Filmul ăsta are un nume complet aiurea. Playboy Golden Lines. Playmate Platinum Linen. Gold Silver Plays. I-am zis în toate felurile pînă l-am văzut și i-am înțeles titlul. Silver lining este fiecare lucru bun din viața omului, acela care trebuie scos în față cînd treaba pare să alunece către dramatic. Adică faptul că sîntem sănătoși. Că putem mînca o dată pe lună creveți. Că vine primăvara. Că există pe lume ciocolata.
Bun, filmul e despre personajul lui Bradley Cooper (îl știți din Marea Mahmureală, aici face un rol excelent și arată nemaipomenit), cu personalitate bipolară, care e scos din spitalul de nebuni de mama lui, spre supriza tatălui (Robert De Niro), atins serios la rîndul lui de sindromul obsesiv compulsiv (e convins că echipa lui favorită cîștigă meciurile numai dacă cele trei telecomenzi stau într-o anumită poziție pe pervaz și dacă poartă un anumit tricou). Odată ajuns la ai lui, Bradley încearcă să țină boala sub control și să-și convingă soția să se întoarcă la el, după ce a surprins-o făcînd amor cu un coleg de-al lor, l-a bătut măr pe amant și a ajuns în spitalul de nebuni în urma incidentului. Personajul lui e frumos împletit cu personajul feminin al lui Jennifer Lawrence (o știm din Winter Bone), și ea nebună, dar altfel. Ea, deprimată după moartea soțului, face sex cu toată populația masculină a orașului, mai puțin cu nebunul bipolar, de care se îndrăgostește. Mai departe avem cîteva glumițe cu Chris Tucker, niște scene de dans, un joc ctoricesc bun al lui De Niro (care vai, ce-a îmbătrînit, dar vai ce actor încă e!), replici bune, soundtrack nemaipomenit. Un film trist, despre o nebunie care de fapt nu e boală cît e asumare și sinceritate brutală (și eu aș sări la bătaie dacă mi-aș prinde omul cu alta în duș), cu personaje bine închegate. Păcat de finalul american, e singurul lucru pe care am a-l reproșa filmului. Probabil că filmul e atît de bine legat pt că regizorul Dennis O Russel (a mai făcut the Fighter) e tatăl unui băiețel care suferă de schizofrenie și de sindromul obsesiv compulsiv).
Da, aș revedea filmul, mai ales pentru soundtrack și pentru Bradley Cooper.
În calitate de iubitoare de Tarantino, zic că se putea mai bine. Deh, după Inglorious Basterds, unul dintre puținele filme căruia nu i-aș reproșa nimic și pe care-l știu pe de rost (l-am văzut, întreg și pe bucăți de 10 ori, cred), e greu să nu dezamăgești, cîtă vreme așteptările-s cît oceanul de sînge din Kill Bill.
Dar mi-a plăcut Django, pentru că e un Tarantino clasic, numai că e western. Sar creierii pe pereți (mă rog, prin copaci, dar vorba vine) încă din primele cinci minute, ca să știi sigur că ești în filmul care trebuie. Cu Samuel L Jackson, the coolest man alive, cu al său Mother Fucker pe care-l iubim încă din Pulp Fiction. Cu Cristoph Waltz dentist vînător de recompense cu accent austriac, obsedat de corectitudine și extrem de parolist (mi s-a părut că rolul ăsta seamănă bine cu cel al ofițerului nazist din Inglorious). Doamne, și ce bine joac Waltz, e dumnezeiesc, vreau să-l văd pe Waltz în toate filmele de-acum înainte, în toate rolurile. Nu știu unde-a stat ascuns toți anii ăștia, mi se pare mai bun ca 99% dintre toți actorii pămîntului.
Revenind, da, Django e un Tarantino clasic. Cu atenția pentru detalii dusă pînă la obsesie. Auzi țigara cum sfîrîie. Auzi pielea de sclav negru cum crapă sub biciul de piele. Vezi irisul criminalului cum se micșorează. Cu arteziene de sînge și intestine zburînd. Cu shoot out-ul de final, mai sîngeros decît cel mai sîngeros shoot out. Cu Tarantino într-un rol scurt, aproape de final, în care regizorul își distruge propriul personaj în 3 minute.
Unii au zis că cică prea mult sînge. Alții că e rasist. Bre, e Tarantino, its supposed to be bloody, get over it. Nu-i film pentru fete mari. E funny, de la costume la accente. Jocul actoricesc e bun, muzica e faină (de Ennio Morricone), avem piese country pe stil vintage, avem și rap de bad ass mother fucker. Nu-i un film fabulos, dar față de ce e în oferta cinematografelor zilele astea, e de văzut! E un Tarantino! Și cine știe cînd vine următorul…
Da, l-aș mai vedea o dată, dar mai peste vreun an doi așa.
N-am mai plîns la un film de… hm… de la Concertul lui Mihăileanu. Iar acolo am plîns pentru că a fost muzica atît de divină că pur și simplu mi s-au deschis porțile sufletului și-am dat pe dinafară… De data asta am plîns pentru c-am empatizat puternic cu personajele. Și pentru că atunci cînd s-a petrecut tsunami-ul din Thaildanda, de Crăciun în 2004, și au murit sute de mii de oameni, am fost șocată multă vreme, mi-a fost rău fizic cîteva nopți la rînd…
The impossible e povestea unei familii de americani surprinsă de calamitate. Ewan McGregor și Naomi Watts sînt părinți a trei puști simpatici de 5, 7 și 13 ani. Valurile uriașe îi despart și îi rănesc. Filmul e despre lupta lor de a se regăsi și abia apoi despre puterea de a supraviețui. Foarte bine făcut, nu e un film comod, dar e, cred, fidel dramelor, sutelor de mii de drame care s-au întîmplat atunci acolo. La final m-am dus în cameră la Sofia și, cu riscul de a o trezi, am strîns-o în brațe. Nimic nu e mai important decît ea și decît noi doi.
L-am văzut pînă la capăt pentru că uneori sînt masochistă. Filmul e cam inutil, pe lîngă că e exagerat de lung. Nu pricep cum de s-au găsit unii să zică despre filmul ăsta că e noul Inception sau chiar c-ar fi vreun soi de Matrix. Doar pentru că e produs și regizat de aceeiași oameni ca Matricea nu înseamnă că e nici pe jumătate la fel de bun.
O amestecătură de șase povești jucate de aceeași actori mascați diferit cu scopul de a spune vechea poveste cu faptele bune care se întorc la tine peste sute și mii de ani. Ok, machiajul e super, dar vorba Omului, cine naiba se uită la un film doar pentru că machiajul e tare? Au inventat o limbă nouă, un soi de engleză a viitorului. Mda, nu mă impresionează prea mult după ce am văzut Stăpânul Inelelor, unde se vorbește elfa, o întreagă limbă nouă (mulțumim domnului Tolkin).
Prima jumătate de film e obositoare, te ții tare să reții care e cine și în ce poveste joacă, tipul tînăr e mai întîi conaș avocat, apoi e revoluționar în Seoul, Tom Hanks e cînd stăpîn de sclavi, cînd supraviețuitor crescător de capre în viitor, cînd autor nebun de romane mediocre, totul se complică în toate poveștile, și pînă să ajungi să pricepi care-i faza ești deja așa de epuizat de efortul de memorie și de înțelegere că fie îți bagi picioarele și te rezumi la a te bucura de sînii lui Halle Berry, fie te lași păgubaș și te duci să te plimbi prin mall pînă e gata și iese din sală și jumătatea mai rezistentă.
Nu l-aș mai vedea o dată nici dacă aș primi 100 de lei sau mai mult.
Ana Karennina
Îl iubesc pe Jude Law și mă topesc după rochiile de epocă, dar filmul ăsta m-a scos din sărite după numai 15 minute. Am citit cartea de două ori, cunosc bine povestea, personajele, drama. Însă versiunea cea nouă, oarecum muzicală și cu décor în continua metamorfoză (interesantă găselniță, e folosită în teatru de ceva vreme, dar în film, hm, e mai degrabă confuzant) nu m-a prins.
Am abandonat filmul înainte de jumătate, nu vreau să-l (mai) văd vreodată.
Mă așteptam la un desen animat funny pentru adulți, cum a fost Up. Din păcate, n-am avut noroc. Nu mi s-a părut deloc amuzant, acțiunea e foarte previzibilă, nici măcar potpuriul de monștri și monstruleți nu mi s-a părut cine știe ce. M-am plicitsit și am renunțat după 20 de minute. Păcat de subiect, cred că putea să iasă tare fain.
O lună în Thaildanda
Mda, ca mai toate filmele românești ale ultimelor decenii. Sunet foarte prost, ca să aud ce zic personajele trebuie să dau foarte tare, astfel încît la prima ușă trîntită în film îmi sare sufletul pe pereți și copilul din pat. Replici cretine gen să-mi bag picioarele și hai frate că s-a nasolit treaba, dialoguri lungi despre nimic, personaje slabe și puțin credibile. Uite-așa am mai pierdut 90 de minute din viață. Never again.
La capitolul cărți, vă recomand Libertate de Jonathan Franzen și Falsificatorii de bani de Andre Gide. Complet diferite, una densă (prima), cealaltă mai light, bune amîndouă. Ultimul Pennac, Necazuri cu școala, nu m-a dat pe spate, deși celelalte mi s-au părut geniale (Zîna carabină, Micuța vînzătoare de proză, La căpcăunii veseli). Nu știu ce să mai citesc, idei?
PS: Nu uitați de echipa mea de purtători de tricouri unice, după numărătoarea mea sîntem vreo 26 deja. Mai e nevoie de 25 de donații. Pls help.
As mai adauga – Viata la 40 de ani- . O comedie la care am ras cu lacrimi. Si, dap Django Unchained. De Waltz, m-am indragostit. As vrea sa-l mai vad jucand inca in cel putin 99 de filme.
Am vazut Viata la 40 de ani la recomandarea ta si tare bine mi-a prins. Uite de ce e bine sa mai citesti si comentariile de la postari nu doar postarile. Am ras cu pofta!
Ai putea sa incerci Copila de zapada, de Eowyn Ivey. Are o atmosfera fantastica – jumatate poveste, jumatate Alaska. Actiunea poate lasa de dorit, dar cartea te vrajeste.
Cauta orice carte a lui Amitar Ghosh – eu le-am imprumutat la randul meu, ca altfel ma prezentam cu ele la tine – sunt the perfect escape from reality.
O sa caut, thx!
Subscriu. Am recitit anul asta O mare de maci si am citit Un fluviu de fum din trilogia Ibis. Si mai am inca 2 in lista de asteptare 😀
Nici mie nu mi-a plăcut O lună în Thailanda, dar na, e un debut, bugetul a fost mic etc. Nu cred ca se incadreaza in sectiunea „ca mai toate filmele românești ale ultimelor decenii”. In ultimele decenii au fost facute foarte multe filme romanesti excelente. 🙂
Replicile bune nu costa bani…
Ce filme extraordinare romanesti s-au facut in ultima vreme? Eu n-am vazut niciunul in ultimii 15 ani…
Să ştii că eu sunt fan al cinematografiei româneşti actuale, aşa că o să înşir aici nişte nume de filme care mi-au plăcut 🙂
Mungiu, cred eu, e un regizor minunat. Două filme m-au impresionat profund in ultimii ani, iar unul este „După Dealuri” (celălalt e „Melancholia” – Von Trier). Şi „432” mi-a plăcut f mult, mi se par excelent realizate.
„Toată lumea din familia noastră” al lui Radu Jude, foarte misto ilustrata creşterea conflictului, f bine jucat.
„Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii” – Catalin Mitulescu
„Marti, dupa Craciun” – Radu Munteanu – am rezonat f mult la poveste
„Visul lui Adalbert” – Gabriel Achim, comedie ffff faina
Si lista poate continua! Dar să ştii că asta e doar părerea mea de neavizat, de simplu spectator!
Români, cumpăraţi produse româneşti şi susţineţi economia!
Lista mea, in ordine complet aleatoare si incompleta: Dupa dealuri, Toata lumea din familia noastra, filmele de Radu MIhaileanu despre care stiu a se pun doar pe jumate (Izvorul femeilor, Trenul Vietii, Concertul), Marti dupa Craciun, Amintiri din epoca de aur, Despre oameni si melci, scurt-metrajele din „5 succese mari pentru 5 filme mici”, Medalia de onoare 🙂
Silver Lining Playbook este un film MINUNAT cu foarte multe intelesuri, il iubesc deja, iar finalul mie mi-a placut, poate ca a fost tipic, dar a fost profund: să fii „nebun” împreună cu cineva nu înseamnă să-ți amplifici nebunia (nu e ca în fizică atunci când forțele se adună și lovesc mai puternic) ci să o împarți și astfel să o diminuezi. În iubire/dragoste/suflet legile fizicii sunt date peste cap (ca să nu zic că nu se aplică).
La The Impossible e cu bocit și de văzut cu nod în gât, dar la drept vorbind (având în vedere că e o poveste adevărată) nu am putut să nu mă gândesc cât de norocoasă a fost această familie. Ei au supraviețuit toți în timp ce alte familii au dispărut total. Dar este un film despre cum să fii om, să ajuți, să iubești și să speri ca un nebun. Merită!
Abia astept sa vad Django. Pentru Tarantino si Waltz (intr-adevar, si mie mi se pare extraordinar!).
Recomandari de filme: Brave (Pixar), Ruby Sparks, The Words si unul mai vechi, Hearts in Atlantis (2001).
Salutari lui Liviu (poate imi returneaza si mie dvd-urile alea)! 😉
Salutari Mihai!
pare rau de dvd-uri, din pacate s-a adeverit ce am anticipat cand le-am primit, adica ca o sa uit de ele si o sa stea la mine indefinit 🙂
le caut diseara si te anunt!
No problemo, Mr. Roboto!
Draga mea, si eu am avut o perioada plina de filme si carti (din pacate, e doar o perioada, nu e asa tot timpul). Filme: Anna Karenina (mi-a placut foarte mult; cel mai mult; am vazut absolut toate ecranizarile), The Words (cu un Bradley Cooper care-mi place si mie din ce in ce mai mult si cu un mare Jeremy Irons), Flight (Denzel e minunat ca intotdeauna) si End of Watch cu Jake Gyllenhaal (dur si sensibil in acelasi timp). Am pierdut timpul cu Hit and Run, o foarte proasta „comedie” si cu Cosmopolis (de dragul lui Robert Pattison am rezistat 20 de minute din film si tot de dragul lui o sa-l reiau la un moment dat; vreau sa-i mai dau o sansa). La fel de dezamagita ca si tine am fost de O luna in Thailanda de pe HBO dar si de Despre oameni si melci…Imi pare rau…filmele romanesti lasa de dorit. Cu toate astea, vreau sa vad Dupa dealuri. Am citit (si mi-au placut foarte mult): Povestea noptii (Colm Toibin), Rapeste-mi viata (Angeles Mastretta) si Logodnica lui Bube (Carlo Cassola; e din ’74 si nu cred ca a fost retiparita; gasita in biblioteca alor mei).
Eu va invidiez sincer ca ati apucat sa vedeti filmele astea. Abia astept ziua in care ne vom intoarce si noi in cinema 🙂
Te poti uita la Peaceful Warrior.Este interesant.O lectie de viata foarte frumoasa.
facem propuneri de filme ? de carti ? am o lista ….lista de lista nenica. :))) sunt din ce in ce mai fascinat de japonezi.
Sunt curioasa cum ti s-a parut Life of Pi.
Recomand si eu o carte: Recviem pentru un cui, Olga Lossky. Eu fac ce fac si mereu revin la ea. Si Irvin Yalom- Calaul dragostei. Filme am doar mai vechi: Dan in Real Life, Away We Go, The Last Station si The Way Back (cu doi romani in roluri bune) 🙂
Nici mie nu mi-a placut Cloud Atlas, mi s-a parut un americanism ieftin, pe bani multi. Am vazut si The Impossible, emotionant intr-adevar, m-a surprins finalul pozitiv – am vazut multe documentare despre catastrofa respectiva si putini au avut norocul sa isi salveze intreaga familie…Iar despre filmele romanesti no comment, pana cand nu se vor gasi si alte subiecte decat comunism, mizerie, droguri, cersetorie, mers la cules de capsuni in Spania, totul cu toping de limbaj vulgar, eu nici macar nu ma mai obosesc sa ma uit la ele, numai atmosfera aceea imi face rau fizic…
Problema cu filmele romanesti ale ultimilor ani e ca sint de nisa, majoritatea, dar sint prezentate ca si cum ar fi mainstream.
De citit, Philip Roth (orice, dar mai ales Pastorala americana) de vazut Amour (Haneke) si A Royal Affair.
Eu as vrea sa NU va recomand Jack Reacher, pe care l-am vazut aseara! Un film deloc special, cu un subiect deloc aparte, mai exact – un film „degeaba”. Un singur plus mic i-as da pentru anumite replici destul de funny, in rest… praf.
de citit: Umbra Vantului si Luminile din septembrie (Zafon), Fiica norocului si Portret in sepia (Isabel Allende) , Iarna vrajbei noastre ( Steinbeck)
Allende am citit tot, si Steinbeck, o sa caut Zafon. Multam de idei!
Umbra Vantului face parte dintr-o trilogie, iti recomand cu drag continuarile 🙂
Pentru citit recomand cu mana pe inima doua românce contemporane si extrem de talentate: Marta Petreu (Acasa, pe Campia Armaghedonului) si Daniela Zeca (Istoria romantata a unui safari, Omar cel orb). Marta e profesoara de filosofie romaneasca la Cluj, iar pe Daniela Zeca o stiu de pe vremea cand facea emisiuni culturale la TVR 🙂 Dupa ce le-am citit cartile am ramas o vreme cu un fel de zambet tamp pe fata, care la mine e semn ca ceva m-a dat pe spate intr-un mare fel.
Multumesc de recomandari, Florin!
The Words ai vazut? tare fain… joaca Bradley Cooper & Zoe Saldana <3
Vazut!
Mie mi-a placut mult Django (nici la mine in top n-a reusit sa treaca de Inglorious Basterds, sunt innebunita dupa filmul ala), dar mi-a placut si Cloud Atlas. Deh. Mi-a placut, nu stiu sa iti zic de ce, pur si simplu mi-a. Pe restul nu le-am vazut, insa citesc as we speak cartea cu Silver Lining, asa ca am trecut peste paragraf, nu l-am citit, vreau sa aflu din carte ce si cum :P.
Ascult acum Sextetul din Cloud Atlas si mi-am adus aminte ca cineva, atunci cand i-am recomandat sa vada Cloud Atlas, mi-a trantit o secventa de comentariu din „recenzia” ta vis-a-vis de acest film. Si m-am tot tinut, de ceva vreme sa iti caut blogul si sa iti postez si eu. Si apoi m-am luat cu una, cu alta, ba am uitat, ba am mai citit o carte, doua, ba am recitit Adam si Eva de Rebreanu, si apoi ca din senin m-a traznit aceasta dorinta de a posta pe blogul tau care este parerea mea vis-a-vis de recenzia ta la acest film: Doamne cat de proasta esti. Pfiu, mi-am luat o piatra de pe suflet.
Hai sa-ti fie de bine! 🙂