Poveste cu balauri și recunoștintă

72 comentarii

1. Sa ne anunti cand obosesti sa-i mai cauti scuze.

   • Sunt sigur ca esti foarte mandra de comentariul tau caustic si perfid.

   • De ce, il vrei tu?

2. Se pare ca ai ales sa mergeti impreuna pe acest drum. Eu zic ca ai ales bine.
   Mult noroc si fericire va doresc!

3. Sa-i caute scuze? Eu nu inteleg asta. Mi se pare ca vorbeste cu toata dragostea despre jumatatea ei. Si atata vreme cat poti vorbi astfel despre omul de lângă tine, merita sa te lupti cu toti balaurii pe care-i vezi. Ba chiar mai bine sa te pui pe glume cu cate unul care nu este asa fioros.

4. Te rog sa ma scuzi, dar ce am inteles eu din povestea ta este ca suferi enorm.

   Cand doi oameni traumatizati fac un copil, e un dezastru. Cand il fac si pe-al doilea, E O CRIMA!

   Copilul se face din iubire si intr-o relatie frumoasa si armonioasa, ceea ce voi nu ati avut si nici ca veti avea vreodata!

   Printre cuvintele tale, eu am citit despre „omul” tau lucruri grele: desi il lauzi, eu tind sa cred ca stai de fapt cu un tiran, un om violent si dictator, ale carui toane sunt de fapt frustrarile, traumele si o afectiune psihica de care sufera.

   Sa-ti bati joc de sotia ta, sa nu faci echipa cu ea, ci doar sa comanzi din postura de sef al familiei (ca sigur acolo esti cocotat), sa nu gaseasca in tine sprijinul, armonia si iubirea de care are nevoie in orice moment, inseamna ca esti un imatur care s-a casatorit ca sa intre in randul lumii si nu dintr-o pornire venita din sentimente pure si din fericirea ca si-a gasit in sfarsit jumatatea. Sau poate ca ai facut-o pentru ca aveai nevoie sa comuti rolul de victima in care ai fost in raport cu parintii tai, in cel de agresor.

   Tu esti tare nefericita si nu inteleg de ce ai vrut sa scrii aici: sa te convingi ca totusi casnicia ta e in regula sau sa iti plangi de mila? Inclin sa cred ca e a doua varianta pentru ca tu nu esti decat o victima, probabil doar o slujnica buna pentru sotul tau.

   E dureros sa vezi femei care sufera, dar din pacate ai stiut ca nu e cel potrivit. Si totusi ai mers mai departe. Trebuia sa tii cu dintii de lectia nr. 1 si azi poate ca ai fi fost fericita in bratele sufletului tau pereche.

   Lectia nr. 5, „Daca aveți un copil, faceți-l și pe al doilea!”, m-a cutremurat, si stii de ce? Pentru ca din cauza oamenilor ca tine, barbati sau femei, nu conteaza, exista FAMILIILE DISFUNCTIONALE, cele in care jalea, durerea, traumele, abuzurile de orice fel sunt la ordinea zilei. In momentul in care o relatie se intemeiaza pe interese de orice fel, numai pe iubire si compatibilitate nu, atunci totul o ia razna in ani.

   Tu esti prototipul parintelui roman care-si nenoroceste copiii. Tu esti victima sotului tau, un tiran nemilos si fara inima, iar copiii sunt victimele tale, dar mai ales ale amandurora.

   Spui ca esti o norocoasa. Eu spun doar ca ai perceptia atat de eronata despre viata, familie, iubire, incat nici nu mai stii ce traiesti. Dar e de inteles pentru ca eu cred ca tu esti in sindromul Stockholm.

   Copiii nu trebuie sa te indrepte catre o calatorie imaginara, in a te descoperi pe tine insati, tu trebuia sa fii demult rezolvata psihic, inca dinainte de a-i naste, pentru a-i primi si a-i ocroti asa cum e normal! Un adult NU trebuie sa faca un copil inainte de a-si clarifica viata, sentimentele, viziunea despre orice, experientele etc, pentru ca bajbaiala asta despre viata si sine nu aduce decat traume unui copil.

   Iti doresc pace in suflet si puterea de a-ti ocroti cu adevarat copiii si de a nu-i transforma in proptelele tale atunci cand „omul” tau refuleaza iar si iar in psihicul tau, asa cum o face mereu… Iar lui nu pot decat sa-i doresc psihoterapie. MULTA.

   • Asta e din putul gandirii sau cum??? De unde pana unde e sclava sotului ei, sotie abuzata si asa mai departe…. Ai citit altceva decat restul lumii????

   • Nu inteleg de ce e nevoie sa arunci in halul asta cu venin intr-o persoana despre care nu stii mai nimic, dar presupui multe…

   • N-am citit mai mult de primele rânduri din comentariul tău cu răutăți și judecați gratuite. Dragostea, și mai ales familia, trebuie sa treacă și prin bine și prin rău. Greutățile întăresc legăturile și le validează. Sa pleci la primul semn se rău nu e putere. Sa ramai și sa lupți e.

   • Pe bune? Tiran si violent? Cred ca eu am citit alt text…

   • Măi Windi măi, prin puterea ta de anticipaţie şi de pătrundere o întreci şi pe mama Omida, picuvânt! Ba chiar mai tare, că aia nu speria lumea în halul ăsta cu crime, violenţe, dictatură, sclavie, probleme psihice abracadabrante, stai, m-am prins! Eşti mai tare ca baba Vanga (cu nume de alint tanti Windi)! Eşti o psigologistă rafinată, psihanalizatoare profundă şi psihoterapeutistă destoinică! Când spui de sindromul cela toată lumea tremură, gata! Eu sunt băiet sensibil de felul meu, tastez cu ultimele puteri şi mă îmbolnăvesc de leşin după aia!
     Acum serios (nu că n-aş fi fost până acum, nu?), pe tine te roade ceva, este? Eu mă gândesc dacă să îmi pară rău că te roade, că la cum ai izbucnit nu prea meriţi asta. Şi să stii, nu e vina autoarei, nu căuta să îi pasezi ei problemele tale 🙂
     Reciteşte nişte procente, 5% contra 95%. Hai, ştiu că poţi !

   • pfoai…ce fain…piatră piatră piatră judecată judecată judecată piatră piatră piatră, la final pace.

     PS – dacă autorul articolului ar fi fost bărbat și și-ar fi descris așa soția- ar fi fost considerat un insensibil, un bădăran, un om care e ok numai la bine- există situații în care și bărbații sunt deprimați, so what? dacă autoarea a decis că are pentru ce să rămână e ok (nu știu de ce dar observ că pentru o femeie e mult mai acceptabil să fie în depresii și brăbatul ei să accepte, dar dacă rolurile sunt invers și femeia decide să stea cu el alături e o vacă proastă de care profită x)

     ”Cand doi oameni traumatizati fac un copil, e un dezastru. Cand il fac si pe-al doilea, E O CRIMA!” – să aduci pe lume un copil nu cred că e niciodată o CRIMĂ, da, există părinți care nu își merită copiii și invers dar CRIMĂ e mult spus. Cred că fiecare dintre noi este fericit că a apărut pe lumea asta și se bucură de viață. Indiferent de cât de ”necompatibili, idioți, traumatizați” ar fi fost părinții lor.

     Eu o felicit pe autoare că are curajul să spună așa o poveste sinceră, dureroasă, dar adevărată pentru că în viață avem de a face mai ales cu balauri. Restul de oameni nu știu în ce lan cu unicorni roz sunt de aruncă de acolo cu bolovani grațioși.

   • „Tu esti prototipul parintelui roman care-si nenoroceste copiii. Tu esti victima sotului tau, un tiran nemilos si fara inima, iar copiii sunt victimele tale, dar mai ales ale amandurora.” Cam mult citit printre randuri. foarte urat sa arunci cu noroi si sa tragi asemenea concluzii

   • Windi, sper ca te afli intr-o familie perfecta, plina de armonie si muzica pentru ingeri…. ah, nu? Atunci nu te mai chinui. Ea nu exista decat in filme.

5. Cand ai mei au divortat, am plans de fericire in fata tribunalului. Aveam 14 ani. Am primit multe compatimiri pe care le-am acceptat pentru ca le meritam! Am stat 7 ani cu ei aproape despartiti. In primii doi ani pe maica-mea a durut-o la fix trei metri. Dadea telefoane peste telefoane amantelor lui tata, isi dadea mesaje cu ele ziua si noaptea. apoi ne-am mutat impreuna (unde tata venea de cateva ori si dormea) si pentru ca pana atunci tata era „stalpu’ si puterea” si acum eram doar noi, mi-a promis teroare daca nu o ascult intocmai. Aveam 10 ani cand mi-am dorit pe bune sa mor prima data. dar nu la modul: ah, ma sinucid, ce romantic. la modul pe bune, chiar nu vreau sa mai exist.

   nu le face asta fetelor tale. si tata era amuzant si nush cum, DAR fara el viata mea s-a imbunatatit substantial. apoi fara mama a fost aproape de perfectiune. i-am urat pe ai mei. si pe mine si pe toata lumea. nu te gandi nicio clipa ca a imparti viata cu un om este o datorie pe care o ai fata de societate sau mai stiu eu ce! nu e o alegere buna deloc. stiu ca nu m-a intrebat nimeni, dar imi asum 🙂

   • Luiza, îți mulțumesc pentru părere! 🙂 Îmi pare rău pentru povestea ta! La noi situația este total diferita! Fetele nu au cum sa simtă pentru ca suntem foarte preocupați de felul in care cresc. Este o poveste intre mine si el, o chestiune de finețe, despre faptul ca mergem pe cai puțin diferite in acest moment. Dar repet, este o chestiune de finețe, nu are legătură cu fetele sau certuri, scandaluri, abuzuri cum citeam mai sus.

   • Relaţia voastră-i a voastră şi în nici un caz nu-i locul meu să spun ceva despre ea (de bine sau de rău). Pentru altceva scriu aici, o atenţionare cu litere mari: copiii simt şi fineţurile dintre părinţi. Nu că nu faceţi tot ce puteţi, sunt sigură, ca să aibă cea mai frumoasă viaţă. Dar ei preiau tot ce e între voi, chiar şi cînd nu ştiu cu ce au de-a face.

   • Ai dreptate, Mack! De-asta nu sunt împăcată. Dar sunt plina de energie pozitiva, determinare si optimism! 🙂

   • Ma regasesc mult in povestea ta. Deosebirea e ca balaurii omului meu n-au 7 capete, au vreo 20 si eu sunt doar una si am obosit sa lupt cu ei. Mult succes in continuare. Sper sa nu-ti pierzi energia si optimismul 🙂

6. Windi, de ce interpretezi povestea ei prin prisma experienți tale? Eu înțeleg doar că e un om deprimat – dar asta nu înseamnă că face direct rău celor din jur.

   Iar cu sfatul de a face copii doar după rezolvarea problemelor proprii, e destul de corect, doar ca pe unii experiența nașterii si creșterii unui copil ii ajuta sa devină alt om, asa cum se simte autoarea.

7. De ce te grăbești să judeci? Știi tu mai bine ce e in sufletul ei decât autoarea? E o poveste cu final fericit, de ce arunci cu pietre?

8. ‘Lectia nr. 5: Daca aveti un copil, faceti-l si pe-al doilea.’????
   Pe-asta chiar n-am inteles-o…

   • La primul copil am fost prea concentrata pe copil, exagerata adică. Nu știam ca totul trece ATAT de repede, nu m-am bucurat de copil cat as fi putut, nu am știut ca o mama fericita înseamnă automat un copil fericit. Toate astea s-au schimbat la al doilea copil si eu am devenit o mama si o femeie mult mai fericita!

9. Nu pot sa cred cate rautati gratuite citesc. Eu in pov asta ma regasesc dar de cealalta baricada. Eu sunt cea cu balauri, multi, cea dificila si cu multe defecte si traume pe care incerc sa le rezolv si port zilnic razboaie interioare. Sotul meu in schimb e un munte de rabdare, de bunatate si ma suporta si ma sustine si ma ajuta, cam cum incearca autoarea sa isi sustina jumatatea. Asa ca nu va mai dati cu parerea daca nu cunoasteti familia. Daca a ales sa lupte stie ea pt ce. Nu se complace, nu e nici masochista si nici nu sta alaturi de omul ei ca asa e mai comod. Eu cred ca ei se iubesc sincer, doar ca nu toti stiu sa arate asta.

   • Mona, foarte mult adevăr grăiești! Ne iubim enorm, dar fiecare are propriul fel de a-si arata iubirea si de aici pornesc multe.
     Si familia mea m-a cadorisit cu multe si urate, dar terapia m-a ajutat enorm. Îți doresc din suflet sa le rezolvi pe toate care-ți macină sufletul si sa-ti găsești motivația in soțul despre care vorbești așa de frumos! 🙂

   • spui ca terapia te-a ajutat enorm.sa inteleg ca el nu a facut terapie desi avea si el suficienti balauri.

   • Foarte pe scurt, eu simt o depresie veche si netratata pe care el nu o recunoaște. Si nu, nu a făcut terapie. Eu am făcut fara sa stiu punctual care îmi sunt bubele, ulterior am aflat cat rău mi-a făcut faptul ca am fost copil in familia mea.

10. E un text ambiguu, cu final deschis și loc de interpretări grămadă. Povestea pana la urma este despre ea, cum a trăit frumos frumosul, a trecut cu bine peste greu și mai are inca de luptat. Dar dacă într-adevăr a crescut ca om și mama, va lua decizia corecta pentru ea și copiii ei, indiferent care e asta. Va lupta pentru familie în 4 sau în 3. Alegerea ei, problema ei. Noua ne place sa le știm pe toate, ca doar ale noastre sunt adevăruri universale.
    O sa fie interesant de citit ce ințelege fiecare comentator.

11. Windi, m-ai făcut praf! 🙂
    Îmi pare super interesant faptul ca tiranul din descrierea ta este tatăl meu. Din fericire, soțul meu este exact la polul opus! Iar lecțiile sunt mai mult de amuzament, nu regret pașii pe care i-am făcut pana acum.
    Da, sunt norocoasa pentru ca am avut șansa de a ma transforma lângă fetele mele intr-un om mult mai bun, de a căuta mereu cea mai buna varianta a mea. Balauri toți avem, de asta sunt sigura, diferenta este ca unii ii recunosc, alții ii ignora. Si mi-aș dori ca fiecare dintre noi sa conștientizeze faptul ca orice se poate rezolva, exista specialisti care ajuta mult. Povestea mea este una cu parcurs fericit, va garantez asta! 🙂 N-aș vrea sa deduceți ca fetele mele simt ceva din toată lupta asta! Fetele mele sunt crescute cu multa dragoste si respect, intr-o familie normala. Noi doi ne-am îndepărtat, da, dar asta nu are nicio legătură cu felul in care ne facem treaba de părinți!
    Mi-aș mai dori sa ne oprim din când in când si sa privim înspre noi, înspre cel de lângă noi, sa vorbim mai puțin si sa ascultam mai mult.
    Windy, te întrebai de ce am scris asta aici. Când simt haosul in capul meu ma ajuta enorm de mult sa scriu. Asta am făcut. Recitind, a doua zi, am simțit ca povestea asta ar putea ajuta pe cineva. Poate o sotie care își privește mai cu atenție soțul, poate un soț care se îndreaptă spre psihoterapeut.

12. Eu nu vreau sa-ti judec povestea, ci sa te felicit ca poti sa duci relele si sa te bucuri de bune! Nu exista relatie perfecta, cum nu exista oameni perfecti! Cunosc oameni care au avut ani de zile „relatii armonioase” cum zicea cineva de mai sus si s-au despartit din prostii…asa ca lupta pt ce e al tau. Daca iti poti ajuta sotul sa-si invinga demonii, ajuta-l!

    • Te îmbrățișez, Alice! 🙂

13. In nici un caz povestea nu este cu final fericit. Este un lung cosmar, zi de zi, noapte de noapte.

    Balaurii lor sunt: traumele si abuzurile LUI asupra familiei si nefericirea EI si consecintele acestora asupra copiilor.

    Dragostea, da, presupune la bine si la rau impreuna, dar cu jumatatea ta, cu persoana compatibilia si sanatoasa psihic, cu cel cu care te-ai casatorit din iubire adevarata. Cand se intalnesc doi traumatizati si fac o familie (vorbesc la general acum), iese un haos, un dezastru, in care cei mai nefericiti si nenorociti sunt copiii.

    „Sa pleci la primul semn se rău nu e putere. Sa ramai și sa lupți e.” – Bibi

    Ba, SA PLECI LA PRIMUL SEMN RAU! Si asta inca dinainte sa te casatoresti! Ca daca nu o faci cand trebuie, uite ce se intampla cand ajung sa se imperecheze, figurativ, doi balauri: nefericire, multa nefericire, abuzuri si alte consecinte.

    Cu ce sa lupti, Bibi, cand partenerul e nepotrivit si mai are si demoni in cap? Cu ce sa lupti? Cu o boala psihica adusa din vechea familie? Cu niste judecati si perceptii eronate care fac viata un cosmar celor din jur? Nu uita ca un abuzator nu recunoaste ca e bolnav psihic sau ca are mari probleme, si prin urmare nici nu cauta sa se curete (prin terapie). Ba mai mult, gaseste in noua familie supapele perfecte pentru mintea lui bolnava (balaurii din text), iar victimele cele mai nenorocite sunt copiii.

    Raluca: da, un om cu tulburari sau boli psihice este violent si tiran, iar violenta se manifesta sub multe aspecte, uneori nesesizabile de constientul copilului, dar de subconstient, da. Nu stim amanunte despre comportamentul sotului, iar doamna din text nici ca le va mai da (pentru ca tot ce spera era o lista nesfarsita de persoane care sa o compatimeasca si sa o bata pe umeri, aplaudand-o pentru „sacrificiul” ei de a rezista eroic intr-o relatie distructiva), dar cu siguranta ca in casa lor, daca nu exista abuz fizic, exista cel psihic, emotional, poate chiar financiar sau de alt tip.

    De obicei, un tiran adevarat isi terorizeaza familia in toate felurile, iar apoi stie sa o seduca pe sotie din nou, ca sa nu plece si sa nu-l abandoneze. Doamna din text este permanent sedusa si pacalita, prostita si ametita, de-aceea spun ca banuiesc ca e deja in sindromul Stockholm.
    E atat de secatuita de puteri incat nu mai poate pleca, si tot ceea ce spera este sa primeasca din afara confirmari ca ceea ce face e bine, ca e o mama eroina.
    Doamna draga, NU esti o eroina, nici pentru societatea care nu te cunoaste si nu-ti ridica statuie, nici pentru copiii tai. Dimpotriva, pentru ei vei fi sursa nefericirilor perpetue din viata lor si de copii, si de adulti. Evident ca tartorul principal intr-o asemenea poveste este tiranul familiei, sotul, dar daca nu ar exista o victima slaba care sa accepte orice – adica sotia, un agresor nu s-ar putea manifesta si atunci s-ar autoagresa pana la distrugere (pana ar fi internat la nebuni, ar omori pe cineva sau s-ar sinucide). Asa, cu o sotie slaba, care ii acepta orice, si cu niste copii pe post de popice cand are chef mintea lui bolnava de „joaca”, e raiul pentru el, e perfect pentru mintea lui tulburata.

    Iar copiii tai, stimata doamna, in mod inconstient vor cauta in relatiile lor de oameni mari sa intre sub tutela altui agresor pentru ca vor pleca din casa voastra cu stima de sine praf, cu increderea in sine anulata, cu suferinte psihice si depresii care ii vor culca la pamant mereu. Mai mult, viitorii lor agresori ii vor mirosi de la prima vedere si vor face orice ca sa puna mana pe ei, ii vor pacali, vor juca dansul seductiei pana ii vor prinde in casnicii mizerabile (asa cum ti s-a intamplat si tie). Dupa aceea, mai ales dupa ce le vor face la randul lor copii, isi vor da masca jos fara nici o jena. Vor trai o perpetua nefericire si nu vor sti poate niciodata de ce sunt nefericiti. Voi, mama si tata sunteti si veti fi rana lor din suflet, izvorul dramelor si balaurilor din capul lor, pentru ca balaurii vostri vor face pui in psihicul lor inca de acum. Si uite-asa se perpetueaza la nesfarsit simptomele bolilor psihice si suferintele sufletesti din familia „traditionala” romaneasca….

    Am avut o copilarie fericita, iar in relatia parintilor mei nu au existat si nu exista demoni. Exista intelegere reciproca, iubire profunda, cu adevarat profunda, respect. Si multe altele. Insa pot sa vad in jurul meu, in tara noastra, dezastrul din familiile „traditionale” romanesti, acelea in care violenta si abuzurile sunt la ordinea zilei. Iar abuz inseamna mai ales atunci cand copilul tau creste inconjurat cu balaurii TAI. Sa nu mai credeti niciodata ca ei raman doar acolo, in mintea abuzatorilor.

    Daca doamna din text mai are putina demnitate fata de ea insasi, atunci cel mai mare bine si l-ar face daca ar intra in terapie, pentru ca numai asa ar putea gasi forta de a realiza ca ceea ce i se intampla e un cosmar si in nici un caz viata normala. In plus, ar afla si de unde i se trage (din vechea ei familie), pentru ca un copil plecat in lume la maturitate cu stima de sine inalta si cu iubire adevarata de la parinti, nu ar fi acceptat niciodata o relatie de acest fel.

    • Cred ca esti putin depasita, nu traiesti in lumea reala! In carti, da, totul e frumos si are o explicatie…dar viata nu e chiar asa! Tind sa cred ca dai doar „copy” si „paste” din niste carti pe care nu le prea intelegi.

    • Windy draga, trebuie neapărat să-ți spun ca ești foarte departe de adevar. Am recitit textul si nu am reușit inca să-mi dau seama cum ai ajuns la asemenea concluzii.
      Partea cea mai frumoasa din viața mea sunt copiii. Înainte sa am copii eram un nimeni, o ignoranta, acum stiu ca devin cineva! Nu as sta nici cinci secunde lângă un om care ne-ar face rau. Si nu as fi făcut doi copii cu omul meu daca nu era așa cum l-am descris in text: un om extraordinar de bun, care își iubește copilele mai mult decât pe el, care ne face sa radem, care lupta pentru noi.
      O parte foarte importanta din călătoria mea este terapia. Am crescut intr-o familie care mi-a lăsat moștenire multi balauri, iar după ce am realizat rolul pe care il am in viața copiilor mei am ales sa lupt cu ei, cu balaurii. Si povestea asta-i despre faptul ca i-am învins si am crescut. Iar in ceea ce-l privește pe omul meu, singura lui problema este ca eu simt o depresie netratata acolo in sufletul lui pe care el nu o recunoaște. Dar asta nu l-a transformat intr-un monstru!

    • Mie mi-a plăcut titlul tău cu trimitere la balauri, poveste. În basme, eroul pleca să se lupte cu balaurii (nu zicea din start gata CANCEL, la ce bun să mai lupt) și la final obținea merele de aur. Poate că erau mere de aur și în grădina lui dar fără o luptă inițială nici nu își dădea seama că sunt de aur. Așa că, dragă autoare, nu pune la suflet vorbele urâte pe care le-ai auzit. Și btw, de ce mai credem în căsătorie unde ni se spune de stat la bine și la rău, la bogăție și la sărăcie, la boală și sănătate. Windi, sper să găsești un bărbat perfect pentru că toți avem balaurii noștri cu care ne luptăm.

    • Comentariul tau este ca o gura de aer proaspat! 🙂 Eu nu as sta niciodată intr-o familie in care să-mi chinui copiii si ii felicit pe cei care au curajul sa puna punct si sa o ia de la capăt. Dar am totuși senzația, sau poate este doar in jurul meu acest trend, ca unele cupluri se destrama prea usor. Cred ca daca am fi puțin mai atenți la problemele celui de lângă noi, daca am încerca sa ne ajutam pe noi in primul rand si apoi partenerul, lucrurile s-ar schimba si nu am mai vedea atâta frustrare in jur!

    • WINDI,

      Am citit terifiat cele doua postari ale tale, se vede ca ai citit ceva psihologie la viata ta, insa ce imi da fiori reci este lejeritatea cu care descrii o relatie de cuplu horror, asa cum este ea doar in imaginatia ta bolnavicioasa, ce nu are nici o legatura cu realitatea.

      Cred ca ai fi foarte potrivita pentru a scrie scenarii de tip horror sau thriller la Hollywood, si sper ca nu faci evaluari psihologice la vreo gradinita, scoala, spital sau companie – ai fi un pericol real pentru cei din jur daca asa stau lucrurile.

    • Eu vroiam sa spun ca tu ai ales cea mai rea varianta posibila. Sau.propria ta poveste, nu am de unde sa știu. Ce știu e ca și atunci când e compatibilitate, dragoste și tot ce trebuie, apar greutăți. Viata e grea, oamenii se schimba. Nu toate greutățile sunt insurmontabile. Am o căsnicie fericita de mulți ani, un copil, ne iubim, dar și noi am avut momente proaste ca toată lumea. Nu încurajez pe nimeni sa rabde tirania partenerului sau mai rău, violența. Asta niciodată. Atât.

14. Balaurii si haosul nu sunt in capul lui, ci in sufletul lui. Mai bine s-ar duce la un terapeut. Eu nu vad nimic interesant in toata povestea asta. Care e concluzia, povata.

    • Mihaela, exista prea multi oameni care trăiesc cu traume in suflete, le afectează viața, familia, le transmit copiilor. Mi-aș dori ca fiecare dintre ei sa-si caute adevărata valoare prin prisma copiilor, conduși de copii, pentru copii!

    • Sa-ti cauti adevarate valoare prin prisma copiilor, ce prostie. Nu stiti ce spuneti. Nu-i mai chinuiti, nu ei sunt suportul dumneavoastra, ci dumneavoastra suportul lor, dumneavostra trebuie sa le dati lor valoare si nu invers. Nu-i faceti codependenti la relatia dumneavoastra disfunctioanala.
      In plus, nu sunteti singura care aveti aveti habar de durerile oamenilor. Roata nu s-a inventat ieri si nu m-am nascut ieri.

    • @Mihaela: nu e o prostie, este o foarte trista atitudine de resemnare fata de propria viata si de transfer a responsabilitatii copiilor: „eu am o viata de doi lei si nu am curajul sa fac ceva sa mi-o schimb. tu copilule, sa faci bine sa fii perfect si sa le faci pe toate asa cum vreau eu, ca eu de aia te-am facut!”

    • Îmi pare că citiți altceva si nu ceea ce scriu eu. Ideal este ca fiecare dintre noi sa își puna la punct toate aspectele sufletului, sa se descopere înainte de a avea copii, sunt de acord cu asta! Dar daca viață mea s-a întâmplat altfel cat de grav poate fi? Cine stabilește criteriile de normalitate? Eu nu am avut când să-mi dau seama ca ceva nu ma lăsa sa funcționez normal. Eram un copil când mi-am strâns primul pui in brațe. Si am făcut tot ce am putut sa ma dezmeticesc, sa cresc, sa repar tot ce am de reparat pentru a oferi un exemplu cat mai bun puilor mei. Da, copiii au fost motivația mea, m-am descoperit datorita lor, m-am vindecat pentru ei! Iar acum pot sa le fiu sprijin! Eu sunt foarte mandra de lucrurile astea si le scriu mereu scrisori fetelor mele prin care le spun ce mare minune sunt ele in viata mea si cat de recunoscatoare sunt ca m-au ales sa le fiu mama! Iar relația mea nu este disfuncționala, este o relație normala. Pentru mine normalitatea nu înseamnă perfecțiune! Sa arunce cu pietre cei care au relații perfecte, iar eu ma inclin in fata lor!

    • Nu vreau sa comentez povestea, dar nu pot sa ma abtin in a remarca ca au aparut tot felul de stereotipuri lingvistice le-as spune, niste expresii asa care sunt folosite obsesiv pe internet si pe care eu una nu le inteleg. Cum adica copiii ne-au ales sa le fim parinti? Cand s-a produs alegerea mai exact si care au fost criteriile de selectie? Nu vreau sa fiu rautacioasa, inteleg ca se trezesc cele mai minunate sentimente in noi atunci cand avem copii, ca e greu sa exprimam in cuvinte dragostea si fericirea dar parca prea exageram uneori…Si mai sunt alea cu „oamenii frumosi” care „traiesc frumos” si „se pupa tare”. Scuze pentru divagare!

    • Există un sistem de credinţe în care spiritele copiilor îşi aleg viitorii părinţi, în funcţie de viaţa pe care o au de trăit. E posibil ca exprimarea să fie uneori generalizată.

15. Atata timp cat autoarea nu a cerut nici sfaturi, nici pareri, am citit textul ca atare si s-a intamplat sa-mi amintesc ca si eu am fost intr-o relatie disfunctionala cativa ani buni si sa ma gandesc ca ma bucur ca nu am ajuns la partea cu cerutul in casatorie.
    Sigur, o relatie disfunctionala nu presupune numai nefericire si probleme, altfel, probabil, ca nu ar mai fi atatia oameni in situatia asta, dar presupune totusi o imcompatibilitate pe termen lung.
    Din aceeasi relatie am invatat ca la baza oamenii nu se schimba, ca nu e ok sa te astepti sa se schimbe si nici sa le ceri asta si ca e mai bine sa cauti omul potrivit pentru tine.
    Dar acesta este cazul meu particular, nu inseamna ca se aplica oricui intr-o situatie asemanatoare. Este ca si cum as auzi de la vecina ca ia pastila x pentru ca are probleme cu ficatul, si, fara sa ma duc la doctor, dar bazandu-ma pe faptul ca avem ceva simptome in comun, iau si eu aceleasi pastile.

16. ‘ai de mine cat venin si câta paeudoînțelepciune!
    Mi se pare interesant cum, in spatele unui pseudonim, cu identitatea bine încuiată si la adapost de privirile interlocutorilor, devenim toți lei-paralei. Mi-ar plăcea sa vad cate dintre dumneavoastră, distinse doamne care considera potrivit sa arunce cuvinte grele si judecați nemiloase, ati fi la fel de vehemente atunci cand o astfel de poveste v-ar fi relatata de o prietena draga, la o cafea.
    Mie mi se pare ca autoarea are un suflet frumos. Asta in primul rând. Are si o minte frumoasa, dar si un lucru rar in ziua de azi, optimism si speranța intr-o lume care nu-ti lasa mult loc pentru asemenea „luxuri”.

17. Fara sa fiu atat de transanta, mie mi se pare ca Windi are oarecare dreptate. Te-ai maritat (prea) tanara, te-ai pricopsit cu un barbat cu probleme si ati intrat amandoi intr-o relatie disfunctionala in care rolul tau e cel de colac de salvare al sotului semi depresiv care e prea mult preocupat de dramele lui si prea putin de ale voastre. Spui cu atata bucurie ca te face sa razi, asta ma face sa deduc ca sunt rare momentele de bucurie adevarata in care el e vesel si se dedica voua, atat de rare incat tu le divinizezi. Nu ar trebui doar sa te faca sa razi uneori, ar trebui sa vi se dedice in totalitate, sa fie acolo mereu. Rolul asumat de tine e rezultatul traumei copilariei tale si da, sunt convinsa ca iti cresti copiii frumos dar sunt si mai convinsa ca ei simt disfunctionalitatea aia fina pe care tu ai impresia ca nu o simt. Nu sunt in masura sa iti dau sfaturi, pot doar sa sper ca esti constienta ca meriti sa ai parte de fericire deplina, ca e ok sa nu te mai lupti sa-l salvezi daca simti ca e prea grea lupta si ca viata e acum, aici, nu maine si poimaine cand lucrurile poate se vor rezolva sau nu.

    • si eu cred la fel ca si tine. autoarea MERITA sa fie pe deplin fericita.

    • Lavi, m-am măritat prea tânără, e drept! Am făcut copii prea repede, adevărat! Dar eu stiu ca nimic nu este întâmplător in viața asta. As vrea să vad care dintre noi au fost crescuți perfect, care dintre noi au ajuns sa fie perfecți. Eu vreau sa fiu cea care aduce echilibrul in familia mea. Daca eu simt ca omul meu drag are ceva chestii nerezolvate mi se pare normal si corect să-mi canalizez energia pe el, să-l iubesc si să-l ajut! El nu este preocupat de dramele lui pentru ca nu prea vrea sa recunoască ca exista ceva acolo care il destabilizeaza. Este implicat total in familia asta, dar nu il simt pe deplin împăcat si fericit. Atata vreme cat il voi iubi, voi face tot ce pot să-i fiu alaturi. Si da, viata e acum, aici si aceste lucruri o fac si mai frumoasa! Am scris si mai sus, stiu ca ai mei copii sunt niste fini observatori si simt tot, exact asta-i motivul pentru care nu ma culc liniștită știind ca tatăl lor are nevoie de noi! Depresia exista in foarte multe familii si prea multi trăiesc cu ea!

18. Autoareo zi drept..ai amant si incerci sa gasesti scuze sau nu??? :)) nu-ti inteleg textul dar mai trist e ca ioana l-a publicat..e ambigu..lasa loc de interpretari si probabil majoritatea cititorilor nu inteleg ce probleme ai, textul suna ca un regret la ce ai facut si cu toate astea declari ca numai poti de fericire..eu personal nu inteleg de ce a fost postat articolul asta..AJUTA CUMVA PE CINEVA?? E derutant..

    • Nimeni nu poate sa fie pe placul tuturor, asta stiu sigur. Interpretarea fiecăruia tine de propria experienta si de propriul sistem de valori.

19. Dragă autoare este normal sa se iște atâtea reacții pentru ca textul e ambiguu, adică ce fel de balauri ? Când scrii aici vrei sa împărtășești o parte din viața ta, poate nu ești singura care trece prin așa ceva și se regăsește în povestea ta dar dacă nu vii cu mici amănunte fiecare își imaginează diverși balauri cu 3 sau 7 capete. De ex la psihoza post partum o mămică a avut curajul de a spune gândul ce o măcina ” Cum ar fi sa-si arunce copilul” . Dacă balaurii tai au fost alungați când au venit pe lume copiii și ai lui sunt tot prezenți înseamnă ca are nevoie de o altă Vindecare. Adică nu e alcool, nu e agresiune , e o depresie care se manifestă Cum? Prin dragoste și afecțiune, umor, hohote de râs…

    • Faptul ca exista reacții ma bucura mult. 🙂 Textul este ambiguu si totusi sunt atât de multe persoane care m-au înțeles perfect, alt lucru imbucurator!
      Ps. Balaurii pot fi traume din copilărie, depresii netratate, suferințe, orice lucru care nu te lăsa sa funcționezi normal.

20. Draga Autoare,

    Imi astern si eu gandurile aici…pentru ca inteleg de ce ai scris ceea ce ai scris. Eu inteleg si din prisma copilului (copil accident=eu nu am fost planificata si nici dorita) relatiei parintilor mei si inteleg si din prisma partenerului unei relatii, in care cea care are cei mai multi „balauri” sunt eu.

    Din perspectiva copilului: nu te cunosc, nu iti stiu detaliile relatiei insa stiu ca este extenuant si am o idee cam cat de greu iti este-am trait alaturi de mama si (in) drama ei mult mai multi ani decat mi-as fi dorit. Din cate spui, povestea ta nu este povestea mea (stiu ca nu exista povesti identice doar poate similare) si ma bucur ca a ta este cum este (adica nu atat de urata) in comparatie cu a mea si de ce spun asta: tata a avut si are balauri imensi, multi si urati. Din pacate, el nu considera ca are vreunul si prin urmare nu a incercat sa ii controleze vreodata. Mama i-a vazut pe toti si a fost biciuita de fiecare in parte si singura s-a incatusat si a ingenunchiat in fata lor. De ce a facut doi copii? Pe primul din neglijenta si pe al doilea din „daca aveti un copil, faceti-l si pe al doilea!” A crezut ca poate va fii mama care a incercat sa fie cu primul si ca isi acorda o doua sansa (ca mama). Noi nu am fost o familie normala, boala numita casatoria parintilor mei, aproape ne-a distrus pe toti. Spun „aproape”, pentru ca noi copiii desi am trecut prin ce am trecut NU ne consideram victime si inca ne adunam de pe jos lucrand sa devenim oameni mai buni si sanatosi mental. Nu spun ca am reusit, spun ca ceea ce facem este un „work in progress” si desi am un gand care nu imi da pace (un pui de balaur: ca nu vom reusi sa fim pe deplin asa cum ne propunem), noi nu renuntam in a ne lupta cu noi insine.

    Din perspectiva celui care are cei mai multi „balauri” (incerc foarte mult sa nu imi indepartez sotul sau il necajesc; balaurii mei sunt legati de mine si nu de el, sunt legati de neputiinta mea de a-mi ajuta mama sa o conving ca are dreptul sa aiba o viata normala) in relatia mea: eu iti multumesc tie (desi NU te cunosc!) pentru ce faci pentru sotul tau si cred (sau cel putin sper!) ca si el percepe ca esti si ai fost alaturi de el. De ce iti multumesc tie? Pentru ca STIU cat de greu va este si tie, si sotului meu si tuturor celor care accepta sa fie langa oameni ca noi. Pentru ca i-am multumit si de cate ori prind ocazia, ii reamintesc si sotului meu cat de recunoscatoare sunt pentru tot ce a facut si face pentru mine. Pentru ca noi, astia cu atatia „balauri”, noi NU suntem usor de trait cu. Suntem secatori de resurse: avem nevoie de intelegere si suport mai ceva ca un copil si desi „lucram” la noi insine, avem tot felul si dese relaps-uri si devenim egoisti cand nu avem dreptul si innoram zilele celor carora chiar le pasa de noi.

    Cu toate acestea, fiind de o parte si de a alta a baricadei, draga autoare, vreau sa iti spun urmatoarele: mi-am dorit de mii de ori si inca imi doresc ca parintii mei sa divorteze (am TRAIT fiecare uratenie a casatorie a lor pentru ca cei mici, da, simt orice-sunt ca un burete care aduna fiecare emotie si o interiorizeaza si in timp devin adulti disfunctionali) si am nenumarate momente (balaurii mei) cand simt cum ma mananca pe dinauntru lipsa curajului mamei mele de a face acest pas si ma simt prinsa in aceeasi intrebare circulara si fara sens: „de ce nu am avut si eu parte de o copilarie normala?” nu „fericita”, normala. „de ce mama nu a plecat si nu pleaca nici acum?”

    Oricat de mult efort depuneti amandoi sa le oferiti o familie normala copiilor vostri, copiii vostri TOT simt ca ceva nu e in regula si nu, asta nu e sanatos nici pentru voi, nici pentru ei.

    Eu am ales sa nu am copii (si din acest motiv). Sunt total de acord cu cine a spus mai sus ca inainte de a face un copil, sa iti cauti si lupti cu proprii demoni. Un copil nu va face asta in locul tau si nici nu te va scapa de ei…demonii tai, ai lui/ai ei (vorbsc la general acum), nu vor disparea daca tu nu lucrezi la asta ci vor dormita mereu intre parteneri si intre parinti si copii.

    NU iti judec alegerile (NU am si nici NU as indrazni sa imi adjudec acest drept), imi aduc aminte doar de copilul care am fost si de mama care si-a acceptat viata pe care si-a creat-o fara a lupta nici o secunda sa si-o imbunatateasca…de asta, inca o data, am tinut sa scriu si eu.

    Nu exista „soarta”, „asa mi-a fost dat”, „las ca D-zeu vede si stie”, „e usor sa pleci dar e mai greu sa ramai”, exista doar „eu aleg sa…”.

21. Este clar:dacă mai mulți cititori au folosit cuvântul „ambiguu” sau ai lăsat sa se înțeleagă ca textul tău este așa atunci trebuie sa vii cu niște completări, lămuriri. Evident nu ajută pe nimeni atâtea interpretări și impresii , atenția cui ai vrut sa o atragi? E un text care a așternut mai mult ceață pe un blog atât de clar și limpede ca lumina zilei

22. Am citit de mult de tot niste articole despre cum karma echilibreaza unele lucruri ramase neterminate intr-o viata anterioara. Cum noi atragem si ne simtim atrasi de oameni cu care avem o istorie karmica si de la care avem de primit/invatat sau pe care trebuie sa ii sustinem, invatam etc in viata actuala. Daca in viata trecuta cineva ti-a gresit in vreun fel, karma il va aduce sa isi rascumpere cumva greselile. Asa si tu, draga autoare, poate ca ai o datorie karmica fata de acest barbat. Sa il ajuti sa se elibereze de balauri… sau cine stie cate altele….. felicitari ca lupti si esti alaturi de omul pe care il iubesti.

23. Un copil sau doi sau sapte nu sunt niciodata solutia. Intr-o casnicie cred ca sotii trebuie sa faca compromisuri, sa lase de la ei ca sa poata discuta si sa nu se ajunga la cearta.Daca e armonie se simt si sentimentele mai puternic. Mie imi place articolul desi acel 5% provoaca suferinta si uneori intrece restul de 95. Noi putem sa ne dam mult si bine cu parerea dar voi sunteti singurii care va cunoasteti situatia si puteti lua masuri

    • Așa este! Un copil nu este niciodată soluția pentru ca o relație sa funcționeze. Dar pot fi motivația perfecta pentru a ne găsi împlinirea!

24. Mie mi-a plăcut textul tău. Cred că l-ai scris pentru a te descărca. Succes în ce ți-ai propus și ai grijă mereu ca copiii tăi să nu împrumute din balaurii voștri (eu am mulți balauri de la ai mei). Sunt în asentiment cu cea care scria mai sus că copiii simt, indiferent dacă arată sau nu. Eu nu am arătat și acum târziu le-am spus că felul tatei de a fi mă face să îngheț când cineva țipă la mine. Ea a rămas șocată de ce nu i-am spus până acum. Pentru că înveți să te interiorizezi. Nu zic că soțul tău face așa ceva, ideea e că vor simți frecușurile dintre voi. Nu te da bătută și succes în continuare!

    • esti in asentiment ca ei simt sau esti in asentiment ca ei nu se exprima?

      copiii simt: unii exteriorizeaza ceea ce simt, altii mai putin. fiecare „isi duce” dramele in felul sau. doar pentru ca unii dau mai putine semne ca „se prind” ca ceva nu e in regula, nu inseamna ca nu simt.

      un parinte care sustine ca nu a observat ca propriul copil „simte”, ori neaga realitatea, ori …neaga realitatea iar… „socul” unora dintre ei este doar un alt mod de a nega realitatea din care a facut parte, din diverse motive: vina, rusine ca nu a fost in stare sa faca ceva sa schimbe acea realitate, parere de rau ca nu a avut curaj sa iasa din acea situatie etc.

      o familie nu traieste in laturi paralele ale universului.

    • Asta am spus și eu. Toți simt însă unii nu se exteriorizează, adică nu arată 🙂

25. Mi se pare nedrept ca autoarea acestui articol trebuie sa se justifice pentru alegerile facute si pentru experientele traite.Faptul ca in final este recunoascatoare indicla clar un sfarsit fericit povestii si faptul ca e vindecata de „balauri”.
    Cu Windi sunt de acord intr-o privinta, ca trebuie sa fim echilibrati atunci cand ne decidem sa facem copii.Dar asta se intampla intr-o lume ideala, perfecta, pe care noi din pacate nu o traim.
    Felicitari pentru curaj si pentru articol autoareo! 🙂

26. Eu nu am inteles prima lecție. Le anulează pe celelalte…

    • Exact aşa mi se pare şi mie …

    • Prima lecție anticipează ce urmează sa se întâmple. Adică poate ca nu a fost cea mai buna decizie faptul ca m-am întors, ca m-am maritat așa de repede, ca am făcut copii, copil fiind. Dar din toată situația care nu îmi părea favorabila am învățat sa cresc, am găsit soluții, am întors totul in favoarea mea. Iar acum sunt mandra de asta!

27. Nu luam in calcul un ”amanunt” foarte impostant: s-a casatorit la 21 de ani. Da, varsta, experienta conteaza. Altfel alegi, altfel intelegi si gestionezi ce ti se intampla. Povestea ei este clasica in randul femeilor care se casatoresc foarte tinere. Si e firesc sa fie asa. In general, trecem peste basmele reale sau inchipuite. 🙂 Alice Miller scrie bine despre lucrurile astea, dar le aplica cine vrea si cine poate: toti avem traume din copilarie (mai mari sau mai mici; constiente sau nu) si e bine sa le vindecam sau macar sa fim constienti de ele inainte de a porni la un drum serios cu cineva: casatorie, copii. Dar asta cere timp, introspectie, vointa.
    Femeile cu tata abuziv se casatoresc, in general, foarte devreme sau foarte tarziu. In functie de asumarea traumei si puterea personala de a o rezolva.

    • Cristina, mi-a plăcut foarte mult felul in care ai pus problema. Toți avem balauri, mai mari sau mai mici! Important este sa avem voința sa luptam cu ei. Din păcate, nu realizam faptul ca 90% din familii trăiesc cu balaurii in casa si nu au nicio intenție sa ii depășească! Asta era de fapt scopul meu… Sa profitam de orice frustrare, suferință, nemulțumire pentru a ne cunoaște mai bine!

    • E o ”vorba” care-mi place mult, ceva de genul: de fiecare data am ales bine, atat cat am putut intelege si actiona in momentul ala, cu resursele interioare si exterioare pe care le-am avut atunci. Nu e cinstit sa-ti evaluezi deciziile din trecut, pentru ca azi esti ”altcineva”, cu mai multe resurse si potential. 🙂

28. Buna,
    contrar ambiguitatii textului, tind sa inteleg, in mare parte, acel sentiment.

    Sunt de acord ca iubirea e o alegere pe care o faci zilnic, dar casnicia nu se poate intemeia numai pe asta – iubirea e un lucru foarte pretios, care vine greu si pleaca foarte usor(in multe cazuri se mai si intampla asa, chiar daca mereu avem tendinta sa credem contrariul).

    Nu sunt de acord ca oamenii se schimba, isi pot disimula metehnele atat de bine, se pot dresa sa fie pe placul partenerului, se pot amagi chiar ca au devenit ceea ce isi doresc sa fie, dar in esenta lor, in locul ala in care esti doar tu in fiinta ta, camaruta in care tu esti singurul stapan, acolo totul ramane la fel.

    Balaurii pot capata multe forme, dar daca nu exista compatibilitate de caracter, mai bine e sa renunti la o relatie. Vorbesc din proprie experienta cand spun ca poate contrariile nu fac deloc casa buna.
    Timp de 10 ani am fost intr-o relatie plina de suisuri si coborasuri – el lumina – eu intuneric, el sociabil, deschis, supportive, dar cu demonii lui, eu retrasa, meditativa, cinica, insa foarte realista si rabdatoare. Contrar asteptarilor, nu eu am fost tiranul, nici el, tiranul a fost opozitia asta care, pe de o parte ne facea sa luptam pentru ceea ce aveam, insa pe de alta parte ne obosea atat de mult.
    Am renuntat unul la altul de nenumarate ori(si aici vine un indice important intr-o relatie – daca exista ezitare macar o singura data, relatia e sortita esecului – acum, maine, peste un an, peste 10 – acelasi e deznodamantul), pentru ca mai apoi sa ne dam seama ca nu mai gasim asta nicaieri in alta parte.
    Depresiile mele, mai putin patologice si mai mult justificate de anumite aspecte, se inmulteau. Abia dupa ce am „scapat” de el, de cel care ma sprijinea, dar imi macina incet si sigur rabdarea – abia atunci am inceput sa evoluez, sa-mi fiu juriu si calau, sa fac tot ce pot cu viata mea si sa devin in sfarsit un om multumit. Ajunsesem sa am impresia ca lupt singura pentru tot si am decis sa renunt la relatia respectiva. Poti lupta singur destul de mult timp, cand esti tanar, vesel si totul e posibil, dar daca trebuie sa negi ceea ce esti pentru ca vrei sa te integrezi intr-o relatie – abia asta e crima. Oricat de frumoasa ar fi relatia, nu trebuie niciodata sa te pierzi pe tine, sperand ca va fi bine, si nu rau.
    Asta a fost si greseala noastra, a amandorura, incercam sa ne acomodam fiecare astfel incat sa-i fie mai bine celuilalt, sa ajungem la mijloc, caci cu cat incercam mai mult, cu atat mai dureros devenea. Si uite asa, fiind diferiti, si nu similari, nu ar fi niciodata asta o combinatie buna.
    Am ramas amici si sfatuitori, pastrand doar ce era mai frumos intre noi din vechea relatie. Uneori imi pare atat de rau pentru tot timpul pierdut(zece ani greu ti-i mai da cineva inapoi), alteori il vad ca pe o investite in mine, caci numai datorita lui sunt azi ceea ce sunt.

    Intrebarea mea, si singura nedumerire pe care o am in legatura cu acest articol: Te deranjeaza cum e el sau consideri ca v-ati indepartat prea mult unul de altul in favoarea copiilor?
    Daca raspunsul e afirmativ macar intr-una din situatii, aici doi poarta vina.

    Te felicit pentru realizari si iti doresc la fel de multa forta pe viitor!

    • Îți mulțumesc! 🙂
      Ma preocupa faptul ca nu il simt liniștit si împlinit. Ca simt ceva in sufletul lui care nu il lăsa sa fie fericit pe deplin. Teoretic este foarte recunoscător pentru familia noastră, dar ceva ii lipsește. Din păcate, el nu vrea sa recunoasca asta. Il simt abătut de prea multe ori. Si apropo de parcursul nostru, simt ca eu am învățat foarte multe despre mine de când am devenit mama, iar el a rămas in același stadiu. De aici vine distanta dintre noi.

29. Am citit odata ceva ce mi s-a parut foarte adevarat: nu exista casnicie de lunga durata si fericita ci doar divorturi ratate! Asa cum exista casnicii ratate, exista si divorturi ratate! In 30 de ani de casnicie sa zicem sau 20 sau 15 nu cred ca nu a incoltit macar gandul divortului, la o cearta, la o suparare! Dar tot timpul punem in balanta si vedem daca se merita sa plecam sau sa stam impreuna!