De ce ne pierdem unii de altii?

Mi s-a intamplat de-atatea ori in viata sa ma satur de prietenii mei buni… Nu prea inteleg care sunt mecanismele exact. De la iubire nemasurata pentru o prietena nemaipomenita, care stia totul despre mine, pentru care mi-as fi vandut cel mai de pret lucru, care m-a primit in casa ei cand n-aveam unde dormi si care m-a tinut de mana cand ma impiedicam in firele de la perfuzii… Din iubirea asta nemasurata si recunostinta pana la lacrimi, in doar cateva zile n-a ramas nimic. M-a dezamagit, intr-adevar, dar pana la urma nu asta sunt prietenii? Oameni carora le ierti micile derapaje, pentru ca merita? Cum poti sa uiti dintrodata totul? E orgoliu? Gelozie? Plictiseala? Nu-nteleg. Cu atat mai mult cu cat chestia asta se repeta periodic, cu persoane diferite. Si cand pun capul pe perna seara ma gandesc ca mi-ar fi placut sa fac azi primul pas inapoi. Chiar daca au trecut luni, poate ani, de cand am spus „Stii ceva, hai sa nu mai vorbim niciodata”. Sa pun mana pe telefon si sa zic „Hei, nu ne-am mai auzit de mult… esti bine?” Dar n-o fac niciodata.
N-o fac, desi mi-e dor de prietenii mei buni. Care imi dadeau sfaturi, ma sunau cand se plictiseau in tren sau pe plaja, imi aduceau magneti de frigider din vacantele lor internationale, se bucurau cu adevarat pentru mine si imi suportau capriciile de femeie rasfatata.
Mi-ar placea ca intr-o buna zi de primavara (cum e asta de azi) sa imi bata la usa toti prietenii mei buni pe care i-am sters din agenda telefonului si care se mai gandesc cu drag din cand in cand in cand la mine. I-as invita pe toti la o cafea si-un croissant cu unt si le-as povesti ore in sir cat de mult mi-au lipsit.