Thailanda: Drumul spre libertate e pavat cu iubire

ACEST ARTICOL ESTE SCRIS DIN THAILANDA PENTRU VOI DE ELENA STANCIU

Este prima oară când cineva îmi cere să spun povestea plecării mele în Thailanda așa la liber, fără întrebări punctuale. M-am gândit de multe ori cum aș spune-o, de unde aș porni, cât de adânc aș intra în istorie. Nu mi-am răspuns niciodată, mereu am alungat gândul ca pe o muscă care te sâcâie într-o zi de vară la țară – nu e atât de important, Elena, stai liniștită, nu interesează pe nimeni. Și uite cum acum, așezată comod pe scaunul de la biroul din mica mea căsuță thailandeză dau din colț în colț și șterg și scriu și iară scriu și iară șterg.

Tata m-a împins mereu spre emigrare. M-a trimis în vacanță în străinătate, la greci, să văd cum e și pe la alții. Mi-a povestit de zeci de ori despre ieșirile lui. Doar, doar o să vin acasă într-o zi și o să anunț că am aplicat pentru vreo bursă sau mi-am găsit cine știe ce job printr-o țară mai civilizată decât a noastră. Până pe la 30 de ani, însă, eu am refuzat cu încăpățânare o astfel de variantă. Nu îmi putem imagina să îi las pe ai mei singuri, să fiu departe de ei. Nu și nu, eu stau aici, lucrez în publicitate pentru că mie asta îmi place, e viața mea. Doar că în foarte rarele momente de liniște, alea în care chiar reușeam să stau eu cu mine și să mă privesc în contextul propriei vieți, simțeam ceva ce nu puteam explica exact, ceva ce în cuvinte ar suna ca „asta nu e viața mea, viața mea e în altă parte”. Venea și pleca gândul, niciodată nu îl lăsam să se liniștească și să ocupe spațiu. Să ne înțelegem, viața mea nu era rea – aveam un job super cool, câștigam relativ bine, eram sănătoasă, aveam parte de prieteni minunați și de petreceri super fun. Mi se întâmpla tot ceea ce e firesc să i se întâmple unei tinere de 25-30 de ani.

Și totuși, gândul venea și pleca, iar într-o zi s-a concretizat, l-am simțit aproape organic. Eram în mașină, veneam de la birou și de nicăieri mi-a trecut prin cap „toate astea nu au niciun sens, niciun scop real, ce faci tu nu ajută pe nimeni și nu aduce bucurie nimănui”. A fost exact ca un șoc electric, a venit, a lucrat rapid și a plecat. Doar că din acel moment, viața mea a luat-o un pic pe arătură, pe cărări mai nebătute, dincolo de drumul drept cu care fusesem învățată.

Semnasem un contract cu un dezvoltator pentru un apartament, dar după câteva luni mi-am dat seama că acest angajament îmi atârnă de gât precum un lanț gros de oțel și că dacă merg mai departe pe acel drum voi fi sclava băncilor și angajatorilor. M-am îndrăgostit de un străin și am decis să mă mut la el în țară. În Germania, respectiv. Am fost la câteva interviuri, pe unul l-am și luat. Dacă acceptam jobul aș fi fost cel mai prost plătit manager din industria publicitară din Germania pentru simplul motiv că veneam din România. Colac peste pupăză, iubitul neamț îmi spunea „Dacă vrei să te muți aici, fă-o pentru tine, nu pentru mine”. Cu alte cuvinte, vezi-ți de viața ta pentru că eu azi sunt, mâine nu mai sunt. Am întors-o pe toate părțile, o fi bine sau nu să plec din România, vreau să trăiesc în Germania cu sau fără el. Se întâmpla în primele luni ale crizei financiare, când numai cei aleși știau de răul ce va urma. Am decis să nu plec, am acceptat mai multe responsabilități la agenția la care lucram și un salariu mai mare. I-am spus Adio cu suspine neamțului, suspine care nu au încetat șase luni de zile.

Serios, au durat șașe luni de zile. Ultimele sughițuri și lacrimi le-am dat afară în mașină, în drum spre un fel de blind date aranjat de o prietenă bună. Date de la care a început viața mea, cea din altă parte. S-a schimbat tonul discuției și distracției, m-am îndrăgostit iremediabil pentru prima dată în viață. Au trecut șase ani de atunci și sunt la fel de îndrăgostită – asta pentru mine e semn de iremediabil. Totul stătea sub semnul perfecțiunii, mai puțin un mic detaliu care mi-a fost comunicat (corect) la începutul relației: băiatul urma să plece în Thailanda. De tot. Eram cea mai fericită și cea mai nefericită femeie din lume. Nu mă simțeam în stare să o las mai moale și nici să gândesc un plan concret de ce voi face după. Până într-o zi când am izbucnit în fața maică-mii:

– Trebuie să vă mutați și să vindeți apartamentul, trebuie să achit creditele la bancă, plec în Thailanda!!!

Ai mei cu puterile lor modeste tot construiau la o casă de ani de zile, luasem și eu un credit de la bancă ca să-i ajut, înțelegerea fiind că atunci cînd se mută în casa respectivă vindem apartamentul din oraș și sting creditul. Nu mi-a zis niciodată mama ce-o fi fost în sufletul ei în momentul acela. Ba nu vroiam să emigrez, ba îmi luam job în Germania, ba rămâneam în București, ba plecam în Thailanda. Eu să fi fost în locul ei m-aș fi apucat de luat pastile. Noroc că mama nu-i ca mine, are mai multă răbdare și înțelepciune. Așa că a fost implict de acord și cu plecatul în Thailanda. Ca și tata, săracul, care cred că abia de vreun an m-a iertat și a acceptat faptul că sunt plecată de-a binelea și nu se știe când și dacă mă mai întorc.

S-au mutat, au vândut apartamentul. Am avut accident cu mașina la care plăteam leasing și fiind daună totală am renunțat la ea, mi-am recuperat ce a fost de recuperat. Am fost pusă pe liber de la agenție, am stat acasă 3 luni, mi-am găsit alt job bine plătit. Practic din momentul în care am verbalizat în fața mamei intenția mea de a pleca în Thailanda după omul pe care-l iubeam totul s-a așternut în calea mea astfel încât să mă ajute în decizia luată. Am reușit să achit creditul la bancă, am scăpat și de leasing, prietenelor cu care împărțeam apartamentul în București li s-a schimbat și lor viața astfel încât nu a trebuit să îmi fac probleme că le las cu fundul în baltă apropo de chirie și întreținere.

Aveam bilet să plec pe 20 aprilie 2010. Pe 14 a erupt cu forță vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda, iar pe 15 aprilie s-au sistat toate zborurile în Europa. A fost una dintre cele mai intense experiențe ale vieții mele. Eram non-stop pe internet și eu și el verificând conturile de Twitter, de Facebook ale KLM, cu care urma să zbor. Abia reușeam să dorm noaptea, ziua aveam tensiunea spre 20. Țin minte că una dintre verișoarele mele stabilite la Paris a avut cununia civilă în acea sâmbătă, iar unchiul și mătușa mea nu au putut fi alături de ea. Îmi părea rău pentru ei, îmi părea rău pentru mine. Îmi repetam tot timpul în gând „nu se poate altfel, o să fie bine, eu mă mut în Thailanda”. S-au reluat zborurile exact în ziua în care trebuia să zbor eu și a fost un coșmar. A fost singura oară în viață când am avut un bilet de avion cumpărat printr-o agenție și m-am felicitat pentru alegere. Practic, agenta mea m-a salvat și m-a pus pe zbor – a fost încontinuu cu mine și cu aeroportul pe telefoane pentru a ști sigur când se zboară (din 3 zboruri programate, nu s-a întâmplat decât unul și nu acela la care aveam eu bilet, dar atunci nu mai conta, cine se prezenta la check-in zbura și gata) și mi-a făcut check-in prin telefon. Eu am plecat din Târgoviște cu tata cu o oră și 15 minute înainte de zbor, ajunsă la Otopeni am alergat ca în filme, mi s-au luat bagajele din mers și mi s-au întins boarding pass-urile. Domnul de la security îmi spunea domnișoară, nu trebuie să vă mai grăbiți, acum că sunteți aici e totul ok, nu pleacă avionul fără dumneavoastră. Dar nu puteam, am alergat și după controlul bagajelor și după pașapoarte. Nu m-am oprit decât când a fost să mă așez în scaunul avionului. Am tras o gură mare de aer în piept și mi-au dat lacrimile. Plec în Thailanda.

Șase ani mai târziu Thailanda e acasă pentru mine. La fel cum e și România, de care nu am încercat niciodată să mă scutur și pe care învăț să o apreciez din ce în ce mai mult cu trecerea anilor. Thailanda e ca un mille feuille – multe, multe oferte pentru la fel de multe așteptări. Aici am învățat să trăiesc mult mai simplu decât în România, să nu complic lucrurile, să mă bucur de ce îmi e dat și să fiu mai atentă la ceea ce cer. În Thailanda am învățat cât de important e să zâmbești – aici oamenii zâmbesc fără motiv, o fac când te ajută, când îți spun că nu se poate, când îți povestesc despre nașterea unui nepot sau despre moartea unui bunic. Ei zâmbesc pentru că nu văd niciun motiv să nu o facă.

Încerc să nu fac comparații între țara mea de origine și cea adoptivă, nu mi se pare corect, mai ales că eu nu am ales Thailanda, am ales numai să fiu acolo unde se mutase bărbatul pe care-l iubeam. Le iubesc pe amândouă deopotrivă și le sunt recunoscătoare deopotrivă. Dacă ar fi să aleg ceva ce s-a schimbat fundamental în mine atunci libertatea e cuvântul cheie. Viața în Thailanda m-a învățat să fiu liberă. Și nu mă refer aici doar la sensul ezoteric, ci la libertatea conștientizată și aplicată la viața de zi cu zi. Libertatea de a sta înăuntru sau afară, de a-mi face programul așa cum mi-o dictează nevoile reale (de muncă, de somn, de distracție), libertatea de a călători fără ca acest lucru să fie un mare eveniment. Libertatea de a trăi cu chirie într-o casă pe care o pot schimba oricând – mâine mă trezesc, fac bagajele și plec – ceea ce am și făcut, am locuit în 3 zone diferite până acum și am schimbat cinci case în cinci ani. Libertatea sub forma lipsei de constrângeri – ești albă, nu e frumos să îți arăți picioarele, ai mai multe kilograme decât zice standardul, deci nu porți fustă scurtă, ai cearcăne acoperă-le, nu ai părul coafat, ascunde-l sub pălărie, nu ești machiată și îmbrăcată după ultima modă nu ieși din casă. Toate lucrurile acestea adunate îmi dau o stare bună, mă mulțumesc și îmi oferă libertatea și puterea de a mă dezvolta pe zonele cu adevărat importante.

Un alt lucru important deprins de-a lungul timpului petrecut aici este ritmul în care trăiesc. Agitația continuă și de multe ori inutilă pe care o avem aproape toți în România aici există la un nivel mult mai mic, aproape imperceptibil. Inițial am fost surprinsă și multă vreme am suferit că lucrurile nu se întâmplau în cadența pe care o așteptam eu. Mi-am dat seama în timp, însă, că țin astfel în viață un conflict inutil și reorientându-mi atenția un pic am ajuns să mă desfășor eu în ritmul mediului înconjurător. Un pas mai lent a adus după sine o atenție sporită îndreptată spre natură, iar asta a creat în mine o armonie pe care cu ani în urmă nici măcar nu o ghiceam.

În primii patru ani petrecuți aici am fost femeie și mi-am ajutat iubitul la proiectul lui, Tedoo.ro. Bugete, planificări, rapoarte pentru clienți, prezentări, chiar și implicare directă în proiecte uneori. Nu am simțit niciodată acut că aș avea nevoie de ceva mai mult al meu decât al lui, mai mult al meu decât al nostru. În momentul în care acel ceva a venit, însă, am realizat că provocarea era necesară în viața mea. Proiectul Windia Freedomwear s-a născut din mine, cea reinterpretată prin prisma traiului în Thailanda.

Windia.ro este un magazin de haine și accesorii pentru femei pe care l-am pus pe picioare și îl cresc acum cu ideea de libertate în spate. O dublă libertate – cea a oamenilor talentați pe care-i întâlnesc permanent în drumurile mele și cea a femeilor de acasă, cărora vreau să le ofer alternative la tot ceea ce există în sectorul mass market de fashion. Cumva fac un transfer de libertate – o iau sub formă de haine și accesorii de la niște oameni capabili să fie liberi de multe dintre constrângerile societății moderne prin uzul talentului lor și o aduc mai aproape de femeile din România, pe care le simt dornice de evadare, aceasta fiind tradusă în fashion prin croieli lejere, materiale comode, imprimeuri neobișnuite, culori vii. Țin cu dinții de calitate, mă încăpățânez ca orice produs din magazin să îmi trecă prin mâini pentru a-l verifica apropo de mărime, finisaje, calitatea materialului. Îmi doresc să văd Windia crescând corect, vertebral, făcând pași mici, aducând bucurie fiecărui client în parte. Pentru că în felul acesta pun în practică toate învățăturile pe care experiența mea thailandeză mi le-a dăruit și îmi arăt respectul pentru viața pe care am primit-o în dar de la cel pe care îl iubesc.

Elena