De ce ramanem mai mult decat trebuie in relatii despre care stim ca sunt nepotrivite? De ce refuzam sa dam drumul, desi stim ca nu duce nicaieri? Ca nu va fi niciodata mai bine? Ca nu facem altceva decat sa pierdem timp pretios langa un om care ne face tot mai rar fericiti?
O fi teama de schimbare? De singuratate? Groaza ca n-o sa mai gasesti pe cineva la fel de bun? Obisnuinta? Dependenta? Te obisnuiesti atat de tare cu o stare mediocra incat ajungi sa o consideri buna si ti-e teama ca nu se poate mai bine de-atat?
Nu-nteleg. Am facut si eu asta de atatea ori ca am si pierdut sirul. Am irosit ani in sir incercand in zadar sa schimb si sa ma schimb. Pentru ca oamenii nu se schimba de dragul altor oameni. Si un om care nu stie sa te faca sa te simti iubit nu va invata niciodata.
Iar acum ca sunt in sfarsit doar eu, cand mi-e atat de bine asa, nu pot sa cred ce mult am prelungit agonia dinainte. De ce nu functioneaza si aici instinctul de supravietuire? De ce trebuie sa fim nefericiti din proprie initiativa atata vreme? Doar fiindca suntem lasi si ne e frica de o nefericire si mai grava? Nu se poate, trebuie sa fie mai mult de-atat. Noi oamenii, trebuie sa fim mai mult de-atat.
de ce?
… sunt de fapt toate laolalta…. obisnuinta, frica ca nu vom gasi ceva mai bun… exact aceleasi intrebari mi le-am pus si eu de multe ori dar fara sa reusesc sa ma conving pe mine cu raspunsurile pe care le aveam deja…
Ti-ai raspuns singura la intrebari si foarte bine…Nici eu nu stiu cum au trecut asa ultimii 4 ani din viata mea…si imi pare rau…dar, cunoscandu-ma, stiu ca, atunci, nu se putea altfel…Si n-are legatura cu tot ceea ce stii ca e bine, corect, moral si trebuie sa faci (in primul rand pentru tine). Credeam ca mi se intampla doar mie. Ca „asa mi-a fost dat”. Dar din ceea ce citesc la tine si, din pacate, pe atatea bloguri, deduc ca sunt stari universale. Si li se intampla unor oameni care chiar nu merita, pentru ca dau acolo tot ce au mai bun. Nu poti forta pe nimeni sa te iubeasca. Nici macar daca te schimbi tu. Asta am invatat. Cel te care iubeste iti face surprize fara sa-l rogi si nu se grabeste (vai, asa de tare) sa plece la prima raza de lumina. Prea greu invatam ca meritam mai mult si ca…nu e obligatoriu sa ne reuseasca din prima.
Si, apropo de ce mai scriai (folosesc ocazia asta sa iti raspund la tot ce am mai citit la tine:)), ma loveste si pe mine, dintr-o data, o stare de insingurare si de zadarnicie incat imi vine sa ma iau la palme…de neexplicat…am trecut si eu prin ani si ani de chirii, si mutari, si servicii nesigure…si acum, cand totul e bine, dupa multa truda, si nu mai depind (afectiv mai ales) de nimeni, de ce sa mai simt inca asa? Prea am nevoie de un umar si de cineva care sa imi spuna ca va fi bine, ca sunt in stare…Pfff…ce oameni suntem…
In contemporan vad tendinta de pierderea avantajului castigat in timp de specia umana fata de celalalte specii, si anume pastrarea aceluiasi partener pentru tot restul vietii. Cred ca inca din antichitate si pana spre sfarsitul secolului 21 s-a pastrat aceasta ideologie.
Sunt indignat de numarul alarmant de mare de despartiti, divorturi.
Se renunta la parteneri pt altii noi care pot avea alte defecte, doar ca nu-s inca cunoscute.
Poate oamenii moderni au nevoie de din ce in ce mai mult, si unii mai „de moda veche” nu pot tine pasul cu acestia.
de ce?!!!
Pentru ca…desi ne place sa credem ca suntem independenti si ca putem trai absolut singuri, nu este deloc adevarat.
Pentru ca…atunci cand suntem fericiti sau, dimpotriva, ne simtim iremediabil de tristi, trebuie sa impartim aceste sentimente cu altcineva.
Ramanem blocati in relatii distructive pentru noi (si nu ma refer exclusiv la relatii de amor), pentru ca ne este teama de singuratate, de nou (adica de necunoscut)si de mai rau.