În general, lumea pretinde respect pentru cei în vârstă, o chestiune cu care nu sunt de acord în totalitate. Nu cred că ar trebui să respecți un om doar pentru că e mai bătrân ca tine. Trebuie să-l respecți pentru că e OM, iar respectul față de toți semenii tăi, indiferent de anul în care au fost născuți, este esențial, cu asta sunt de acord în totalitate. Poți respecta un om și mai mult pentru ceea ce a ajuns, a făcut, a schimbat pe lume, iar asta, din nou, nu are legătură cu vârsta. Îți poți respecta bunicii, care te-au crescut cu greu. N-am înțeles niciodată de ce trebuie să respectăm by default oamenii în vârstă, dar copiii mici, de exemplu, nu. Și ei fac lucruri complicate. Știți cum ar fi să vă iasă doi canini deodată, fără ca asta să vă afecteze zâmbetul? Nu știți, însă ei pot, copiii mici.
Eu respect oamenii, în general. Sunt sigură că fiecare duce o luptă și pentru asta merită respect. Pentru simplul fapt că supraviețuiesc, că există, merită respect. Respect bătrânii, dar și tinerii. În egală măsură respect copiii mici, chiar și bebelușii, da, respect și un nou-născut.
Scriu despre asta pentru că regăsesc în ultima vreme în multe locuri noțiunea asta de respect față de copil răstălmăcită, sucită, întoarsă pe dos. Unii spun că n-ai ce respecta la un copil, că doar n-a făcut nimic încă să merite respect. Alții spun că n-ai cum respecta un mucos care nu știe nici să stea în fund. Alții că dacă-l respecți, sigur îi construiești o scară pe care ți se va urca în cap mai târziu. Eu simt și cred că dimpotrivă, a-ți trata copilul cu respect nu e nici moft, nici exagerare, nici inconștiență, nici răsfăț. Este calea cea mai firească, simplă și rapidă către o relație frumoasă cu copilul tău, iar dintr-o relație frumoasă sigur va ieși un copil respectuos cu tine și cu alții, sensibil, empatic, bun, independent. Și mai cred că a-l crește fără limite și responsabilități e o dovadă a lipsei de respect pentru el, pentru că dacă nu știe să respecte reguli, îi va fi greu să se adapteze la viața din afara brațelor mamei.
Pentru mine, a-mi respecta copilul înseamnă a fi atentă la nevoile lui și a i le împlini cât de des și de bine pot. Nevoile copiilor sunt ușor diferite de cele ale adulților, dar asta nu le face mai puțin stringente sau importante. Copilul mic are nevoie de contact fizic cu mama lui, are nevoie să o privească în ochi, să o vadă zâmbind, pentru el, asta e o nevoie la fel de mare cum e setea pentru un adult, așa că va plânge cu disperare pentru a primi brațele mamei. A-i ingora plânsul, nevoia, pentru mine este egal cu a minimiza valoarea lui ca om, lăsând la o parte instinctul de mamă, care strigă și el după contactul cu puiul. Uneori, nevoia lui nu poate fi împlinită, din motive obiective. N-o ignori, îi spui copilului, oricât de mic ar fi (te asigur că înțelege): Știu, iubitule, că ai mai vrea să dormi pe mama, mama însă trebuie să meargă urgent la toaletă, așa că te rog să rămâi cu tati un minut.
A-mi respecta copilul înseamnă a-l lăsa să decidă (în limita posibilităților vârstei la care se află). Astfel învață că și dorințele lui contează, că are un cuvânt de spus (chiar dacă la început e unul mai mic), va învăța să decidă pentru el, nu doar să execute comenzi.
A-mi respecta copilul înseamnă să-i recunosc sentimentele, chiar dacă unele dintre ele mi se par nejustificate sau caraghioase. Respect față de copilul meu arăt atunci când nu-i distrag atenția de la o supărare de-a lui, doar pentru că nu-i mai suport plânsul.
Îl respect când îi acord timp dedicat. Când îl ascult și îi ofer înțelegere. Când îl încurajez să spună ce are pe suflet și nu-i minimizez sentimentele, la modul: Haide, ești băiat mare, băieții nu plâng, sau Ei na, cum să te temi de monștri, ești fetiță mare! sau Plângi pentru atâta lucru, te rog să încetezi chiar acum, nu e nici o dramă că Maria nu vrea să fie prietena ta. Pentru copil, astea SUNT drame, vreau să fiu acolo pentru el, nu să-l fac să se simtă greșit.
Îmi respect copilul atunci când îi spun adevărul despre tot, în feluri potrivite vârstei lui.
Îl respect când admit că nu am mereu dreptate. Uneori, dreptate are el, chiar dacă are doar doi ani. Iar când se întâmplă asta, îi spun sincer: Da, puiule, a fost așa cum ai spus tu, eu am greșit!
Când nici măcar nu iau în calcul că aș putea să-l bruschez în vreun fel, să-l jignesc, să-l umilesc, să-l ameninț. Nu aș face asta cu alți oameni pe care îi respect, cum ar fi mama sau colegii mei de la muncă, de ce aș face asta copilului meu?
Îl respect când îl las să se joace liber, așa cum dorește.
Când îl las să decidă cât să mănânce, dacă vrea sau nu să-l pieptăn. Nu ai impune unui subaltern cât să mănânce, nu? E lipsit de respect.
Îl respect când nu-l întrerup. Mă deranjează când copilul mă întrerupe, dar eu fac același lucru cu el, de parcă doar discursul meu e important, al lui nu.
Îl respect când nu-l subestimez, când nu-l ajut la orice pas. Respect înseamnă, printre altele, pentru mine, și încredere în abilitatea omului de a-și rezolva parte din probleme. Nu-l ridic de jos pe copil dacă nu-mi cere ajutorul, nu-i dau să mănânce dacă se descurcă singur, nu-l oblig să se lase îmbrăcat, dacă vrea s-o facă singur.
Respectul se învață prin bunul exemplu. Văd asta pe copiii mei. N-am citit teorie despre asta, nu-mi cereți studii, nu le cunosc, pur și simplu am făcut cum mi-a venit. Iar acum văd, ca într-o oglindă, respect din partea lor, deși sunt încă mici. Nu este un respect impus, pretins. Este ceva ce le vine natural, pentru că așa au fost tratați și pentru ei, acesta este comportamentul natural. Întreabă mereu dacă pot face una sau alta, să se asigure că nu deranjează. Recunosc când au greșit. Nu jignesc. Sunt sinceri, direcți, își exprimă emoțiile limpede, știu să asculte (mai avem de lucru la partea cu întreruptul), înțeleg când un adult e obosit sau bolnav și încearcă să ajute, așa cum pot ei la 4, respectiv 2 ani, respectă regulile și pe cei care le impun.
E o cale ușoară asta, câtă vreme ești corect și tratezi copilul ca pe ceea ce este: un om extraordinar, care te poate surprinde și te poate învăța ceva esențial în orice clipă!
Sursa foto: copil și mamă fericiți via Shutterstock.com
Felicitari pentru articol, felicitari pentru atitudinea fata de copil si pentru felul in care gandesti!!
Super de acord! Mandra are 2 ani și doua luni și ma uimește din ce în ce! Este un copil calm și înțelegător (în limita vârstei, evident), știe ca în momentul în care zic nu e cu motiv și se oprește. Se poarta frumos cu noi și cu toată lumea, e empatica și generoasa. Și spune te rog și pardon. Și le și folosește corect și în contextul potrivit. Asta ca un exemplu simplu, pentru ca nu e ceva ce i-am spus vreodată sa facă pentru ca mi se părea prea mica. Sigur, mulți spun ca suntem norocosi și avem noi un copil „bun” sau „cuminte”. o fi adevărat, dar vreau sa cred ca și felul în care o creștem contează. Chiar mai mult ca firea ei, care nu e mereu calma și lina. Și sincer Prințesă, tu mi-ai dat prima data ideile astea ciudata cu respect pentru copil, etc. Mulțumesc!
Frumos articol. Din pacate cred ca sunt inca multi cei care nu inteleg mesajul tau.
Si mie mi se pare la fel de normal sa iti respecti copiii, si sa respecti copiii in general. Fac parte din generatia optzecista, cand un copil mic era egal cu „prost”. Cred ca mai stiti vorba aia: „eee, ce stie el.. e mic”.
Imi aduc aminte ca ma frustrau anumite lucruri, faptul ca nu ma bagau in seama cand ceream anumite lucruri sau cand pretindeam sa fiu tratata precum un om mare.
Mai tin si minte cat de frustrata eram cand primeam „o palmuta” si mi-as fi dorit sa fiu si eu mare, sa o pot da inapoi….
Insa acum eu imi cresc copiii fara frica de palme, fara frica de bataie (ei nu stiu ce e bataia, am interzis bunicilor pana si sa faca referire la ea). Si e tare bine, tocmai pentru ca ei indraznesc sa spuna ce au de spus cand nu le convine ceva.
Si inca un lucru, am invatat sa imi cer scuze daca le gresesc eu cu ceva. Daca i-am nedreptatit cumva si imi dau seama, le cer scuze si le explic ce s-a intamplat. Si in felul acesta au inceput si ei sa isi ceara scuze, sincere, cand ma nedreptatesc ei pe mine sau cand se intampla asta cu altcineva. Modelul conteaza, zic eu.
Si chiar cred ca, educandu-i si crescandu-i in acest fel, vom creste oameni empatici, corecti, care stiu sa ii respecte pe ceilalti.
PS: vorbeai de oamenii batrani si respectul pe care li-l „datoram”: intalnesc din ce in ce mai multi oameni batrani, care au ramas inca ancorati in comunism si care considera ca este datoria ta sa ii saluti, si datoria lor sa te ignore….
PS-ul n-are nici o legătură cu comunismul, ci cu proasta creştere.
Fii-mea de un an si o saptamana de vreo cateva zile e impotriva hanoracelor cu fermoar. Trage de ele si tipa sa i le desfacem ca sa le poata da jos. Orice alta bluza ii pun, e ok.
Chiar ieri mi-am auzit una: „pai si o lasi sa faca asa ceva?! La un an?! Ca doar trebuie sa se imbrace cum vrei tu. Ce stie ea?!”. Pam pam!
Normal ca i-l dau jos daca nu il vrea. Ca de aia avem mai multe haine…
Mamaaaa, ce amintiri! Fetita mea (acum 2 ani si jumatate) a avut aceeasi problema, a hanoracelor cu fermoar. Nu le-a suportat si pace! Si a durat destul de mult, cred ca din toamna pana in vara urmatoare, cand nu a mai fost nevoie de ele si pana in toamna urmatoare a uitat de fermoare. Pana atunci am cumparat doar bluze fara fermoar. 😉 Rabdare iti doresc!
Citesc tot timpul ca nu i ok sa ti lasi copilul sa planga, dar ce te faci cand plange aproape tot timpul: calca pe o jucarie, aluneca , ii cade ceva din mana, nu i raspunde mamii rapid cand ea striga….plange si iar plange
La mine, cel mai mic dintre copii are 4 ani si, daca este nevoie si simte ca ceva nu e in regula, el chiar subliniaza ca trebuie „lespectat”. 🙂
Mi-am adus aminte de asta: http://i.imgur.com/Ru0mzvz.jpg
(Atat)
O da !!!
Ioana, te-am vazut la Antena 1 si mi-ai placut tare tare mult. Mi-a placut explicatia titlului cartii tale, legata de sotul tau… Atunci am aflat de blogul tau desi si eu scriu de ceva timp, tot despre ganduri de mamica, despre puiul meu.
Astazi cand am citit articolul am simtit sa scriu pt ca si eu de ceva timp le tot spun oamenilor din jur ca, desi al meu pui are 1 an si un pic, SIMT ca e necesar sa-l respect ca om, ca individ in acest univers. sa-l respect atunci cand protesteaza, sa-i respect dorintele chiar daca sunt contrar asteptarilor mele. sa-l inteleg.
Felicitari pentru articol si pentru ceea ce faci!
Am impresia ca respectul pentru copil incepe de la auto-respect dar si respect pt tot ce ne inconjoara.
Eu n-ar întâlnit pe nimeni care sa zică ca n-ar ce respecta la un copil.
Subscriu în totalitate!!!!
E prima data cand scriu si cred ca se cuvine sa iti spun ca iti multumesc! Iti datorez asta! Te citesc de ani, te-am descoperit întâmplator, numele mi-a atras atenția. De o luna am intrat in rândul părinților, dar partea frumoasa e ca MA SIMT cu adevărat mama. As vrea sa știi ca apreciez foarte mult ca împarti cu noi din experiența ta, pe mine m-ai pregătit pt etapa asta, tu m-ai invatat cum sa imi iubesc si sa imi respect copilul, cum sa il cresc frumos. Iti multumesc!
Sunt adepta filozofiei japoneze, iar acolo cultul respectului este ceva magnific atat ca practica cat si ca explicatii. Cum facem sa trimitem aceste randuri ale tale la cat mai multe mame?
Foarte util articolul! E pt mine. Chiar de dimineata mi-am imbracat fetita de 5 ani jum.cu ceva ce nu i-a placut deloc. In realitate hainutele respective sunt f frumoase, finute, si nu am putut accepta ca nu le vrea. De fapt, atitudinea ei se repeta aproape zilnic. Mai nimic din ce are de imbracat nu ii place, iar asta ma dispera!!!! Am nevoie de sfaturi ca sa stiu cum sa procedez pe viitor! Nu, nu are haine urâte, vechi, demodate. Sunt haine actuale, simple, de bun gust. Nici nu m-a văzut pe mine de-a lungul timpului dedicând mult timp garderobei, oglinzii, si nu înțeleg de ce e atât de selectivă,dificila când vine vorba de subiectul acesta. Ajutati-ma, va rog!
si noi avem o diva din asta care e foarte greu de multumit cu hainele, in sensul ca acum se imbraca cu ceva si in minutul urmator se dezbraca la piele si vrea sa se imbrace cu complet alte haine, inclusiv alti chiloti.
asta in general nu ne deranjeaza pe noi in nici un fel, mai putin situatiile in care trebuie sa iesim din casa dimineata in urmatorul minut ca altfel intarzii la birou (eu o duc la gradinita) si diva decide ca ea trebuie sa se schimbe complet.
la tine vad ca e putin altfel, si anume TU ai o problema cu faptul ca nu accepta hainele pe care i le propui tu: tie iti plac, ei nu ii plac. Asa am inteles din ce spui: „nu am putut accepta ca nu le vrea”.
din punctul meu de vedere, solutia la tine e simpla pentru ca problema e mai degraba la tine decat la ea – las-o sa se imbrace cu ce vrea ea, nu-i mai impune tu cu ce sa se imbrace, nu-ti mai crea asteptari despre ce ar trebui sa faca copilul.
sigur, nu o poti lasa sa iasa afara in tricou la minus 20 de grade sau cu palton la plus 30 de grade, dar altfel de ce e important pentru tine daca poarta o bluza care ii place ei in loc sa poarte una care iti place tie? las-o sa poarte ce vrea, las-o sa simta ca are control asupra acestui lucru.
poate vrea sa se imbrace la fel cu fetele de la gradinita, cine stie.
acum, daca fetei nu ii place NIMIC din ce haine are la dispozitie, inseamna ca de fapt ea are o alta problema, problema pe care o transforma intr-o problema cu hainele.
adica nu e despre haine, e despre altceva! poate e suparata pe tine ca pleci, poate nu-i place la gradi, cine stie – trebuie sa afli care e problema aia si s-o rezolvi.
la noi de exemplu cam banuim despre ce e vorba cand nu ii convine cu ce e imbracata exact cand trebuie sa iesim pe usa: despre fratele ei care ramane acasa si petrece mai mult timp cu mama decat ea care trebuie sa plece la gradinita.
Dacă toți oamenii ar gândi ca tine, am trăi într-o lume muuult mai bună!
Si eu cred ca daca nu as fi avut nicio idee despre parenting, nu as fi citit nici o carte, nu m-as fi ghidat dupa niciun principiu in a fi o mama buna, daca tot ce as fi facut ar fi fost sa plec de la RESPECT, atunci ar fi fost suficient. De aici pleaca totul. De la pozitionarea fata de copil. Odata ce il respecti,totul (sau foarte multe lucruri) vin de la sine.