Despre cum si de ce am vrut sa mor astazi

Azi am trait cel mai cumplit moment. M-am tot gandit daca sa scriu despre asta sau nu, mi-e foarte teama ca n-o sa pot descrie bine ce-am simtit. Ce greu e sa ma intorc :). Desi n-au trecut decat cateva ore…
Asadar. Eram la munca. A inceput dintrodata, in timp ce urcam scarile de la parter la etaj. M-am simtit foarte pustiita. De parca mi-ar fi soptit cineva la ureche ca a murit cea mai draga persoana din lume. De parca s-ar fi deschis usile spre sufletul meu si acolo nu era nimic, decat frica, intuneric si gol. Am inceput sa tremur, mi s-a facut brusc greata. Mi-a venit amar in gura, am simtit ca ma imprastii, pielea ma strangea ca o carapace prea mica. Am izbucnit in plans. Cu hohote, lacrimi siroaie, ca un copil mic care se cere alinat si leganat. Stiam unde sunt si de ce, stiam ca nu s-a intamplat nimic rau, cu toate astea mi-era foarte frica. De toti oamenii, cunoscuti si necunoscuti, de mine, de ziua de maine, de cine sunt si de ce pot face. Am vazut intr-o secunda cat de lipsite de sens sunt toate, cat de singura sunt si cat de ingrozitor de slaba.
Nu-mi doream decat sa mor, ca sa se termine. Sa ma intind si sa mor.
Apoi mi-au amortit picioarele si degetele de la maini. Ma dureau ochii, nu-mi mai simteam pielea de pe maini, voiam in continuare sa dispar cu totul. Vedeam in continuare cat de inutile sunt cautarile astea de sine, de fericire, de sens si semnificatie. Cat de oribil de simplu e totul, cat de nefericiti sunt oamenii tocmai fiindca nu inteleg asta, cat de greu e sa te lupti cu tine, cat de imposibil e sa-ti gasesti un echilibru care sa tina mai mult de cateva secunde… Cat de cumplite sunt momentele de claritate, pentru ca iti dai seama ca tot ce credeai despre tine sunt doar constructii de nisip, ca iti irosesti viata aiurea alergand dupa lucruri complet lipsite de insemnatate, refuzand sa spui ce gandesti pentru ca nu vrei sa fii slab sau in rand cu lumea, refuzand sa faci ce-ti place de teama ca o sa fii judecat sau parasit, refuzand sa iubesti pentru ca te temi sa nu te doara.
A trecut dupa o ora. M-a lasat epuizata, stinsa, alba ca varul si cu genunchii tremurand. Nu stiu ce-a fost. Nici nu cred c-o sa stiu. Stiu ca nu vreau sa mai trec niciodata prin asta. Si ca probabil o sa mi se mai intample. Acum am avut noroc ca n-am fost singura. Daca eram… nu vreau sa ma gandesc ce mi-ar fi facut toata greata si tot intunericul ala.
Multumesc ca ai fost acolo. Nu mai stiu daca m-ai tinut de mana sau nu, daca m-ai scos la aer sau am mers singura, nu mai stiu ce mi-ai spus. Imi amintesc doar ca erai acolo si asta ma facea cumva sa stiu ca la un moment dat o sa se termine groaza si o sa trec inapoi in zona sigura si calda care e viata mea.
Acum sunt bine, stau intinsa pe burta pe covor si beau o bere. A trecut, dar a lasat niste urme lungi si negre, cam ca rimelul care mi-a curs de pe gene pana pe tricoul mov cu portocaliu. Imi dau seama cat de periculos e sa traiesti… risti sa mori fara vreun motiv intemeiat, pur si simplu pentru ca ti se face frica de viata.
Ce straniu suna acum… Acum nu-mi mai e frica. Nu stiu daca e berea, gandul ca maine e sambata, faptul ca iubesc sau bucuria ca sunt inca aici.
Hei, sunt ok. 🙂
A trecut si asta, ai avut dreptate.