Vi se intampla vreodata sa vi se innegreasca sufletul dintrodata? De parca toate lucrurile bune raman undeva in spate si tot ce pare sa conteze e un sentiment straniu si amar, care curge din suflet pana in varful degetelor?
Mi se intampla uneori asta. Dupa-amiaza. Nu stiu daca des sau rar, prefer sa uit imediat ce trece. Dar ieri dupa-amiaza, pret de cateva secunde, am simtit un mare pustiu in minte, in suflet, in sange, pe varful urechilor. De parca eram in lumea gresita, la momentul gresit, incojurata de peretii gresiti, cu ganduri gresite atintite asupra mea. Am inchis ochii, m-am intins si-am asteptat sa treaca, fara sa incerc sa aflu de ce. Intotdeauna refuz sa aflu de unde vine sentimentul asta oribil, pentru ca mi-e frica de ce-as putea sa aflu. Asa ca ma prefac ca am din nou 4 ani, trag patura peste cap si astept sa plece monstrul care ma pandeste din colt.
A trecut. Am inceput sa misun prin casa pe varfuri, de frica sa nu se intoarca. Azi dimineata cand a sunat ceasul, am deschis doar un ochi, sa vad daca nu cumva fiorul negru sta sa atace din nou. Dar nu era nicaieri. Doar fulgi mari dantuiau in fata geamului, in ciuda soarelui alb de iarna.
Mi se intimpla mai demult sa am goluri in suflet asa deoadata, erau niste angoase-nebuloase stranii.Aparau si dispareau. Asta se intimpla cind eram tinara si nelinistita:) Si acum sint tot tinara, dar m-am mai linistit:) Si nu mai am acele senzatii de pustiu si gresit. Cred ca atunci cind esti in your twenties, your struggles are bigger and more intense. In final, o reactie fireasca acelei perioade.
Deci trec? Starile astea cumplite, scurte si inexplicabile, trec? Tot ce trebuie sa fac este sa cresc si sa ma linistesc? Doamne, Ina, nici nu stii ce veste minunata mi-ai dat! >:D< Ce bine ca nu sunt singura pe lume! Ca mai simt si altii ce simt eu, si, mai mult, ma incurajeaza ca totul se vindeca...
Da, nu esti singura, cu toti ne intunecam asa.
Ce frumos spui tu acolo… Sper ca te-ai vindecat, nu pare o stare pe care sa vrei s-o intretii prea multa vreme…
Sunt doar momente: intunecarea, optimismul. Toti le avem, in proportii diferite. Tu te ascunzi sub plapuma, eu umplu casa de arome prajite care alunga toti monstrii.
Oh, Doamne!
Chiar ieri am avut un astfel de sentiment, sufletul mi s-a „innegrit” usor-usor si am simtit ca nu mai pot iesi din acea stare, a tinut cateva ore…
In final am gasit in mine puterea sa-mi revin, data viitoare (desi sper sa nu existe) voi stii ca doar increderea ca totul se va rezolva, dusa la extrem, chiar va face lucrurile sa revina la normal in interiorul meu!
Spre deosebire de tine, in asemenea momente trebuie sa muncesc, sa depun efort fizic, nicidecum trece daca trag patura si astept.