730 de zile libere

Se împlinesc 2 ani de cînd mi-am aprins ultima țigară. 730 de zile. Sigur că încă mi-e foarte poftă. Sigur că aș da aproape orice să mai simt măcar o dată senzația aia minunată de fum aromat care alunecă pe gît și-mi umple plămînii. Apoi să eliberez printre buzele țuguiate trei rotocoale groase, să îmi rotesc elegant încheietura mîinii în care țin țigara și să-mi spun că viața e mișto. Acum 2 ani, am ales să nu mai fac asta niciodată. Mi-am aprins o țigară și mi-am zis: “ce-ar fi să fie asta ultima?” Nu mă simțeam rău, nu-mi ieșiseră nasol radiografiile, nu rămăsesem însărcinată, nici nu citisem vreo carte adventistă. Pur și simplu. Am simțit că e momentul să depășesc momentul ioana-care-fumează. Că pentru mine ar fi mult mai cool să mă las decît să fumez. Că-mi va fi mult mai bine mie cu mine însămi dacă fac un efort de voință.
Acum 2 ani a început calvarul. Primele trei luni au fost cumplite. Mă furnicau plămînii, creierul și degetele. Făceam crize de isterie, dormeam prost, visam numai țigări, fumuri, brichete, foc. Spărgeam, înjuram, trînteam, mîncam. Mi se părea că nimic pe lume nu mai are farmec și nici gust. Acum apreciez cîtă răbdare au avut atunci oamenii de lîngă mine, care fugeau să fumeze pe balcon ca să nu-mi facă poftă, care strîngeau după mine cînd trînteam, și care-mi spuneau că-mi stă minunat cu cele 3 kg extra pe care le pusesem pe mine. Un om anume m-a ajutat mult, mi-a dat peste mînă într-un moment în care probabil aș fi aprins o țigară, și apoi încă una, cu pretextul ca sunt slabă și deh, asta e, o să mă las data viitoare. Mi-a dat peste mînă atunci, mi-a smuls dintre degete țigara nenorocită, și-apoi de fiecare dată cînd mi-a mai venit să fac gestul asta (adică de cel puțin 20 de ori pe zi, în fiecare zi din ultimii 2 ani), m-am gîndit la vorbele pe care mi le-a zis el cînd mi-a dat peste mînă: “Mai așteaptă un minut, poate mai tîrziu nu-ți mai trebuie…” N-ai avut dreptate, încă îmi mai “trebuie”, dar n-o fac. Mai aștept un minut, și încă unul și tot așa pînă într-o zi cînd poate am să uit ce bine e să fumezi. Ce bună e țigara de după, aprinsă cu palmele transpirate, în pat și-n întuneric. Ce gust bun îți rămîne în gură după un Lucky lights amestecat c-o cafea tare (chiar dacă e decaf). Cum merge o țigară după 6 ore de mers cu trenul sau cu avionul… Sau la o bere și-un film bun, sau pe plajă, în timp ce stai cu ochii-n mare și coatele-n nisip.
Totuși, over all, cred c-am făcut bine. Pielea mea e mai curata, dinții îmi sunt mai albi, nu mai tușesc (mă rog, mai tușesc, dar numai zilele astea, cînd sunt răcită), miros frumos, simt gustul plin al mîncării, sexul e mai bun, ceaiul e mai bun, pot să urc 10 etaje fără să mă ia cu leșin, pot să declar mîndră că “nu fumez” cînd vreun domn ferchezuit îmi cere ștrengărește un foc. Nu mai am găuri de arsuri în cearșafuri, și în mașina mea miroase în continuare a nou și proaspăt, ca în ziua în care am luat-o de la dealer, acum mai bine de un an.
Cu siguranță e cel mai greu lucru pe care l-am făcut în toată viața mea. Mai greu decît bacul și licența la un loc, mai greu decît operațiile, despărțirile și părăsirile de oameni pe care i-am iubit, decît rămasul pe străzi sau morcovii fierți ca singură sursă de hrană timp de-o săptămînă legată.
Ah ce-aș fuma acum o țigară… N-o s-o fac, firește, pentru că greul a trecut și pentru că nu mai vreau să trec niciodată prin ce-am trecut acum 700 și ceva de zile.
Ce vreau de fapt să spun e că… se poate. Eu am putut. Și merită. Pentru că te face să te simți bine cu tine. Fiincă e atît de greu încît, după o vreme de chin, știi că dacă ai putut să faci asta, poți face orice! Dar absolut orice!