Istanbul: it’s not you, it’s me

M-am tot gindit zilele astea de cind m-am intors de la Istanbul ce mi-a displacut acolo atit de mult cit sa refuz ideea de a ma intoarce in urmatorii ani. Si cred ca stiu. Si e vina mea, intr-un fel. Sint o persoana olfactiva. Retin mult mai usor mirosuri decit imagini, sunete sau gusturi. Un miros neplacut e mult mai greu de suportat pentru mine decit o imagine sau un sunet neplacut. E suficient un miros placut sa ma lipesc de un om sau de o farfurie cu mincare, la fel cum un iz neplacut ma indeparteaza instantaneu de lucruri si de locuri.

Iar la Istanbul miroase. Imi veti spune despre condimente si carne fripta de oaie. Am simtit si asta, desigur, si nu asta mi-a displacut. Imi plac condimentele, sofranul, mirosul de grasime de oaie topita, nimic din toate astea nu ma deranjeaza. Sint o gurmanda si ma bucura orice aroma care rezulta in timpul sau in urma prepararii de mincare.

La Instabul miroase insa urit. A urina de om si de pisica, a mincare si gunoaie alterate, a picioare si subtiori transpirate. Ne-am invirtit pe strazi pline de turisti si de localnici, ne-am plimbat cu barca si cu tramvaiul, am haladuit prin bazar, prin palate si muzee. Peste tot miroase urit. Iar pentru nasul si stomacul meu, izul de piele transpirata, de sosete umede, de mizerie, de igrasie, de pereti umezi si vechi a fost prea mult.

Nu, nici mincarea nu m-a dat pe spate. Am mincat peste sub vestitul pod Galata. Bun, dar am mincat mai bun la 2Mai. Am mincat in Taksim la un impinge tava, am cules de-acolo toate specialitatile pe care le aveau in vitrina, de la musaca de spanac, legume la cuptor si pilaf de orez cu sos de fasole. A fost bun, dar nu memorabil. Am gustat si kepabul de oaie, si humusul cald cu unt topit deasupra. Am dat iama si-n rahatul cu fistic, si-n baclavaua cu nuca si-n cornuletele fragede cu sofran. Singurul lucru pe care l-am adus acasa au fost covrigii cu susan numiti „simic” simit (multumesc MD) care se vind peste tot pe-acolo. Au fost buni, moi si aromati, dar nu tin mai mult de-o zi. Inghetata elastica e interesanta ca textura, dar n-are nici un gust. Kataiful e prea dulce, iar budincile cu lapte scazut sint prea asemanatoare cu ce prepara mama din plic dr. Oetker. Baclavaua pe care-o face mama lui Cetin este mult, dar mult mai buna.

Moscheele sint frumoase pe dinafara. Impresionante. Dar n-au miscat nimic in mine in felul in care au facut-o Notre Damme, domul din Milano, San Pietro din Roma. Iar pe dinauntru n-am stat mai mult de 1 minut. Mirosul cumplit de picioare descaltate m-a alungat instantaneu. In micul nostru grup se dezbatea aprins daca e miros de picioare sau miros de soareci morti. N-am stat sa aud concluzia, am iesit rapid, verde la fata, si-n urmatoarea n-am mai intrat.

Palatele sint de vazut neaparat. E fix cum ne-a zis ghidul palatului Dolmabahce: „We like it big in the middle east”. Cel mai mare candelabru din europa, cel mai mare covor din lume (100 mp), cele mai mari caftane si diamante si asa mai departe.Camere uriase si bogat decorate pentru barbati, camere mici si simple pentru femei.

Bazarul m-a dezamagit groaznic. O adunatura de afaceristi care vind fie haine de genul celor pe care le gasesti la noi in IDM sau Europa, dar la preturi mult mai mari, fie comercianti de suveniruri exagerat de scumpe si ele, de la ibrice de alama la narghilele, fie bijuterii de aur, covoare si haine de blana. La cele din urma nu m-am uitat deloc, ca nu ma intereseaza deloc, dar suvenirurile si hainele mi s-au parut urite, de proasta calitate si scumpe. Nimic nu m-a stirnit suficient cit sa incerc sa negociez, asa ca nici placerea asta n-am gustat-o. Bazarul de condimente mi-a placut.

Aglomeratia de peste tot m-a speriat putin. Valuri de mii de oameni. Pe strada principala din Takism se merge pe doua sensuri, daca te bagi pe contrasens, te iau pe sus, te calca pe picioare, ca vitele.

M-au enervat cumplit diferentele intre femei si barbati. Ei in blugi si tricou, ele sub straturi si straturi de material negru. Ei mincau si beau si rideau si petreceau la masa, ele stateau pe tabureti la 30 de cm in spatele lor, fara sa manince, cu miinile in poala si capul plecat. Majoritatea (dintre cele carora le puteam vedea chipul, pentru ca erau si multe care aveau burka inchisa pina deasupa nasului, lor nu le vedeam decit ochii) erau foarte palide si aveau ochii cumva vinetii, ca un om bolnav. Mi s-a parut fascinant ca in servicii lucreaza exclusiv barbati. La restaurante, magazine, peste tot numai angajati barbati. M-am si speriat cind, la cabina de proba, a intrat peste mine un pusti foarte amabil, curios daca imi vine rochia sau nu.

Cit despre shopping, n-am nimic a zice. Magazine deloc pe gustul meu (eu nefiind adepta brandurilor scumpe), iar in putinele in care-am intrat, nu m-a atras nimic de pe stendere. Preturi mai mari ca la Viena, Praga sau Barcelona.

Cazarea a fost jalnica, e prima oara cind mi se intimpla sa aleg un loc dupa reviewuri (multe si bune) si sa ma trezesc la fata locului intr-un dezastru complet. Calatoresc in Europa de 7 ani, inchiriez garsoniere, camere de pensiune si hotel de citeva ori pe an in diferite colturi de continent, si asa teapa nu mi-am luat niciodata. Hotelul Esen, pe care l-am gasit pe Venere.com, e asezat intr-adevar foarte bine, la citeva minute de moscheea albastra si de Topkapi, dar pozele de pe Venere si realitatea n-au mare lucru in comun. Camera a avut dimensiunile unei garderobe, iar ca sa te speli pe dinti trebuia sa deschizi usa de la baie ca sa nu-ti invinetesti cotul. Am avut si mic dejun, rosii si castraveti, telemea si salam straveziu, plus niste biscuiti cu crema d-aia de simti zaharul intre dinti. Parcarea a fost si ea oarecum ok, respectiv am lipit masina de geamul de la parterul hotelului si ne-am rugat sa nu ne-o zdrobeasca masina de gunoi dimineata. Despre igrasie nu va mai povestesc, ati vazut-o in poze. Dimineata ne culegeam de pe spate bucatile de tavan care cadeau noaptea peste noi. Nu va mai povestesc cum miroseau salteaua si pernele, va spun doar ca a fost pentru prima oara in 25 de ani cind am dormit cu fata in sus. Iar cind simteam ca imi cade capul intr-o laterala, ma trezeam de frica sa nu mi se faca rau de la mirosul de statut. Personalul a fost insa amabil, o surpriza placuta.

Drumul de 12 ore dus, 12 intors nici nu mai pierd vremea sa-l critic, ne-a epuizat, mai ales portiunea din Bulgaria, care e foarte lunga. Partea buna a fost ca ne-a costat 170 de euro cu tot cu bezina, casco, taxa de pod, buvigneta si autostrada. Impartit la patru, iese mult mai bine decit un bilet de avion. Data viitoare insa, o sa iau avionul. Inca o parte buna la drumul cu masina a fost escala la Nessebar pe drumul de intoarcere. Am mincat bine, rapid, intr-un restaurant pe malul marii.

O masa de doua persoane in Taksim variaza intre 10 euro (la autoservire) si 50 (in locurile mai elegante). Calatoria cu tramvai/metrou costa 0,75 euro. Berea e 3-5 euro. Intrarile la muzee sint cam 5 – 10 euro. Croaziera de 90 de minute pe Bosfor e 5 euro.

Cam asta mi-a displacut la Istanbul. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca nu e un oras frumos, ofertant, misterios. Sint convinsa ca e. Doar ca ce-am inteles eu din el, prin ploaie si mici dezamagiri (majoritatea olfactive) nu se poate lega acum in amintiri placute. Sint sigura ca sint milioane de lucruri in Istanbul care ti se lipesc de suflet, al meu a fost probabil prea umed si cu narile prea atente pentru o prima intilnire cu un loc atit de diferit de toate celelalte pe care le-am vizitat pina acum. Cu siguranta nu-i port pica si vreau sa-l mai intilnesc o data. Eventual cu un cirlig pe nas.