va suferi, garantat. Va suferi din dragoste, din cauza tradarilor, a loviturilor cand se va da cu motocicleta, etc. Ce pot eu face este sa il pregatesc cum stiu eu mai bine si sa fiu langa el cand o sa aiba nevoie de mine. In rest, el va trece prin toate experientele prin care va trebui sa treaca ca sa ajunga OMUL care este. Dar de ce sa imi fie frica de ceva cand stiu ca cu siguranta se va intampla? Si oricum, nu exista experiente bune sau rele, ci doar experiente. Pentru ca toate ne ajuta sa invatam ceva, daca deschidem bine ochii.
Eu nu-mi pot controla frica ASTA (altele da). Nu conteaza ce stiu ca pot sau nu evita, preintimpina sau nu. Frica asta e perfect impletita cu iubirea mea pentru ei. Si nu e ceva ce pot controla in vreun fel. Traiesc cu ea si gata.
Nu este frica, te inseli, este grija, iar grija este expresia iubirii.
Asa este, dar grija fix asta e: teama ca s-ar putea intimpla ceva rau. 🙂 ne invirtim in cercuri aici. Ceea ce e bine, mai uitam de griji…
Parca esti din povestea cu drobul de sare… O sa fie bine.
Asta e cea mai frumoasa declaratie de dragoste pentru mama pe care am citit-o vreodata! Sper sa-mi spuna si puiul meu asa ceva atunci cand va fi mare.
Am pierdut-o si eu pe mama cand avea baiatul 2 luni si de atunci regret ca nu mai pot sa ma duc la mama cand am o problema, dar acum eu sunt MAMA! 🙂
Tare bine mi-ar prinde si mie un chiul, poate la pensie…
In burtica mamei nu cred ca as mai vrea dar ar as chiuli vreo doua zile de dragul unui pui de somn fara nici o intrerupere.
Vai, te inteleg! Desi nu m-as intoarce la mama in burta ca fuma. :))
Eu am uneori impresia ca ma uit la viata mea ca si spectator… De undeva de sus.
Ti-as face o recomandare, banuiesc ca o sa-mi spui ca e imposibil: fugi cateva zile de acasa doar tu si cu tine. Crede-ma, copiii o sa fie pe maini bune. Asta-i planul meu pentru inceputul anului viitor si bebe al meu o sa aiba sub un an. (vedeti ca rosiile-s scumpe, nu dati cu ele!)
Dar mamele din Vest is mai nebune…
Timp am dacă vreau să-mi fac, am cu cine să las copilul, pot să ies la un suc cu o prietenă, în club sau în concediu cu soțul. Dar cum fac să nu-mi lipsească „sa mă tragă cineva de păr sau de haine”? Cum să fiu prezentă acolo unde mă aflu? Am încercat și voi mai încerca… până acum gândul mi-a fost tot acasă, la el, la zâmbetul și veselia lui dinainte de somn, la mormăitul adormit și degetele împletite în părul meu…
Pfff..m-ai smuls o lacrima (asa zic eu la ‘a plange’, pentru ca eu nu plang…niciodata :)) ). Mi-ai scos cu forta gandurile din cap, emotiile din burta si le-ai pus la tine pe blog. Ce tupeu, domn’e ! :p
Oare, oareeee … vom mai putea replica vreodata, simti vreodata sentimentul ala de lene, dar sa fie dulce, nu cu gust de vinovatie, ca acum. 🙂 Am nevoie sa stiu ca da !! :p
Comentariile postate sunt parerile si sentimentele pe care avem posibilitatea sa ni le exprimăm si sa ni le împărtășim intre noi asa cum printesa imparte cu noi gandurile,sentimentele si experiențele ei. Pentru mine,care am descoperit de curând blogul ei,chiar este o relaxare si o distragere de la rutină mai ales ca are acest mod special de a scrie:plin de umor,practic,realist,subiecte diverse in care ne regasim cu toții. Asa ca daca nu ne place un comentariu am putea chiar sa scriem de ce nu suntem de acord cu el,ce nu ne-a placut.
Uneori imi vine sa plasez fetita la mama pentru cateva ore. Imediat ma întristez si imi dau seama ca asta e responsabilitatea mea de acum. E randul meu sa fac ce a făcut mama pentru mine si fiindca a facut atat de multe, ma ia cu teama ca nu voi face pentru copilul meu nici jumătate. Nu stiu cum au fost mamele voastre dar a mea nu s a Plans niciodată si i a fost muuult mai greu. Din nou ma simt defectă comparandu-ma cu ea. Offf mama mea ce greu ti-a fost si eu nici nu am stiut.
Traim cu asta si gata! Traim cu frica/grija asta pentru ca ei sunt centrul universului nostru..eu cred ca patim asa(si eu am momente de panica maxima..ca daca..etc)pentru ca-i iubim si investim in ei de la primul control, prima eco, prima leguma fiarta perfect, primul pipi din picioare(am baiat:D), prima serbare etc. si ajungem sa fim rasplatite cu un mangaiat, un „mama, esti o fericita de sex feminim!”(cand il intreb de ce sex sunt eu:)), un zambet in somn si mai tarziu un „La multi ani, mama!” prin telefon la sute de km departare….asa suntem noi, unele mame…timpul acela de 9 luni de sarcina este prea scurt sa invatam ca devenim altele sau altfel pentru ca deja „bobul de mazare” a devenit centrul universului nostru si timpul pentru noi s-a evaporat…..oricum vom fi(fericite/obosite/batrane etc)…tot mame vom ramane…tot „le vom purta de grija”…eu zic doar atat: BINE CA SUNTEM!